Ingredientele unei zile frumoase

Da. Mi-a placut ziua de azi si-mi mai doresc si altele ca ea. De zile ca asta vorbeam eu in lista cu dorinte pentru 2009 si pentru toata viata. Zile cu soare si cu prieteni. Si cu ingrediente dulci, iuti si acrisoare. O zi de experimente culinare, cu Adina, Anita si Mariusache. O zi cu paine buna cu fenicul, cu supa crema de cartofi dulci si linte, cu quiche (o tarta frantuzeasca), cu salata cu rucola si nuci, a la Jamie Oliver, si c-un desert cu mascarpone, prune uscate, cafea si scortisoara. Am uitat vinul alb, care merge cu tarta umpluta, legata cu ou si cu lapte, si-am uitat si lichiorul de Amarula... c-am dat iama in dulapul cu bauturi al familiei. Adinache ne-a primit azi la ea si ne-a facut cadou o zi calda si frumoasa. Cand ne mai intalnim?

In formatie aproape completa, ca Mariusache nu vrea - inca - sa fie expus pe blog :)

Sa incepem cu inceputul. Va promit c-o sa va placa ce urmeaza...

Florile pentru gazda, lalele albe si fotogenice, care s-au simtit de indata in largul lor in sufrageria luminoasa a Adinei.

Painea, recunosc, a fost in centrul atentiei mele - si-a aparatului de fotografiat - toata dupa-amiaza. De la bun inceput, abia scoasa din aparatul de facut paine al Adinei (imi iau si eu unul) pana la stadiul de felii, numai bune sa insoteasca supa crema.

Paine de casa, asadar, din faina integrala, cu fenicul. Iat-o, mai jos, in multe ipostaze. E fotogenica si ea, ca si lalelele, trebuie sa recunoasteti.

Am gasit si niste castronele nostime, in culori diferite, numai bune de pozat. Si le-am pus langa painea maronie si-a iesit o combinatie frumoasa.

Anita, cu nasul in cosul cu paine.

Si supaaaaa.... Supa crema de cartof dulce si linte. Nu va pun reteta, ca n-am asistat la procesul de facere, dar va insir ingredientele.

Morcovi, ceapa, linte galbena, celery (o tulpina din familia telinei), cartofi normali, cartofi dulci (care sunt mai altfel decat cei normali si care au un gust aproape de dovleac si care se coc si se paseaza... o intreaga filosofie), ghimbir, chimion (care-i altceva decat chimenul, sa ne intelegem :), coriandru, curry, unt de cocos si baby spinach (spanac). A iesit o supa buna-buna, cu consistenta de crema, dulce per ansamblu, dar cu note acrisoare (cred ca de la ghimbir) si cu note iuti (de la curry). Cu fire de spanac proaspat, mici surprize in bolurile colorate. O supa indiana, zice Adinache :). Ca asa ne promisese, mancare indiana si frantuzeasca.

Ei, da, si-acum quiche, tarta dupa reteta frantuzeasca, cu aluat din faina integrala, legat cu lapte si ou (sau cu smantana si ou, mai e si varianta asta) si umpluta cu minuni numai bune pentru papile: anghinare, masline verzi cu usturoi, branza de oaie, oua, lapte si "herbes de Provence" (amestec de condimente intr-un saculet simpatic). Ei, cum era sa ratez eu saculetul?

Ta-daaam... Si tarta :)

Intre timp, am nimerit cu obiectivul si in dulapul plin cu condimente al Adinei si am facut o mini-sedinta foto, cu anason stelat, polen si quiche :)) Ati inteles ceva?

V-am spus ce lumina simpatica era in bucataria si sufrageria Adinei? Ei, daca nu v-am spus, va spun acum.

Trecem la salata. Tarta e satioasa, asa ca trebuie musai insotita de verdeturi. Adica: rucola (ceva din familia papadiei, care are un gust demential... stiu, sunt o gasca, imi place papadia :), spanac, salata iceberg si, pe deasupra, o ploaie de mieji de nuca. Ah, am uitat dressingul: ulei de masline normal, ulei de masline cu esenta de lamaie (extravirgin, se intelege) si sucul de la o lamaie bine stoarsa.

Procesul de preparare al salatei:

Si rezultatul, pe farfurie. Quiche si salata.

Acum desertul. Ei, se-ntelege, sper, c-au mai fost si pauze intre mancaruri.

Ingrediente, asadar: mascarpone si-un sos foarte simpatic, din prune deshidratate (adica uscate, dar nu foarte uscate, cele mai bune sunt unele frantuzesti de la Cora), cafea, miere si scortisoara. Yummy :) Ma rog, pentru cei curiosi (ca aici am fost de fata), prunele sunt puse pe foc intr-o craticioara cu apa, se adauga scortisoara (betigase), o lingurita de cafea (sau ness) si o lingurita de miere. Se tin pe foc pana se transforma aproape intr-un sos si se toarna peste mascarpone (amestecat cu iaurt Danone, ca sa capete consistenta unei creme). Adinache, daca am scris vreo prostie, sa ma corectezi. Ca eu nu le am cu retetele. Ma rog, nici cu bucataria. Sper ca nu sunt un caz pierdut :))

Pentru cine a ajuns aici, un bonus. O sedinta foto cu o matriosca gasita in dulapul de pe balcon. Dulapul era intredeschis, sa nu credeti ca mi-am varat eu nasul sa vad ce e in el :))


Cam asta ar fi de povestit. Multumesc pentru o zi frumoasa :) Noapte buna.

Intalnire c-un om mare

Foto: Lucian Muntean, Adevarul

N-aveam nicio indoiala, cand am pasit in amfiteatrul Stoilow al Facultatii de Matematica (Universitatea din Bucuresti), c-o sa am parte de cateva zeci de minute (speram cat mai multe) fenomenale in compania lui Solomon Marcus. Matematicianul Solomon Marcus. O lista a lucrarilor Domniei sale aici. Si-asa a si fost. O intalnire memorabila. Ba chiar mai mult decat atat. Academicianul se afla in facultatea de matematica - unde si-a petrecut atatia ani - sa le vorbeasta studentilor si profesorilor adunati in sala (care gemea la propriu, stateau oameni si pe trepte) despre "greseala matematica, sursa de creativitate". Iar eu ma aflam acolo pentru ca asa stabilisem, sa stam de vorba dupa conferinta sustinuta de Domnia Sa. Si conferinta, si ora petrecuta apoi cu profesorul Marcus, trebuiau realmente insemnate undeva. Asa ca am decis sa le-nsemnez pe blog. Ca nu voiam sa treaca ziua fara sa spun ca mi-a placut miezul ei.

Mi-am dorit sa-l intalnesc pe profesor din primul moment in care l-am cunoscut, oficial, la o conferinta a rectorilor desfasurata la Constanta. Acum cativa ani, prin 2006 parca. Jurnalistii de pe Educatie stiu ce-i cu conferintele astea ale rectorilor: se-aduna toata rectorimea de universitatile din tara, plus alte personalitati, si discuta pe diverse teme.

Ei, la Constanta, in pauza de pranz, m-am asezat, fara sa stiu, la o masa cu somitati in ale matematicii (sau somitatile s-au asezat la masa mea? Nu mai stiu). Cert e c-aveam la masa pe decanul Facultatii de Matematica de la Universitatea "Ovidius", pe matematicianul Constantin Corduneanu si pe matematicianul Solomon Marcus. Si desi credeam ca supa o sa mi se duca-n hopuri pe gat si ca n-o sa fiu in stare de scot doua vorbe din mine (matematica n-a fost punctul meu forte) pranzul a decurs foarte, foarte simpatic, iar la masa s-a discutat, ce credeti, despre "teoria clatitei". Ca da, exista si asa ceva :)) Discutii de matematicieni :) Asa ca-mi doream mult sa-l reintalnesc pe profesorul Marcus si sa stam de vorba mai pe larg. Nu neaparat despre clatite. Si nici despre matematica. Dascal de moda veche, scolit in alta lume, parca, Domnia Sa vorbeste cu usurinta despre orice si-i o prezenta extrem de vie si de simpatica. Si n-a parasit amfiteatrul nici la plecarea mea, "arestat" fiind de niste tineri studenti care voiau sa-i spuna nu stiu ce solutie la nu stiu ce problema :)))

Fericire in stare pura

Al Jarreau, aseara, la Sala Palatului. Aproape ca nu se poate descrie ce-a fost acolo. Hipnotizata, nenica, asa am fost, din primul moment, cand a irupt pe scena, cu toata trupa, alergand, cantand, gesticuland, pana in ultima clipa a celui de-al doilea bis. Mi-au ramas in minte vocea lui, calda si colorata, mimicile, fetele, expresiile, palmele mangaind aerul, degetele lungi pipaind forme, umbre, mi-au ramas in minte bucuria, veselia, fericirea... Multumesc din suflet, da' din suflet multumesc celor care-au avut bilete/invitatii in randul 4 al Salii Palatului si n-au venit, le datorez doua ceasuri magice, in care-am putut sa sorb tot ce se-ntampla pe scena. In care-am vazut tot si-am simtit tot, in care m-am trezit fredonand, repetand, murmurand, in care-am zambit cu-o gura mare, pana la urechi, de-mi incremenise toata fata intr-un zambet :)

Poze autentice (facute cu telefonul:))

Toata trebusoara a inceput pe la 7 si ceva, aproape de si jumate, si douazeci, si, din momentul ala, eu nu mi-am mai dezlipit ochii de pe scena. Ca tot ce se intampla acolo era bestial. Mi-am amintit toate melodiile pe care nici nu stiam ca le stiu - Mariusache e responsabil de "cultura" mea Al Jarreau, ca el e mare fan - am batut din palme si-am simtit ca tot ce fac, ca tot ce simt ajunge acolo unde, la cativa metri departare (sa fi fost 7-8 metri?), canta Al Jarreau. Omul-orchestra :) Care-a antrenat toata trupa in aventura asta de doua ore si care-a facut show de-adevaratelea.

Stia bine c-a venit la "Bucharest" si-a tot repetat numele orasului, pan-a devenit un vers... a povestit c-a fost "acum doua seri la Kiev, aseara in Armenia, la Yerevan, acum aici... for the first time in east, in east, in eeeaaaast" :))) S-a jucat cu noi, a aruncat ocheade, a pus ochii :) pe doi amorezi din primul rand, cu care-a tot comunicat din priviri, a spus, asa, cantat, cum stie el, ca "ne-am adunat aici sa celebram love songs, love feelings", a glumit la adresa muzicii MTV, "empty-V", a tras permanent publicul spre el, iar publicul i-a raspuns...

Ah, si a avut si pauza de "commercials", tot cantata si ea, in care si-a prezentat CD-urile... Io nu prea agreez reclama pe scena, dar, pe bune, aici n-a sunat si n-a fost nimic fals... A fost asa, ca o chestie intre prieteni :) Si-a facut doua bisuri fenomenale!! La primul, a iesit pe scena c-un tip din trupa, cantand, improvizand (au urmat apoi doua piese beton), iar la al doilea bis a-nceput sa fredoneze, in stilul propriu, inconfundabil, inca din culise (si-au urmat alte doua piese). Finalul in forta a fost demential si tot poporu' din fata (ca in spate nu ma induram sa intorc capul) s-a ridicat si-a aplaudat in picioare. Ah, si-am uitat sa va spun c-au mai fost niste solo-uri absolut dementiale si ca pe la mijloc, pe undeva, a fost o improvizatie super faina, cu Al si cu un tip din band care-a cantat la chitara ceva cu nuante spaniole :) Si ca veni vorba de band, iata-i pe cei cu care face minuni Al Jarreau: Debbie Davis (backing vocals), Joe Turano (musical director, sax, keyboards), John Calderon (guitar), Larry Williams (keyboards), Stan Sargeant (bass), Mark Simmons (drums).

Acuma, sa nu se supere pe mine cineva din trupa, dar pe mine, tipa, Debbie, m-a dat pe spate. Exceptionala, pe bune! Au fost minute intregi in care, efectiv, nu-mi puteam lua ochii de la ea. Cred ca asta inseamna sa ai ceva... nu stiu cum i-o zice, lipici, vino-ncoa, Dumnezeu stie cum... dar tipa aia mi s-a parut esenta bucuriei, pe bune. Intr-o rochie alba si lunga, inalta si cu tatuaj pe spate (stateam aproape, v-am zis, am vazut tot!), cu bratele intinse, fata asta, Debbie, respira fericire. Pe bune, nu vorbesc tampenii. Cred ca asta inseamna sa se vada pe tine ca-ti place ce faci, ca te bucuri cu fiecare fibra de ce faci. Duetele, schimburile de priviri, de zambete, cu Al Jarreau au fost, si din motivul asta, electrizante. Ca erau doi oameni fericiti la culme. Sau cel putin asa am simtit eu. Dar m-am uitat in stanga, in dreapta, si peste tot am vazut aceleasi fete, aceleasi emotii.

Si mi-a mai placut ceva. Rasul lui Al Jarreau. Cred ca daca inchid ochii mi-l amintesc si-acum. Si mi-a mai placut si-o melodie cu refrenul in franceza, pe care-a cantat-o cu Debbie. Asa ca inchei cu un apel: daca stie cineva despre ce melodie e vorba, sa dea un semn. Ca io nu am liniste pana n-o gasesc :))

Si mai spun c-a fost prima oara cand am parasit Sala Palatului realmente entuziasmata ca sunetul a fost excelent, ca nu s-a auzit niciun scartait, nicio nota falsa, nicio boxa paraind... In dimineata asta, aveam sa aflu de la Cezar ca in spate s-a auzit execrabil. Exact asa cum se-aude de obicei in Sala Palatului, prin boxele de cacao pe care le poseda. Si ca eu si cei din fata am auzit bine pentru ca, probabil, am auzit sunetul prin boxele lor, puse pe scena. Un motiv in plus sa ma bucur c-am stat unde-am stat. Asa ca eu zic sa instituim regula urmatoare: la spectacolele de suflet, care se tin in Sala Palatului, sa incercam sa stam cat mai in fata, ca s-auzim cum trebuie :) Ca sistemul de sonorizare nu cred sa-l schimbe prea curand.

Interviu cu Joaquin Cortes in Adevarul Literar si Artistic

Gata! Interviul a fost publicat azi, 12 martie, in Adevarul Literar si Artistic. Ca sa va scutesc de un efort suplimentar, il puteti citi AICI. Si tot in ziarul de azi, aici, cititi si cate ceva despre culisele interviului, un articolash scris de amicul meu Dan. Bun, tot despre bucataria interviului o sa scriu si eu in postul asta. Spor la citit va urez :))

Pe la 1 si ceva (n.a. - vineri, 7 martie) intram in holul hotelului din buricul Bucurestiului (a facut Dan reclama mascata in materialul lui, asa ca nu mai insist:)). Noi, cei trei magnifici - Nico, Dan si eu - plus magnifica numarul 4, aky, ce urma sa ne faciliteze conversatia, ca de!, noi nu stim spaniola decat asa, din telenovele... Bine, Nico isi tradusese intrebarile si-n spaniola si se pregatise temeinic sa le si faca vant catre Cortes, in caz ca era nevoie. Eu eram responsabila cu varianta in engleza... sa o bombardez pe impresara si ea sa ii traduca... In fine, erau mai multe variante de lucru. Ce sa facem... daca musiu Joaquin nu a binevoit sa-si perfectioneze limbile straine:) In fine, aky ne-a salvat:), drept pentru care multumim :)

Noi, pe hol, pe o canapea, asteptand sa mai vina si nu stiu cine si nu stiu cine... la doi pasi mai incolo, Joaquin, vorbind relaxat la telefon. Noi ne facem simtita prezenta printr-o fluturare gratioasa a mainilor:)), el ne raspunde zambind cu ochii si continua sa vorbeasca la telefon... timp in care noi mai asteptam, ca nu venise nu stiu cine si nu stiu cine...

Bun, dupa vreo 10 minute de foiala, dupa completarea echipei de bataie, ne mutam in holul central, in jurul unei masute cam mici, dupa gustul meu. Hai ca ma pierd in detalii. Toata lumea se agita: se fura scaune de la celelalte mese, Joaquin se face si el util carand un scaunel :), in fine, ne asezam: noi (multi, ce-i drept), Joaquin si impresara. Gata, shoot the first question... sau cum s-o zice asta in spaniola. Domnu' Cortes remarca zambind ca aky are accent de Argentina:) Pai da, ca doar ii place tangoul:)

Zice ca a respirat flamenco de mititel, ca s-a nascut intr-o familie de "gitanos" si ca flamenco-ul e muzica si dansul tiganilor. Ca e increzator ca oamenii se pot schimba prin intermediul culturii: ca oamenii trebuie convinsi ca exista tigani care vor si au o viata onesta si linistita, ca exista tigani care au cariera profesionala. Ca schimbarea imaginii e un proces lent, dar ca, in timp, se pot schimba prejudecatile cu privire la tigani. Ma, acuma stau sa ma gandesc: parca "gitanos" nu suna asa rau, parca nu-i asa incarcat de conotatii negative cum e "tigani". Ma rog, m-a apucat filosofeala.... Revin la oile noastre. Ah! Stiti faza aia cu asiguratul picioarelor pe 3 milioane de dolari? Cica nu a a zis asa ceva, "de mi boca no salio questa palabras". Nu cred ca am scris corect:) Auzi, cica si in Spania presa exagereaza. Si eu care credeam ca e o caracteristica tipic romaneasca...

In fine. Intreb de treaba cu Pavarotti, pe care s-a facut tam-tam in Spania, la un moment dat. Vezi Doamne, indraznise sa se compare cu maestrul si lumea a luat foc. Joaquin confirma simplu: "Da, am zis asta, ca exista asemanari intre mine si Pavarotti. Pentru ca e adevarat. Eu cred ca fac cu flamenco, ceea ce a facut Pavarotti cu opera. Pavarotti a popularizat opera, a dus-o catre oameni, a facut-o cunoscuta, eu incerc sa fac acelasi lucru cu flamenco-ul". M-am lamurit. Imi place omu' asta. E sincer. Daca a zis ceva - chiar daca "ceva"-ul ala pare ciudat si la nelalocul lui - nu se fofileaza. Zice clar: "da, am zis, uite de ce am zis".

Bun. La un moment dat, o sa puna pe picioare si o scoala. O scoala de flamenco. Flamenco in stil Joaquin Cortes. Acum n-are timp, e pe drum, e in turnee. Multe, multe luni pe an. Ce se vede peste cativa ani? Profesor? Coregraf? "Nu stiu ce o sa se intample cu mine, viitorul nu e sigur". Suna a Dosarele X :) Ciudat, dar il cred. In ritmul asta in care traieste el - azi aici, maine acolo, poimaine in partea celalalta - mie mi-ar fi lene sa mai si gandesc. As fi prea obosita ca sa ma mai gandesc...

Ei, intrebare-intrebatoare: "Ai 39 de ani - impliniti pe 22 februarie. Cat timp crezi ca o sa poti sa mai dansezi?". Raspunde serios si responsabil: "Ma simt foarte bine, foarte puternic, simt ca pot dansa multi ani de acum inainte. Ca sunt 3, ca sunt 4, ca sunt 5... In ziua in care voi simti ca nu mai sunt in stare sa dansez, o sa fiu primul care o sa spuna ca se retrage".

Ah, cu improvizatia... cum e cu improvizatia? Aflati ca Joaquin e perfectionist si ca improvizatul e destul de "calculat". Nu apare asa, din neant... "exista o structura clara a spectacolului, o coregrafie clara, dar si o parte dedicata improvizatiei. Intr-un spectacol, pot sa fie 20-30 de minute de improvizatie". Si ca veni vorba de asta, poate vreti sa vedeti cum e cu improvizatia. Pun aci un filmuletz convingator:



Ma iertati. Acu' imi dau seama ca filmuletzul asta l-am mai pus si cu alta ocazie pe blog, dar poate-poate va conving sa-l vedeti. E super tare.

Continuam. Partea asta imi place la maxim. Eu am copt intrebarea asta si, de pus, a pus-o Nico: "Despre tine se spun multe lucruri. Ca esti cel mai mare dansator de flamenco din lume, ca esti cel mai sexy spaniol, ca esti cel mai sexy dansator, ca esti asa..., ca esti pe dincolo... Cum esti, de fapt? Cum se descrie Joaquin Cortes pe sine insusi? Cum se considera?"

Raspunsul e demential. Vine firesc: "No mi considero ni sexy, ni guapo, ni nada. Normal". Uaaat? Nici sexy, nici chipes, nici nimica?! In prima faza, pe fetele noastre se citeste neincrederea: "Ma, asta rade de noi". Nu, dom'le, nu rade, e cat se poate de serios. Nu i se clinteste pe fata niciun muschi. Cum naiba sa nu-l crezi?! Si mai spune o chestie, care aproape ma intristeaza: ca nu stie ce emotii trezeste si ca si-ar dori sa stie: "Intotdeauna spun ca mi-as dori ceva realmente imposibil. Mi-ar placea sa fiu pe o scena, dansand, si sa ies din mine, sa fac o calatorie astrala, sa ma asez undeva deasupra si sa ma uit la mine cum dansez. Ca sa vad ce transmit. Pentru ca oamenii cand ma vad, se emotioneaza, imi spun: Dar eu toate astea nu le stiu, nu le simt..." Uof, sa mor de nu mi-a parut rau pentru el... Sau poate sunt eu mai sensibila :))

Da' de tuns de ce s-a tuns? Ca asta voia amica mea Anita sa stie: de ce s-a tuns, ca acuma nu mai poate sa isi prinda parul "in codita aia sexy?" Citat. Pai, s-a tuns ca sa faca o schimbare. S-a trezit intr-o dimineata si si-a zis: Dom'le, am avut prea multi ani parul lung, ia sa imi schimb eu imaginea. Asta a fost.

Ce mai e de zis? In iulie si august, mare turneu in Spania. Asa ca fiti pe faza voi, cei care aveti drum pe meleaguri spaniole in perioada aia. O sa danseze in fata a 15.000 de oameni.

Ei, si in Romania s-a simtit "foarte bine primit", ati inteles? A simtit "dragostea publicului". Mai ales a publicului feminin, bineinteles :) Mi-a povestit deunazi un amic, care a fost la spectacolul de pe 7 martie de la Sala Palatului, ca o gagica a inceput sa strige in timpul reprezentatiei: "Te quiero, te quiero"... la care el, razand, a zis: "cum poti sa ma iubesti? Nici macar nu ma cunosti..." Ei, da. Asa da raspuns. De tipele care strigau "Desnundate" la spectacolul de pe 6 martie nu va mai povestesc, ca poate stiti si voi. La final de reprezentatie, o fatuca zicea: "Ma, io as fi strigat Desnudame (n.a. - dezbraca-ma)..."

Mda, ati priceput ideea. Femeile il iubesc pe Joaquin. Chiar daca nu-l cunosc :) Si l-am intrebat si de chestia asta. Bine, asa, mai pe ocolite, ca interviul urma sa apara in Adevarul Literar, nu in revista Star: "Publicul tau e alcatuit, in majoritate, din femei. De ce se intampla asa? Cum aducem barbatii la spectacolele tale?" Zambeste si dezveleste niste dinti albi de tot: "Buna intrebare. Aseara (n.r. - pe 6 martie) au fost foarte multe femei". Nico: "Au fost si barbati..." Musiu Cortes rade neincrezator: "Au fost si barbati? Ah, bine". Eu, glumind: "Da, obligati de femei..." Da-i ras pe toata lumea. Si solutia, printre rasete: "Solutia e ca fetele sa-si aduca partenerii, perechile, sa vada spectacolul. Ca daca nu, la final, o sa avem mult mai multe femei la spectacol, cum, de altfel, se si intampla in toate orasele in care dansez. Sunt chiar 70-80% femei in sala". Bun, am lamurit-o si p-asta.

Ni se transmisese inainte ca il avem pe Joaquin la dispozitie vreo 15-20 de minute. Minutele trec si Joaquin nu da semne de iritare. Asa ca nu parasim locul faptei. Si continuam. Ne vorbeste despre dans, ca e "cenusareasa" culturii, despre cariera de dansator, ca e foarte dura, foarte grea, despre compania lui de dans, despre faptul ca numele lui a devenit un brand foarte puternic, "mi se cumpara pachete de turnee in toata lumea". Despre schimbarile facute in structura spectacolului, ca sa nu se plictiseasca, sa se simta in continuare motivat... Dau sa-ntreb: "cate kilograme slabesti intr-un spectacol?" si nu mai asteapta traducerea. A inteles. Ridica doua degete zambind. "Doua. Dar le recuperez cu apa".

Mi-e jena sa intreb despre burtica: asa au zis unii ca nu si-a dat camasa jos, ca avea o bucata de burta. La un metru de el, in timpul interviului, eu n-am vazut nicio urma de burta. O fi fost balonat la spectacol :) Asta a fost o gluma proasta, evident. Rautate gratuita. Ce, mie mi-ar conveni sa ma intrebe cineva daca am burta si daca da, ce fac cu ea? Nu, nu mi-ar conveni. Asa ca m-am abtinut. Ce naiba, imi place de omu' asta :)

Si v-as mai zice cate ceva, da' tre sa ma intrerup o secunda, sa mai caut o poza pe google cu joaquin, sa fragmentez putin textu', ca n-o sa ma citeasca nici naiba daca il arunc din avion. Deci, caut poza si revin.

Hai ca am zis sa variez. Am luat o poza de pe www.esflamenco.com. Cu pantofii astia din poza a dansat Joaquin vreo sase ani de zile, in spectacolul "Live". Cica nu i-au cauzat atata suferinta, cat cei cu care a dansat in "Pasion Gitana". Adica: in timpul unui spectacol la Radio City Music Hall din New York, unul dintre cuie (da, alea din talpa pantofului), i-a perforat laba piciorului, dar Joaquin a continuat sa danseze pana a terminat reprezentatia, 40 de minute mai tarziu. La sfarsit, fuga la spital, ca piciorul nu se mai oprea din sangerat :(

Revenim la interviu. Promit ca asta e sfarsitul. Ca e unu fara un sfert (noaptea) si vreau si eu sa dorm. Deci. In Romania a fost pentru a treia oara. N-a apucat sa vada nimic. Din motive de timp. Decat ce-i pe drum intre Hilton si Sala Palatului, completarea mea. Da' ca s-ar duce in Transilvania, daca ar sta o saptamana, ca a auzit ca sunt "locuri inimaginabile".

Joaca si in filme. Ca ii place. Si-i aduc si bani. Si-l relaxeaza. "Es genial!" Rade.

Si se va intoarce cand? Ca stiu ca va intereseaza. Ca doar ati ajuns pana aici, si postul asta e revoltator de lung. "In cel mai bun caz, ne-am putea intoarce la finalul anului. Stiu ca la sfarsitul lui octombrie, inceputul lui noiembrie, inainte de a merge in Statele Unite, vom fi pe undeva prin preajma, in tari vecine Romaniei. Si poate vom putea sa facem un salt aici".

Ati auzit, domnilor organizatori? Retineti: luna octombrie. Dar poate va indurati sa nu mai vindeti biletele cu 3-5 milioane, ca-i cam multisor. Nu de alta, dar Cortes a zis ca vrea sa duca flamenco-ul inspre mase... Ce mase, ce membrii ai maselor, pot sa dea 3 milioane jumate - 5 milioane pe un bilet??? Da, puteti sa-mi spuneti: sunt si bilete de un milion. Da. In fundul salii. De unde nu vezi mai nimic :( Hai ca am luat-o prin ceapa. Iar. Nu mai zic de titlul ala de pe afis, "Gitanos", pentru spectacolul din 7 martie, care-a dat impresia oamenilor ca e vorba un spectacol nou... Nu era nou. Era "Mi Soledad", cu care venise si in iunie 2006. Impresara a fost taioasa: "Numele Gitanos nu e al nostru. Nu stiu de ce au pus pe afis numele Gitanos. Noi am venit cu Mi Soledad. De unde au scos numele asta?". Iar Joaquin a completat: "Noi nu putem veni cu doua spectacole o data. E vorba de echipamente, de costume..."

Ultimele vorbe. Ca poate va intereseaza si asta. Unde se vede, cum se vede peste mai multi ani? "Pai, ma vad casatorit, cu copii, cu o familie numeroasa, cu toata familia impreuna. Mi-ar placea sa am o casa mare, plina cu 40-50 de persoane. In Spania, pentru ca aici imi sunt radacinile". Asa ca fuguta in Spania! Nu se poate sa nu aveti vreun frate, vreo matusa, vreun vecin, ceva... La Madrid, ar fi ideal. Ca acolo sta, cand nu e in turnee.

Gata, fratilor. Si surorilor. Cui a ajuns pana aici ii dau un premiu :) Noapte buna.

Later edit, miercuri dimineata spre pranz, 10.58.
Era tarziu azi-noapte si mie mi-era somn... si-am uitat sa va zic ca omu' a stat si la poze, fara ifose, zambind, si ne-a dat si autografe. Cu "carinho", cu "abrazo", cu aia, cu ailalata, si ne-a si deslusit autograful: "asta-i J, si asta-i C" :) Cand mi-oi repara aparatul, o sa trag si autograful in poza. Bun, am plecat de-acolo, de la hotel, dupa multumirile de rigoare, dupa "cu multa placere" din partea lui, ne-am dat mana, ne-am zambit... si dupa aia... in masina, spre redactie, fiecare trancanea cu cineva la telefon :)) Asta m-a amuzat la culme, fiecare simtea nevoia sa impartaseasca momentul lui de bucurie. Io am sunat-o pe Anita, Nico, pe o amica, si tot asa... Gata, acu' chiar ca am terminat.

Media hora con Joaquin

Da. Eu mi-am primit cadoul de 8 Martie. Si de Florii, si de ziua mea, si de Craciun :) Am avut niste zile foarte bune. Foarte la locul lor. Asa cum ar trebui sa fie. Cred ca e de vina soarele asta, si primavara asta timpurie... Da. Da, zile bune, ziceam. Care-au culminat cu un spectacol pe cinste - aseara, Mi Soledad, la Sala Palatului. Regal de Joaquin Cortes. Cred ca m-as fi multzumit cu ziua de 6 martie. Dar a mai fost si 7. Azi. Pe asta o s-o trec in calendar ca fiind ziua in care am palavragit cu Joaquin. Cu Joaquin Cortes, da. Si ca sa fie totul asezat, intalnirea s-a petrecut in compania unor prieteni dragi. Asa, ca sa tinem minte toti :) O fi mult spus "am palavragit"? O sa ma consult cu prietenii :) Cert e ca a fost o jumatate de ora frumoasa, vesela, fara intrebari stupide si taceri stanjenitoare. Cu autografe cu "abrazo" :). Povestile intalnirii, curiozitatile, zambetele, micile priviri iscoditoare - in Adevarul Literar si Artistic de miercuri, 12 martie. Si tot atunci, fragmente audio din interviu. La mine pe blog. Pana una-alta, doar cateva arome si franturi. In schimb, o invazie de poze :)

O prima poza - desi n-am cerut acceptul. Sper sa nu se supere nimeni pe mine :)

Bun, n-o sa va spun ce-am vorbit. Ca asta o sa cititi voi, saptamana viitoare. O sa va spun c-a fost o intalnire super relaxata. Si c-am schimbat vorbe si priviri, noi astia trei din imaginea de sus plus aky - da, c-a fost si aky, care ne-a ametzit si pe noi si pe Cortes cu spaniola ei cu accent argentinian. Ei, da, au mai fost inca doua tipe din zona maketing/publicitate, si-a mai fost si impresara lui Joaquin... da' io vorbeam de noi acum.

Ei, uite si-alta poza, mai cuprinzatoare. Vedeti ce maini lungi are Cortes? Una dintre ele a ajuns pana la mine :))
Si mai pun si niste poze, chiar daca-s usor blurate. Bineinteles, ca io radeam cu gura pana la urechi :)) A se vedea mai jos:

Voi l-ati vazut pe omul asta in spectacole, nu? E un vulcan, e nebunie, e culoare, e lumina, e de toate, e din toate. Ei bine, in fata mesei rotunde din holul de la Hilton, am descoperit un om linistit. Cuminte. La locul lui. Da. Zice lumea ca e cel mai sexy spaniol, ca e cel mai mare dansator de flamenco, ca e aia, ca e celalalta... o sumedenie de etichete. El ce zice despre el? "Ni sexy, ni guapo, ni nada. Normal". Noi am ras. El vorbea serios.

Mai presus de toate, un om fara aere din-astea de vedeta. Ca ar fi putut avea o gramada. Eram pregatita sa le suport pe toate, oricate ar fi fost. Dar n-au fost. Am dat cu mana in stanga si in dreapta si n-am gasit nimic. Drum liber catre Joaquin. Si da-i cu intrebari. N-a sarit peste niciuna, n-a deraiat, n-a fentat, n-a zis: "ma, da' am raspuns de zece mii de ori la intrebarea asta". Ca desi am pretentia ca sunt originala, cred c-a mai primit de zeci de ori aceleasi intrebari. Nu, dom'le, a raspuns cu toata seriozitatea. Sincer.

A parut dispus sa vorbeasca. Sa i se scormoneasca intimitatea, lumea, obiceiurile. Fara gesturi mai mici sau mai mari care sa-ti taie avantul. Fara priviri iritate, gen "voi nu mai plecati, ca eu trebuie sa repet, ma duc de-aici la Sala Palatului"... M-a relaxat. Am ras. A ras si el. Am ras toti cand a venit vorba de publicul majoritar feminin. "Da, sunt mai multe femei, 70-80% femei. Dar asta nu se intampla numai in Romania, asa e peste tot". Si pe barbati, pe barbati cum ii aducem la flamenco? "Pai, sa vina fetele cu perechile, cu partenerii la spectacol, asa ii aducem". Ptiu, am incalcat consensul, am zis prea multe :). Daca va spun eu tot, cine-o sa mai citeasca Literaru'?

Hai ca daca n-am voie, deocamdata, sa dau prea mult din casa, am zis sa va innebunesc cu poze. Asadar:

Ma, da io nu mai am de gand sa ma opresc?! Tipa din dreapta lui, butonand telefonul, e impresara:

Mergem mai departe:

Si tot asa, ca doar nu ma intalnesc in fiecare zi cu Joaquin "Argint", cum i-a zis Marius, dupa ce l-a vazut cum da din maini si din picioare:

Ei, hai ca mai pun una, ca nu ma indur sa nu:

Mda. Ma opresc aici cu pozele de la interviul acordat in exclusivitate pentru Adevarul. Uite-o fotografie care-mi place mie foarte mult:

Oricum, eu m-am hotarat. Cel mai mult la Joaquin imi plac mainile. Linistite si ascultatoare, in timpul interviului, nebune si expresive, cand vine vorba de dans. A se vedea poza de mai sus. Nu stii cum arata omul cu palarie, nu stii cum se misca omul cu palarie. Vezi mainile. Zborul. Indrazneala. Mda, me gusta los manos de Cortes... sau cum s-o zice in spaniola asta pe care toti o intelegem, din motive de telenovelas :)

Stati ca nu ma opresc aici. Pun acusica un link catre un alt post. "Mi Soledad", vazut prin ochii unui barbat. Care nu mai fusese niciodata la un spectacol al lui Cortes. Care nu voia sa-l vada deloc pe spaniol, ca vazuse posterul ala tampit care a impanzit orasul, cu Joaquin dezbracat, si cu mostra aia de "intelepciune": "La invitatia/cererea doamnelor si domnisoarelor din Romania". Pai cum sa vina un barbat la un spectacol de-al lui Cortes daca tu il promovezi ca pe un spectacol cu "cipandei"?

Iata linkul:
http://www.mediafax.ro/blog/general/joachine-trailes-baxtalo-praleo/

Dar pentru cine nu e deloc familiarizat cu "Mi Soledad", am descoperit, recent, pe youtube niste filmulete foarte ok, facute undeva prin Portugalia. Va e clar ca le pun mai mult pentru mine, nu? Ca sa nu mai rascolesc youtube-ul de fiecare data cand vreau sa-l vad pe Cortes... Dar asa puteti sa vedeti si voi cum arata, in mare, spectacolul asta, cand l-am vazut eu prima data, in iune 2006. Ca acu', pe 6 septembrie, la petrecerea organizata de holding, a fost putin altfel. Zice el ca e o obisnuinta asta, sa mai umble pe ici-pe colo, pe la coregrafie, pe la muzica. Ca sa se simta motivat. Ca sa nu se plictiseasca prezentand, zi de zi, acelasi spectacol.

Filmuletzul cu numarul 1



Filmuletul cu numarul 2



Filmuletzul numarul 3 (cu acordeonul)



Filmuletul cu numarul 4



Alta data, o sa va povestesc si despre intrebarea aia cu pantalonii Jean Paul Gaultier. Da, aia care i s-au rupt la Bucuresti, la spectacolul din decembrie 2007. Nu s-a temut nici de intrebarea aia, a raspuns elegant... intr-un interviu acordat tot ziarului Adevarul, facut in Spania, la sfarsitul lui februarie, pe baza unor unei liste de intrebari, la care am contribuit din plin...