Culese din Colegiul 20 – Ferentari...

Unul cu fes rosu, catre individul de langa:

„Ba, n-o mai aduce pe nevasta-ta in portocaliu aici, ca o vede Vanghelie, zice ca e cu PD-ul si nu ne mai da niciun ajutor!"

O femeie cu basma, cu chipul trist si palid:

„Cu cine sa votez? Sunt bolnava, am cancer... Vineri am iesit din spital. A venit prin bloc, a dat telefoane... numai la tigani a dat. Ce sa-mi mai doresc? Cu Oana am votat, parc-asa o cheama...”

Doua mamaie, la zebra, dupa vot. Stau in cartierul de peste drum, Amurgului, cu blocuri prapadite. Una dintre ele e Marioara, cealalta nu vrea sa vorbeasca si o trage si pe Marioara de mana, sa treaca mai repede strada:

„Cu PSD-ul am votat, asta e. Avem apa la subsol, blocul e nezugravit...”

Unul cu nevasta-sa:

„Hai sa mergem cu buletinul, ca poate ne da si noua ceva...”

Doi insi sunt luati la misto de un grup mai mare, de peste drum:

„Unde va duceti, ba? La vot? Ha, ha, la biserica nu va mai duceti asa de dimineata...”

Doua femei in mijlocul drumului. Una e batrana si surda, cealalta ii explica ceva. Abordata, cea cu auzul bun ma usuieste:

„Lasati-ma cu votul, ca avem alte probleme!”

Doi smecherasi, speriati de cladirea albastra a scolii:

„Ba, poate ne dau astia teza aicea, ca n-am mai fost de cand am terminat scoala”

Soata cu sotul. Sotia nu vrea sa zica nimic, zice ca votul e secret, sotul, Stefan, are chef de vorba si o contrazice:

„Ei, secret. De ce sa fie secret? Am votat cu PSD-ul. Daca astia vne dau de mancare, daca de la astia traim... Acuma, degeaba zicem noi ce am vrea, ca tot ca ei e. Daca ei zic ca e alba, e alba, chiar daca e neagra. Ai inteles? Noi stam aici pe Amurgului intr-un bloc. Daca mai traiesc 100 de ani, tot nu mai apuc zile bune. Numai prost merge, sa stiti. Poate stranepotii sa o duca bine. Oana Mizil o sa faca, daca o sa aiba cum, daca n-o sa-i dea in cap cainii astia comunisti care dau in cap la tineret. Uite, a facut niste parcuri, dar n-au rezistat, le-au rupt”.

Doua tanti colorate, si la propriu si la figurat se duc inspre vot. Cu tigarile in mana, capoate inflorate si botosi de casa, semn ca stau in apropiere:

„Nu acum, nu acum, cand ne intoarcem”

Mariana Ciobanu, cu pantaloni rosii si geaca portocalie. 35 de ani, doi copii:

„Da. Vreau sa ne faca... sa ne puna carton pe blocuri, ca ne curge apa in casa. Sa ne ia gunoaiele, sa nu traim cu copiii in jeg, in melic... O sa votam pe asta care e in zona, pe Oana Mizilu. Ca Vanghelie ne-a facut blocurile, a fost care ne-a ajutat, ne-a dat. Mai e ceva?”

Langa un grup de femei, unul in stare de ebrietate:

„Fa! Va duceti la vot? Se da ceva? Ne da si noua ceva?”

Acelasi individ intra in curtea scolii, apoi pe hol, dar e ejectat de un jandarm:

„Va rog frumos sa iesiti. Nu ma mai rog de dumneavoastra. N-aveti voie in stare de ebrietate. Va rog sa va continuati drumul. Dupa ce va treziti, veniti si votati”.

Jandarmul, catre ziaristii de la Prima si TVR:

„Imi cerea mie 100 de euro sa voteze, auzi!”

Liliana, 26 de ani. Nu prea stie ce sa spuna. Trag de ea: care e problema zonei?

„E prea mizerie. Votez cu Vanghelie, ca ajuta pe toata lumea. Ca da, ca ne ajuta”

Vine una, mai batrana:

„Ce e aicea? Problema zonei? Se da ceva ca sa zic problema zonei? Daca se da ceva, spun. Altfel, nu”

Cornelia, 47 de ani, si Viorel, sot si sotie, amandoi stau in Amurgului ala darapanat:

„Noi stam in custile astea, ca nu sunt blocuri, e ghetou. Sunt caini multi si mizerie multa. Nu s-a facut nimic. Traim in 13 metri patrati. Nici caldura, nici nimic, blocurile ar trebui zugravite. Am votat cu PSD-ul, de ce sa nu va spun? Cu Vanghelie, dar, oricum, nu face nici el nimic”.

Nea Ilie, 80 de ani, cu par alb si caciula, sta de 50 de ani in Ferentari. Ce vrea, prin votul lui?

„Sa se mai imbunatateasca viata asta, sa se mai mareasca pensiile. Ca eu am 7.000 de lei...”, „7000?”, „Ei, 7000, am gresit,700, noi, batranii, nu suntem obisnuiti cu banii astia...” Da sa plece si zice asa, zambind, numai pentru mine: „Sa nu mai fie hotiile astea, ca toti s-au imbogatit si noi am saracit. Am votat cu PDSR-ul, astia sunt in sector la noi, ne-au mai ajutat... Ca pe urma daca vin altii... alti hoti! Alti flamanzi. Si fura de la inceput. Astia poate sunt satui, naibii!”

O doamna, n-a vrut sa-si dea numele, 75 de ani:

„Am votat pentru ceva mai bun. Stau pe o strada, Ionescu Cristea, pe care nu reusesc astia s-o mai termine. Se arunca tot gunoiul la mine in fata, dupa toate strazile... Care-o iesi, sa faca treaba”.

Avram Stelian, 52 de ani, sta de Intrarea Sinei. A venit cu Dacia, plina cu toata familia, la vot:

„E noroi pe strada, nu e nici canalizare, nici nimic. Sa se faca strazile! Au inceput sa faca, dar n-au terminat, canalele sunt destupate, sa cada copiii in ele, copiii se joaca in noroaie... Dar va spun, lumea e foarte credula. Daca le da ceva, se duce si voteaza cu aia... Pe timpul meu era mai bine ca acum. De 50 de ani nu s-a schimbat nimic”.

Ecaterina Gheorghian, 60 de ani:

„Sa fie bine, mamaie. Oricum, o sa ne ajute tot Evanghelie. Ca ne-ajuta pe capete, ne-a dat bani, ajutoare... Si Oana Mizil a venit, ne-a vazut, sa ne-ajute si ea, sa fie sanatoasa, sa-i dea Dumnezeu noroc”.

Vine Gigi sa voteze la Scoala nr. 134, se inconjoara de vreo 50 de insi si se posteaza pe scarile scolii, sa-l vada lumea. Balamuc general:

„Sanda, mi-ai facut poza?”, intreaba unu’ care se postase langa Gigi, sa se traga in poza.

Gigi e nerabdator: „Unde-s astia cu Realitatea, ma?”, ca nu se trasesera inca toata firele si nu putea intra in direct.

O voce: „Nu mai tipati, ma, hai sa fim si noi oameni!”

„Hai sa ne vedem la televizor, cu Gigi Becali!”

Gigi, iar: „Unde e, ma, Realitatea asta?”

„Uitati-va, domnu’ Gigi, cum traim, fara canalizare, fara apa!”

„Veniti si pe la noi”, se agita lumea

Gigi, calm: „Le rezolvam, le rezolvam...” Catre aia de la Realitatea: „Gata, ma?”

O tipa: „Gheorghe, striga, ma, si tu, hai Steaua!”

Unu’ il paraste pe Vanghelie: „Domnu’ Becali, sa stiti ca Vanghelie a dat ajutoare p-aicea si striga cu portavocea, ca sa se stie cine da!”

Gigi, impasibil: „Da’ n-a dat el, n-a dat el, a dat de la primarie!”

„Auzi, fa, l-am vazut in carne si oase pe Gigi!”

„Vrem si noi schimbare!”

„Pai, ca sa fie schimbare, votati!”

„Domnu’ Gigi, stam pe intuneric!”

„Am primit pungi si pozele dumneavoastra, atata am primit!”

Gigi e nerabdator: „Gata, ba?”

Inghesuiala maxima la intrare, Gigi intra sa voteze si toata gloata dupa el, in cor:

„Becali!”, „Becali!”, „PNG, forta PNG!”

Un nene, care iese de la vot: „Nu ma mai impingeti atat, ca valiza e mare!”

„Becali a venit pentru toata lumea, e singurul care ne ajuta!”

„Becali si Becheanu!”

Becali, dupa vot, pentru televiziuni:

„N-ati vazut cata lumea m-a asteptat? Dimineata ma fost la biserica, m-am rugat la Dumnezeu si deseara o sa aflam: Becali deputat, PNG in parlament! Dac-au venit oamenii in numar asa mare, inseamna ca sunt fani Gigi. In colegiul meu nu-mi fac probleme”

Rasul lui umple coridorul. Dar in spate, lumea comenteaza: „Da’ daca nu mai are bani...”

In fata scolii, Gigi isi face campanie mascata. L-a adus pe unul care zice: „Datorita lui Gigi eu vad!”

Alta voce dezamagita:

„E cam subnutrit, nu mai are bani, e falit!”

Din cadrul usii de la masina, Becali:

„Daca v-am spus ca va rezolv, eu va rezolv”

Dupa el, voci nedumerite:

„Ce-a facut? A venit a votat si a plecat?!”

„E vrajeala aicea, e vrajeala, nu ne da nimica!”

„N-avea cum sa ne dea, ca era cu televiziunea dupa el...”

O familie care sta pe Sarul Dornei:

„La noi pe strada a bagat canal – era prevazut si asfalt – si a lasat asa, ne-a lasat ca pe camp. Am venit cu masina unui vecin la vot, ca nu puteam iesi de pe strada decat cu cizmele... De o saptamana si jumatate, nu se mai poate iesi. Am sunat la primarie si ne-a luat la misto: ati asteptat 60 de ani sa va bage canalizare si-acum nu mai puteti astepta cateva zile?! Vanghelie crede ca daca face spectacol cu tigani, gata, suntem multumiti!”

Viorica, 53 de ani:

„Sunt multe blocuri fara apa calda, sa aiba grija de curatenie... Ca sunt aici unii care se ocupa cu fel de fel de prostii, sa se ocupe politia comunitara de ei... Eu stau pe Anghel Dogaru, dar pe Tunsu Petre se stie ca se fura, ca sunt droguri... Eu am votat cu Becheanu la senatori si cu Mizil la senatori...”

Una, nemultumita rau de tot:

„Saci cu telefoane a dat Marian Vanghelie. Sacosi cu zappuri, cu de toate... dar unii n-am primit niciun covrig. Asa ca nea-m vorbit cateva blocuri sa nu ne ducem sa votam, ca suntem suparati!”

Franturi de Ferentari

Ziua alegerilor parlamentare mi-am petrecut-o in Ferentari. In Colegiul 20, unde se-nfruntau Oana Niculescu - Mizil (PSD+PC) si "Razboinicul luminii", Gigi Becali (PNG-CD). La ora 8 si ceva, eram deja la o sectie de votare, pe la 11 si ceva inotam, la propriu, prin noroaiele din fata Scolii 134, unde a venit Gigi sa voteze, pe la 2 eram tot prin Ferentari, la sediul de campanie al Oanei Mizil. Seara mi-am incheiat-o apoteotic la "palat". Palatu' lu' Gigi. Pe la 11 noaptea, am ajuns acasa si s-a incheiat ziua. Ziua alegerilor parlamentare. 30 noiembrie 2008.

Nu am timp acum sa va spun tot ce-am facut ieri, dar pun niste textisoare pe care le-am scris pentru gazeta si care au mai suferit modificari, la montaj :)) Ca eu stiam ca tre' sa scriu mii de semne si am vorbit cu zeci de oameni, si, cand colo, m-au redus la mult prea putine semne si am acumulat frustrari. Pun pe blog bucatelele de text scrise ieri pentru ca le-am scris ca pentru blog. Fara sa le chinui prea mult - cum fac de obicei. Le-am scris dintr-o bucata. Asadar, alegeri in Ferentari... (si dupa aia, o istorioara de la palatul lui Gigi, exclusivitate pentru blog :))

Oana Niculescu - Mizil versus „Războinicul luminii”

O ceaţă deasă învăluise, ieri dimineaţă, Ferentariul, iar blocurile coşcovite de pe strada Amurgului arătau şi mai rău decât în mod normal. Faţadele blocurilor serveau, însă, drept panouri electorale: întrezăreai, din loc în loc, postere roşii, pesediste, şi, lângă ele, câte-un îndemn, scris cu litere de şchioapă: „Hai Steaua!”. Căci în Colegiul 20 - Ferentari, lupta pentru un scaun de deputat în Parlament s-a dat între Oana Niculescu-Mizil, reprezentanta PSD+PC, şi Gigi Becali, de la PNG-CD.

În drum spre secţia de votare de la Şcoala nr. 141, doi inşi comentau: „Bă, n-o mai aduce pe nevastă-ta cu geacă portocalie aicea, c-o vede Vanghelie, zice că e cu PD-u’ şi nu ne mai dă nimica!”. Mariana Ciobanu, de 35 de ani, ştia ce vrea: „Să ne pună şi nouă carton pe blocuri, că ne curge apa-n casă! Să ne ia gunoaiele, să nu trăim cu copiii în jeg! O să votăm pe asta care e la noi aicea, pe Oana Mizilu, că Vanghelie ne-a dat bani, ne-a ajutat”. Lângă un grup de votante, unul în stare de ebrietate: „Fă! Vă duceţi la vot? Se dă ceva? Ne dă şi nouă ceva?”. Dezamăgit că nu-i răspunde nimeni, l-a luat la întrebări pe jandarmul de la şcoală: „Mie cine îmi dă 100 de euro să votez?”

Oana, în linişte, Gigi, cu alai

Foto: Revista Monden

La 10.30, însoţită de câţiva colegi de partid, şi ei candidaţi în sectorul 5, a venit şi Oana Niculescu – Mizil să voteze la Şcoala nr. 141. Cât ai zice „vot”, au înconjurat-o solicitanţii. „Mă voi lupta pentru oamenii din colegiu”, i-a asigurat şi a plecat aşa cum a venit. În linişte. De cealaltă parte, Gigi Becali şi-a făcut apariţia cu alai, înotând prin noroaiele şi băltoacele din faţa Şcolii nr. 134, din strada Baciului. Vreo cincizeci de inşi şi mai bine s-au postat, alături de Gigi, pe scările din faţa şcolii şi i-au sorbit cuvintele. Înghesuială, gălăgie, circ, poze cu telefonul, „Hai fă-ncoa, să te vezi la televizor cu Gigi Becali!”, „Uitaţi-vă la noi cum trăim, fără apă, fără canalizare!”, scandări: „Be-ca-li!”, „Be-ca-li!”. Peste toate, zâmbetul lui Gigi: „Le rezolvăm, le rezolvăm...” Şi siguranţa lui: „Am fost la biserică, m-am rugat la Dumnezeu şi o să vedem deseară cum se-anunţă: «Becali, deputat! PNG, în parlament». În colegiul meu nu-mi fac probleme!”. La plecare, voci în mulţime: „E cam subnutrit! Nu mai are bani...” Şi concluzii amare: „Hai că e vrăjeală aicea! Nu ne dă nimica!”

”Tot Evanghelie o să ne ajute!”

Când pun ştampila pe buletinul de vot, alegătorilor din Ferentari nu le pasă de culoarea politică a candidaţilor. Pentru ei, e mult mai important “cine le-a dat în campania electorală şi cât le-a dat”. După principiul ăsta s-au condus ieri locuitorii arondaţi Colegiului 20 - Ferentari, puşi să aleagă între Oana Niculescu – Mizil (PSD+PC) şi Gigi Becali (PNG – CD). Câştig de cauză părea să aibă, în prima parte a zilei, Oana Niculescu-Mizil, susţinută puternic de colegul de partid şi primarul Marian Vanghelie. Căruia locuitorii îi erau recunoscători că i-a ajutat cu diverse. “Ăştia ne dau de mâncare, pe ăştia i-am votat”, a punctat hotărât Ştefan, de 55 de ani, ieşind din curtea Şcolii nr. 141. La Şcoala nr. 134, acelaşi punct de vedere. “Tot Evanghelie o să ne ajute! Că ne-ajută pe capete, ne-a dat bani, ajutoare”, era hotărâtă Ecaterina Gheorghian, de 60 de ani. Nea Ilie, de 80 de ani, a votat cu “PDSR-ul” dintr-un motiv foarte simplu: “Ăştia sunt în sector la noi, ne-au mai ajutat cu ce-au putut. Dar mai e ceva. Am votat cu ei că dacă vin alţii... alţi flămânzi! Care fură de la început. Ăştia poate sunt sătui, naibii!”.

Foto: Revista Monden

Când a apărut Gigi Becali să voteze la şcoala de pe strada Baciului, a început tărăboiul: “Stăm pe întuneric!”, “N-avem apă!”. Şi-atunci când Becali a plecat fără să dea nimic, s-a concluzionat sec: “Nu mai are bani. E falit! Nu ne-a dat nimic”, “Păi cum să dea, că era cu televiziunea după el...” La Şcoala nr. 136, o femeie era decisă să boicoteze alegerile: “Sacoşi cu telefoane, cu zappuri, s-a dat! Saci cu de toate! De la Marian! Da’ unii n-am primit nimica, n-am primit niciun covrig. Aşa că ne-am vorbit, blocuri întregi, să nu venim la vot că suntem supăraţi!”.

La palat.

Ei, seara la palat a fost alta discutie. Si alta distractie. Am ajuns acolo pe la vreo 8 si-am stat in masina, cu Romica-soferul si Marian - fotoreporterul, pana pe la 8.40, cand ne-au dat drumul inauntru paznicii lui Gigi. In fata palatului - Marius i-ar zice "stana" - era liniste. Doar niste ziaristi rataciti - io si inca alti cativa. Palatul lui Gigi, in culori sterse de ceata groasa. Prevesteau ele ce prevesteau luminile alea blegi albe, galbene si mov...

In interior, auriu. Mult auriu. Care contrasta cu fetele ingandurate ale apropiatilor lui Gigi, care se fatzaiau pe-acolo. Io nu mai fusesem pana aseara la palatul lui Gigi: auriu, cum v-am spus, candelabre, icoane pe pereti, perdele grele de catifea, o scara asa, genul maretz... Cred ca de-aia i se zice palat. Oricum, prea mult pentru gustul meu. Gretzos de mult.

Trec la timpul prezent, ca-mi place mai mult sa scriu asa :)

Se aranjeaza scaune, se pun panouri mari cu PNG, Becali se vede si el, in spate, intr-o camera, in cadrul unei usi deschise. Gesticuleaza, se-aude comentand. Nu pare vesel. Tipa aia blonda si creatza de la OTV se fatzaie si ea pe-acolo. "Marcele, vino aici!", se agita. Se-asteapta exit-poll-urile date de Realitatea si Gigi nu iese la declaratii inainte. Ne instalam pe scari. Ascultam radio pe telefon, in cautare de rezultate, ca Gigi nu are televizor in sala mare :). Se-aude discursul lui Geoana. Gigi se lasa asteptat. Io intru in fibrilatii. Ca tre' sa dau repede in redactie replicile lui Becali si n-am nimic. Rahat.

La 21.19, iese Gigi. "Ia zi, ma! Ce vreti sa va spun acuma? Ce vreti sa va spun?" A aflat si el ca partidul lui n-a trecut pragul de 5% si nu intra in parlament. E trist. Aproape ca imi pare rau de el. Stiu, e Gigi, nu tre' sa-mi pare rau. Am avut un moment de slabiciune. Mi-l asum. Gigi urca scarile si sta pe sus cateva minute.

La 21.28 (stiu la secunda, ca eram cu ochii pe ceas, sa dau in redactie ceva. orice) se asaza cu inca vreo cativa, pe scaune, in fata camerelor. "Intrebati-ma". Nu mai are nici chef de discutii. Euforia tip becalista e o amintire. "Am aflat rezultatele. Asta e. E o dezamagire. Se pare ca lupta politica e prea grea pentru mine". Mda. N-are chef de galagie, de acuze de fraude, de chestii, de trestii, parc-a obosit. "La ora asta, nu e vorba de retragere din viata politica. Astept rezultatele din colegiul 20, unde am candidat. Probabil ca eu nu sunt atat de curat, diavolul a fost mai puternic si m-a invins. E posibil sa existe si o iesire a mea din viata publica, sa stau o perioada linistit". Dupa alte cateva minute, incheie tot asa, abatut: "Hai v-am pupat". Si ne trimite la aia mai puternici: "Daca eu nu sunt atat de puternic, ce rost mai are sa vorbiti cu mine?!"

Ei, pleaca tot poporu' de ziaristi. Reformulez: pleaca cei cinci-sase ziaristi. Si ramane echipa de la OTV, ca sa il bage in direct pe Gigi. Si mai raman eu cocotata pe scara lui Gigi, cu laptopul in brate, sa dau repede 800 de semne in redactie. Si Marian, fotoreporterul, pe langa mine, sa trimita si el niste poze.

Ma repereaza Gigi. Ca ramasesem pe scara lui si clapaceam de zor pe laptop. Reproduc dialogul. Cu observatia ca am pus, in niste locuri, niste icsi si igreci :) Asadar:

"- De la ce ziar esti, mai, fetito, ma? (obs - n-am intrat in categoria fatuci:)
- De la ziarul Icsulescu.
- Ma, da' harnica esti, ma! (ca io continuam sa clapacesc, stateam rau de tot cu timpul)
- Pai da. Am fost si dimineata la scoala la care ati votat... (n-am ce face si ma bag in discutii)
- Da? Vezi poate scrii ceva minciuni acolo. Ah? Scrii ceva minciuni? Puteti sa scrieti la minciuni de-acum incolo... Numai minciuni cate vreti voi ca nu ma mai intereseaza! Mai! Numai minciuni de-acum incolo, asa sa scrieti! A zis Gigi Becali: numai minciuni sa scrieti! Pai, daca tu il ai sef pe ... Pai, tu esti mai desteapta decat ala... cum il cheama, ma? Igrecianu! Pai, ala e un dobitoc! Cum sa-l ai, ma, pa Igrecianu sef?!"

Legenda - Icsulescu si Igrecianu inlocuiesc ele ceva, v-ati prins, vorbesc codat :)

Mda. Discutie cu Becali. Dupa care a intrat in direct la prietenul lui Dan Diaconescu si, de la ce calm fusese in fata noastra, a inceput sa se ambaleze: "Daca in Tara Romaneasca castiga un pui de comunist... (se referea, ati, inteles, la Oana Mizil, care se intampla sa fie nepoata lui Paul Niculescu - Mizil, ministru al Educatiei si ministru de Finante in anii comunismului). Daca Oana Mizil ma invinge pe mine, ce rost mai are sa mai stau eu in politica?! Daca ea are 40% si eu 15% (asa stia el aseara - azi, potrivit mediafax, oana mizil avea 50,72% si Becali - 14,95%), inseamna ca oamenii voteaza numai pe bani, pe telefoane si calculatoare! Astia sunt conducatorii pe care ii vrea Romania: astia care sa le dea telefonul si calculatorul! Vanghelie, te felicit, tata! Esti o mare valoare in Romania! Eu sunt un mare dobitoc si un mare prost ca m-am zbatut 5-6 ani in politica! Ca-mi spunea mama: lasa-i, mama! Si eu ziceam: pentru saraci, mama... Si aia saracii au votat cu Vanghelie... Pentru ce sa ma zbat eu in tara lui Vanghelie?!"

Pe nerasuflate

Intrerupem povestile din vacanta pentru o portie de sanatate :) A se vedea mai jos.

Dimineata, coborat la metrou pe la Piata Unirii 1. Trecut de aparatele de varat biletele. Venea valul. Valul uman de la cele doua metrouri. Nu se poate sa nu prind unul din asta cand vreau sa traversez si eu pasajul, sa ajung la Piata Unirii 2. Varat persoana proprie in val. Alta varianta nu e. Contopit cu valul. Mers la pas grabit, adaptat valului. Gadilat ceva pe nas. Stranutat. Din spate, "Sanatate". Nu prea auzi chestii din-astea pe la metrou (sau oriunde), asa ca multumit. Un nene cu par alb, cu doua pungi in mana si cu o palarie atarnand pe spate. De paie. Palaria. Figura de om bun. De-aici incepe un citat, ca sa stiti. Interventii personale nu mai exista :)

"Da, sanatate... Ca acuma, vara, pe caldura asta, suntem foarte dispusi sa contactam microbi... Dar va spun eu cum sa scapam de probleme. Ati auzit de salata tzatziki, nu? Aceea pe care o mananca grecii. Tzatziki. E foarte buna, nu lasa microbii sa se apropie. Se iau patru castraveti. Da, patru castraveti din-aceea micuti si se taie marunt. Dupa aceea, se ia o capatana de usturoi. Da, o capatana intreaga, ca la patru castraveti atata trebuie. O capatana. Se taie si usturoiul marunt. Mai trebuie o legatura de marar si iaurt. In cel mai rau caz, Sana. In cel mai rau caz. Acuma, cu iaurtul... Eu iau de la "Brenac", se cheama "Ulcica", foarte bun. E mai maricel asa, dar se pune tot. Si zeama de la doua lamai. Sau daca nu, otet de mere. Dar otet. Nu puneti mere simple, otet. Dar reteta originala e cu zeama de la doua lamai. Ei, salata asta pe timp de vara e fenomenala, nu te mai prinde niciun microb. Si se consuma de trei ori pe zi. Dar... neaparat, cand consumati prima data, consumati sambata. Sa fiti acasa. Ca produce... curatenie generala. Mie o singura data mi s-a intamplat. Dupa aia, a fost totul bine. Dar sa fiti acasa. Dupa aia, va reglati. De trei ori pe zi. Reteta de la greci, foarte buna salata. Si neaparat sa consumati marar, ca e foarte bun vara. Si usturoi. Usturoiul contine un antibiotic natural, nicio bacterie nu a capatat rezistenta la el. Si iaurt, care contine calciu. Calciul, nu multa lume stie, e si dezinfectant. Acuma, nu stiu ce Dumnezeu au facut astia de la Danone, ca iaurtul lor era bun. Dar acuma are un gust dulce-acrisor, eu i-am dat si in judecata pentru gustul asta. Si va zic, incercati sa consumati cat mai putina carne. Cat mai putina. Si fara salamuri. Ca salamurile, toate salamurile contin nitrati. Contin azot. Nu mai zic ca toate animalele sunt hranite cu ingrasaminte chimice. Dar carnuri... cat mai putine. Lumea zice: Nu mananc carne, ca fac colesterol... Nu, dar faci altceva. Slanina, va spun eu, slanina e singura grasime care se arde, ca ea contine grasimea animalutului. Eu iau din As toate retetele, de-acolo le iau. Si mai e o carte mai groasa, cu retete, a Mariei Treben. Dar asta e mai scumpa. Dar din As... sunt foarte bune. Gata, fug ca mi-a venit metroul, ma duc la Universitate. Sanatate".

S-a inchis cercul cu a doua urare de "sanatate". Vi se pare mult ce-i aici? Monologul s-a intins pe vreo cateva minute, atatea cate iti iau sa traversezi pasajul dintre statia Unirii 1 si Unirii 2. Luat si eu metroul spre Pipera. Si lectia de sanatate :)

Fauna din 32. Tramvaiul 32.

Individa asta ma terifiaza, recunosc. Uneori, rasare din senin în fata ta si-ncepe sa te-nchine, bolborosind sacadat, cu voce stranie: “Ta-ta-ta-ta-ta-ta...”. Alteori, se posteaza in spatele tau, in fusta aia de culoare nedefinita si cu baticul ala gri infasurat strans în jurul capului. Nu zice nimic dar o simti, stii ca-i acolo. Cateodata, o zaresti de cum urca in tramvaiul 32 si-si incepe ritualul: se infige in fata unuia sau altuia si da-i cu-nchinatul. Cu cat te strangi mai mult, cu cat incerci sa-i eviti privirea, cu-atat vine mai aproape si-ti baga degetele alea miscatoare în ochi. Mai sunt si cazurile extreme in care incepe sa-si dea palme în fata ta, doar-doar te-oi induiosa si i-oi scapa o hartie, niste monede... Copiii din tramvai o tintesc cu ochi mirati. “Pleaca, fa, nebuno, îi sperii p-astia micii!”, îsi mai face cate unul curaj. Ca, in rest, nimeni nu-i zice nimic. O lasa sa se desfasoare. Pe principiul ca daca nu ii zici nimic, poate nu te observa si nu vine sa te-nchine.

Unii zic ca-i nebuna: “Las-o, Dom’le, in banii ei, nu vezi ca-i dusa?!”. Altii se jura ca stau pe strada cu ea, ca n-are nimic la capatana. Ca se face. Ca bea banii. Adevarul e ca individa asta a intrat cumva in identitatatea tramvaiului, e o figura cu care te obisnuiesti dupa o vreme. Si-ncepi sa te intrebi – dupa vreo luna de absenta: “Unde-o mai fi, frate, tampita aia care te-nchina?!” Eu zic ca e in deplasare. Va zic sigur ca asa e. E plecata sa-i închine si pe altii. Ma credeti, nu ma credeti, eu m-am intalnit cu ea in gara la Constanta. In plin sezon estival, se plimba de colo-colo, fidela tacticii ei cu închinatul si cu bolborositul. Si am inceput eu sa ma inchin cand, acu’ vreo doi ani, dupa Revelion, am zarit-o, intr-o oglinda, cand stateam la masa intr-o cofetarie din centrul Brasovului. Individa se proptise langa coada la prajituri si-i dadea zor sa faca niste bani. Mda. Ajunsesem sa cred ca ma urmareste. Acum e vara si n-o mai vad în tramvai. Cred ca si-a luat papornita – ca avea intotdeauna o sacosa de panza la ea - si-a plecat sa se bronzeze.

“Aaaaajutati-ma si pe mine... sa va dea Dumnezeu sanataaate...” Asta e cersetoru’ lui Marius. Febletea lui. Ii da tot timpul bani cand il vede. E demn în nenorocirea lui. Are picioarele retezate de la fund aproape si se taraie pe niste cioturi infasurate in niste pungi. Nu zice altceva. Doar ce v-am zis mai sus. Asta e replica lui si-o rosteste asa, innecat, despartind cuvintele in silabe. Sa-ntelegi despre ce-i vorba.

Pe fetita asta de care va povestesc acum mi-o amintesc chiar din primele momente in care am inceput sa frecventez 32-ul. A crescut acum. Dar nu si-a schimbat discursul: “Oameni buni cu suflet bun si cu credinta-n Dumnezeu, va rog frumos dac-aveti posibilitatea si daca puteti, sa m-ajutati si pe mine c-un banut. Strang bani sa ma operez la piciorul stang...” In momentul asta, isi sufleca cracul pantalonului si vezi, intr-adevar, un picior contorsionat, niste oase la nelalocul lor. Si continua cu “o salcie pletoasa, langa care se ruga Maica Domnnului...” E cuminte. Nu-ti invadeaza bula de aer, nu se baga in sufletul tau. Zice ce-are de zis, strange ce-are de strâns si coboara. O data, am auzit-o zicand, asa, usor încurcata, “saru-mana”, unei doamne. Care s-a simtit datoare sa explice, dupa ce-a coborat fata: “Sta langa mine, dom’le... Saraca... E cuminte si respectuoasa. Nu face nicio operatie, o trimit alde ta-su sa stranga bani, sa aiba ei ce bea...”

Asta e groaznic. Vorba lu’ Marius: “uite-l p’ala cu ochiu’, putiferu’ ala”. Da, astea-s cuvintele care-l definesc. Se urca tot timpul in tramvai din statia de la piata – Piata Rahovei – o data cu noi. Cred ca sta prin zona. In primul rand, miroase de-ti cad plombele, vorba lu’ tata. In al doilea rand, e enervant. Sta indeajuns de mult pe langa tine incat sa simti ca te sufoci. Portretul, in cateva tuse: fes în varful capului, indiferent de anotimp, o geaca lunga, atarnand – iarasi, indiferent de anotimp, cracul pantalonului suflecat, ca sa vezi si-n cazul asta ca e un handicap in spatele cerselii. Si cu ochiu, ce-i cu ochiul? Pai, citam: “Cu ochiu’ stang nu vad...” Asta e cu ochiul.

Stati ca mai e o figura marcanta. Un tembel care-ti mananca aerul. Care se vara-n tine si scoate, de nicaieri, cu-o viteza de necrezut, o palma facuta cåus. “Mmmdati-mi si mmmie un leu!”. Pe-asta trebuie sa-l vedeti. Vine-n fata ta, ia moaca rugatoare si bleaga, si pac!, mana-caus si replica. Inainte zicea sa-i dai zece mii, acuma s-a modernizat, vrea un leu. Ca zece mii ar fi fost cam mult. Da’ nu asta e cea mai tare chestie. Inainte sa-ti arunce intrebarea, baga un vaicarit, tot asa, “mamait”: “Mmmmi-e foammme, n-ammm mmmancat nimmmica...”

Si da, mai sunt si nelipsitele individe care se urca în dreptul bisericii de la 11 iunie, in zilele de sarbatoare, dar si in alte zile, devenite si ele sfinte: “Ajutati-ma in sfanta vinere de azi/sfanta miercure de azi...”. In cazul asta, recuzita nu e completa fara copilul adormit din brate si fara un carton edificator. Si mai e si unul a carui figura nu prea mi-o mai amintesc, ca nu l-am mai vazut de multisor. Dar mi-a ramas in minte discursul: “Nu treci calea calatoare, c-aveti un olog în cale”.

As zice ca astia sunt toti. Daca am uitat pe vreunul – din fauna 32-ului – promit ca revin cu un update.

Am inaugurat o noua rubricutza...

Sunt pusa pe imbunatatit blogul. Ma si gandeam zilele trecute care ar fi trebuit sa-l numesc altfel, sa-i zic "despre lucruri care-mi plac", nu "despre toate si despre nimic". Ei, faptu-i consumat. Pana una-alta, dupa ce am inaugurat o sectiune care cuprinde linkuri catre articole scrise de mine cu precadere in ultimul an, am decis acum sa strang, intr-un alt coltisor al blocului - tot in stanga, numit Citeste... citeste... reciteste... - articole de-ale altora, articole care mi-au placut la un moment dat. Articole care-mi plac inca.
Inaugurez rubricutza cu o poveste de suflet. E despre satul Morometilor si-i apartine unui om mare. De la care am invatat tot ce stiu, de la care mi se trage aplecarea asta catre reportaj. Il cheama Sorin Preda. Scriitor, reporter si profesor. Articolul a fost publicat in Formula As, în anul 2000 (nr. 419). E impecabil. De la prima litera pana la ultimul punct. Cititi-l. Garantez ca n-o sa va para rau.

Morometii - halta finala

Satul copilariei, evocat de fratele scriitorului,
Alexandru Preda

Din toti Morometii nu a mai ramas decat el, Alexandru Preda. Sae sau Saica, dupa cum ii spun prietenii. Ceilalti s-au prapadit unul dupa altul, urmandu-l parca pe Marin: Gheorghe (Achim), Ilinca si, de curand, Mita (Tita). O familie cam ciudata, rasucita in vrej, cu copii din trei casatorii - un rand al Joitei Preda (Catrina), alt rand al lui Tudor Calarasu si, la urma de tot, copiii celor doi: Marin, Ilinca, Alexandru - mezinul, al mai mic, cel care la masa se grabea sa termine mai intai mamaliga, dupa care incepea sa planga: "Uite, mama, cum mananc branza goala". Primind inca o portie de mamaliga, se grabea sa infulece branza, reclamand apoi nefireasca situatie: "Uite, mama, cum mananc mamaliga goala". Se scula satul de la masa, repetand de doua-trei ori figura. Era un joc. Oricum, Joita il proteja, fiind cel mai plapand dintre toti. De asta l-a si dat la scoala, ca pe Marin. Nu era facut pentru munca grea a campului. Nu se compara in nici un caz cu Achim care lua in dinti sacul de 50 de chile si urca cu el in podul casei, sa vada lumea de ce era in stare. Sa fii bun de munca insemna sa ai falcile si umerii puternici. Sa tii la tavaleala. Sa joci Calusul ore in sir. Sa fii ca Buric, al mai al naibii calusar din sat, care la nunta, vazand musafirii pleostiti, lua masa in dinti si pleca cu ea, semn ca trebuia sa inceapa jocul.

De ce il cheama Sae si nu altcumva? Alexandru Preda ridica din umeri, constatand filosofic: "Ei, uite, la asta nu m-am gandit". Daca insisti cu intrebarea, iti raspunde pe masura: "Sa se mire prostii, de aia!". Dumnezeu stie cine a inventat numele de Sae sau de ce Guicai i se zicea Ga Maria. Ce inseamna Ga? Asa-i vorba la Silistea. Spui bat pentru bunic, bata pentru bunica, iar pe pisica o alungi strigand: Zat!

Alexandru Preda foloseste multe din expresiile lui Moromete: "Ce ranjesti fasolele la mine?"... "Da-mi si mie parascovenia aia"... "Esti destept. Te pomenesti ca esti singur la sotie!", iar daca il intrebi ce vrea sa manance, iti raspunde invariabil: "Raci, scoici si melci". Adica ce ai in casa. Nu are preferinte, nu face nazuri.

Dintre toti fratii, e cam singurul netrecut in "Morometii". Nici vorba sa fie suparat pentru asta. I se pare normal, cata vreme Marin, autorul, ii luase locul in carte, dandu-se drept mezinul familiei. Ratiuni literare. El, care a citit o sumedenie de carti, stie ca nu te joci cu ratiunile literare. E mandru, totusi, ca pe un exemplar din "Imposibila intoarcere" Marin Preda ii multumeste pentru formula de acum celebra: "Pe ce te bazezi?". A luat-o de la el. Prin urmare, intr-un fel, a intrat si el in istoria literaturii, ca ceilalti din familie.


Branza fripta pe jar - alt gust, alta tarasenie

Viata i-a imprastiat care incotro pe cei ai lui Moromete: Ion (Nila) a plecat pe front, unde a si murit. Marin s-a tras la Bucuresti, cum bine se stie, iar Sae a ajuns la Bacau. In Silistea nu au ramas decat fetele, asa cum convenisera in prealabil: baietii mergeau la scoala, daca renuntau la pamant, la mostenire, la cele cateva pogoane de arabil. Asta e si scuza lui Sae, atunci cand il pui sa-si aminteasca de copilarie, de casa parinteasca, de sat. A parasit Silistea pe la 14 ani, pentru a merge la Scoala de Meserii - Grivita. Nu mai tine minte "cu exactitate" cum statea pe atunci treaba in sat: "Una-alta, ca la tara, parca tu nu stii?".

Ii scoti vorbele cu clestele din gura. Apoi, intr-o doara parca, pomeneste de arsita verii si, brusc, amintirile se desfac ca un pepene izbit de pamant, fotografii amestecate si cioburi de intamplari, imaginea satului asa cum te apropii de el, venind de la gara din Balaci - o turma de case napadite de salcami (mama Doamne, ce salcami vanjosi), o adevarata padure in mijlocul tipsiei nesfarsite a Baraganului, lanurile de grau si porumb, cat vezi cu ochii doar camp, soarele la asfintit, ca o mamaliga uriasa, si drumul prafos spre Mirosi sau Zambreasca, serpuind intins, ca linia vietii din palma batucita a unui batran. "Pai, fratele meu - zice Sae, incurajandu-se parca singur - toata tarasenia se petrecea la camp. Copilaria mea si a lui Marin a fost campul. Marin avea 13-14 ani. Fusese bolnav de friguri, cu crize care se repetau in fiecare an, si parea slabit, fara vlaga. Cine nu a fost bolnav nu stie cum devine chestia. Vecinii, dar si cei de-ai casei se uitau cu mila la el. Ziceau ca-i adormit. Adica, nu era tocmai bun de munca. Chiar si asa, tata ne trimitea cu caruta la camp. Adunam mohorul dintre randurile de porumb. Acolo era distractia. Discutam aia si aia, dale copiilor, si apoi coceam porumb. Era teribil de dulce. Porumb romanesc, galben, cu bobul nu mare, rotund si sticlos. Tu nu ai de unde stii, ca ai crescut la oras."

Cel mai frumos era toamna. Atunci incepea vanatul de iepuri, harmalaia copiilor care, cu batele in mana, starneau dintre haturi si porumbisti puzderie de iepuri. Tot atunci, copiii mancau lapte covasit dupa pofta inimii. Mulgeau oile la camp, puneau laptele intr-o ulcica, o legau la gura cu frunza de dovleac si o ingropau in pamant. Dupa doua saptamani, laptele era mai gros decat iaurtul.

Gusturi de mult uitate revin in memorie. Povestind, Sae se mira si el. La sfarsitul lui august, ingropau printre randurile de vie pepeni cruzi. O luna mai tarziu, cand dadea prima bruma, erau copti si zemosi, numai buni de mancat. Tot la camp ("In pamanturi") frigeau branza pe jar. Era o nebunie. Era, oricum, altceva decat mamaliga si branza rece. Pe jar coceau si ouale. Alt gust, alta tarasenie. "Cam asta am mancat noi toata copilaria. Hat, mai tarziu, am trecut la cas de oaie zapacit cu oua nebatute, zdrobite direct in tigaie. E o mancare grea. Cade cu zdronc la stomac, dar merge."

Noaptea, la pascut caii

Marin Preda se infuria cumplit cand cineva pomenea de copilaria lui nefericita. De unde pana unde? Orice copilarie este fericita. Nici Sae nu e de alta parere. Era teribil, domle! Sa mergi noaptea sa pasti caii pe luna - o luna mare si alba ca painea de test. Sa calaresti pe desalate, simtind vantul si spaimele intunericului cum iti trec pe la ureche, infiorandu-te sau tolanindu-te in iarba inalta si racoroasa. Sa auzi linistea pasunii, sforaitul si nechezatul calului. Sa joci cu copiii bobicul, poarca sau tranta. Sa prinzi o zi de Craciun, mergand cu colindetele sau sa traiesti o zi de Pasti, zi pentru care baietii mai smecheri isi pregateau ouale rosii punandu-le in varf sacaz si alte parascovenii, ca apoi sa intre din casa-n casa, la ciocnit. Sa prinzi macar Calusul, cu Mutu cel nebun imbracat in femeie, sau sa asisti la Spalatul de Rusalii,cand femeile scoteau in batatura scaunelul, cazanul cu apa, un brat de rozmarin, lana de oaie si sapun de casa neinceput si abia apoi chemau barbat de cruce (copil sau matur) sa-l spele pe picioare.

Asa ceva face cat toate bogatiile pamantului. Nu le gasesti pe strada si nici n-ai de unde sa le cumperi. Greu era, intr-adevar, la seceris. Cand te sculai pe intuneric si te suiai in caruta nu mai era frumos. La sfarsitul lui iunie, de San Petru, in noaptea cea mai scurta din an, prima geana de lumina te gasea in capul locului. La 9, cu soarele atarnat intr-o rana, abia incalzind, fetele pregateau prima mancare. "Era un ritual intreg - isi aminteste Sae. Tata pasea ca un inspector si alegea locul cu graul cel mai inalt. Smulgea spicele si facea legaturi pentru snopi - o treaba destul de migaloasa si cu dichis. Daca ii mai ramanea timp, punea si el mana pe secera, dar, de regula, statea prost cu timpul - avea alte treburi, mergand pe la vecini sa ceara o tigara sau sa discute despre ultimul discurs al Regelui. Daca ziua trecea greu, intoarcerea de la munca era o tragedie. Fetele ramaneau la bucatarie sa pregateasca bucatele de a doua zi, iar baietii cadeau pe unde apucau, ca secerati. Aveau snaga in ei, caci spre seara isi schimbau hainele si plecau pe linie - adica la fete. Era o nebunie sa stai la poarta si sa asculti cum treceau flacaii cantand. Cel mai grozav era unu, Alecu, care canta din toti rarunchii. Auzindu-l, mama inlemnea de placere: , zicea ea, oftand nostalgic, nu se stie de ce."

A lu' Patanghel

Nu e usor sa-i intelegi pe taranii din Silistea. Unii sunt asa, altii altfel - fiecare dupa facultati. Cam toti trebuie sa fie buni de gura, sa nu se lase. Daca taci si nu stii sa intorci vorba esti prost. Cocosila, cand intra in curtea lui Tudor Calarasu, striga de la poarta: "Ba, zapacitule, esti acasa? Esti prost, ba! Da o tigara!", dar nimeni nu se supara. Era un fel de "buna ziua" si "ce mai faci". Altele erau jignirile, vorbele de ocara. Moromete daca se supara pe nevasta, ii spunea: "Taci, ma, dosadito!". Era grav, si femeia disparea cu lacrimi in ochi. Ceea ce nu suporta silisteanul e sa te dai ce nu esti, sa te scalambai fara motiv. Si acum Sae rade cand isi aminteste de vecina lor, Anghelina Bibinei, care striga sa se auda in tot satul, lui fiu-sau, iesit in fata portii, la taclale: "Sanduleee, ti-ai luat perna?". Adica fiu-sau intrunea toate calitatile sa nu stea cu posteriorul direct pe marginea santului. Tot ea ii striga lui barbata-sau: "Corneleee, unde ai pus toporul (secera sau ce o fi fost)?" si ala raspundea invariabil, soptit parca: "In pelaria mea".

Tudor Calarasu era mai cumpanit la vorba. Acasa, mai mult tacea. Se plimba ingandurat prin gradina sau statea pe marginea prispei, band tutun, cu privirea pierduta in zare. Se gandea la ale lui. Vanduse un pogon de pamant sa-i plateasca lui Marin taxele scolare, fetele stateau necasatorite, darile la stat trebuiau si ele platite. Rar cand avea chef de vorba. Atunci povestea, de pilda, cum fusese drumul la munte, la Campulung; cum ii facuse el muntencei o mamaliga atat de gustoasa, de manca, sarmana femeie, mamaliga ei cu a lui. Nu-l auzeai rastindu-se. Evita sa jigneasca. Daca cineva, care nu-i placea, il saluta: "Ziua buna, nea Tudore", el ii raspundea de dupa gard: "Buna sa-ti fie inima" dupa care, intorcand capul, adauga: "Pa mata de chior". Era duplicitar. Nu avea incotro. Adeseori, trebuia sa se bage intre copii si sa-i desparta ("Ia vedeti-va de treaba"), fara a lua nimanui partea pe fata. Nu era usor, cu copii din trei casatorii si cu o sora ca Guica, cea mai barfitoare fiinta de pe pamant. Avea cam 10 guri de hranit. La masa, stransi in jurul strachinii comune, nimeni nu scotea o vorba. Daca te apucai de povesti, ramaneai nemancat. Iarna, masa rotunda si joasa era pusa in tinda. Moromete avea locul lui - pe prag. La gaina, tartita era a lui. La miel, capul si coada. Era sfant. Nimeni nu se atingea de bucatile lui. Daca il suparai, te pleznea cu vorba: "Esti destept. Tii de pomana capul intre urechi". Sae si-l aminteste inalt si nu prea, usor adus de spate, cam firav cu sanatatea, cu nelipsita palarie pe cap (niciodata noua) si o flanea de lana, cu doua buzunare incapatoare, in care isi tinea tutunul si foita de tigara. "Avea o minte brici. In fata lui nu umblai cu fofarlica. Te prindea imediat. Era contemplativ si bland, dar - lucru ciudat - nu-mi amintesc sa fi imbratisat pe careva dintre noi. Nu avea efuziuni sentimentale, cum se zice. Pe mine sau pe Marin, cand ne ducea cu caruta la gara din Balaci, nu ne saruta la despartire. Ne intindea doar mana. Imbratisarea i se parea ceva necuviincios, nebarbatesc."

Alexandru Preda povesteste, scuzandu-se cand si cand. Multe le-a uitat. "Nu m-am gandit niciodatasa retin cutare si cutare lucru, ca o sa vina cineva sa ma intrebe cum a fost." De altfel, Marin a avut o memorie fenomenala si acum, n-ar mai fi nimic de adaugat. Tudor Calarasu, zis si Patanghel, era asa cum l-a prins Marin in carte. Sigur ca a mai pus de la el. Nila nu era asa cum l-a descris. Dimpotriva, era un baiat bun si linistit. Tot asa, se poate spune ca Balosu nu era vecinul lor, in spate stand Marin Mitroi, iar Morometii nu e un nume luat de la rusi - cum prost si in necunostinta de cauza zicea Eugen Barbu - ci era numele unei familii din sat.

In Silistea, oamenii au primit "Morometii" care cum a citit-o. In general, nu le-a placut. Vazandu-si numele in carte, multi au crezut ca baiatul lui Tudor Calarasu a vrut sa-i denunte, sa le faca rau. Unii comentau ironic: "Al dracului si baiatul lui Patanghel (Tudor Calarasu). Taie salcamul in curtea lui si copacul cade la Balosu, in capul celalalt al satului". Altii, cum a fost Ilie Barbu, au venit la Marin sa-i ceara drepturi de autor. Incercau si ei marea cu degetul. Chiar si acum, daca mergi la crasma din centrul satului si tragi cu urechea, taranii nu prea discuta despre Marin Preda. Omul cel mai respectat in Silistea e generalul Dragnea. El a facut - se zice - sosea asfaltata pana in sat, el a ajutat multi veterani de razboi sa obtina o pensie. Marin Preda, cu casa lui memoriala, mai poate sa astepte. In lipsa de altceva, s-a organizat la scoala veche o sala cu cartile lui. Decat deloc, e bine si asa.

Sincer vorbind, lumea Morometilor a disparut. Tugurlan, Bizdoveica, Ianga, Cocosila, Balosu, Besensac, Iocan, Nasturel, Buric, Cismoaca, Geaca, Baragan (ala de striga cu goarna de se cutremurau salcamii), Costica Rosu sau Aristide Primarul se odihnesc de mult in cimitir. Au disparut pana si salcamii, oamenii lasand ici-colo cate un corcodus, pentru umbra si ceva tuica. Paraul Cainelui, in care pe vremuri se inecau oameni, e un firicel de apa, usor de trecut cu piciorul. Casele, padurea Cotigioaiei, curtile oamenilor - toate parca s-au facut mai mici. Nimic nu mai e ce-a fost. Lumea a plecat la Bucuresti, la Pitesti, in tara, manata de necazuri si de serviciu. Au ramas batranii, care se sting in picioare. Amintirile lor sunt tot mai putine, mai nesigure. Din toate, a ramas o carte, "Morometii", pe care nepotii lor o invata la scoala, asa cum invata legile fizicii si ale chimiei. Pentru Silistea-Gumesti, timpul nu mai e nici grabit si nici rabdator. E doar o halta finala.

Cei care-au citit pana aici pot sa afle acum ca Sorin Preda, autorul articolului, este chiar nepotul lui Marin Preda. Fiul lui Alexandru Preda (Saica, Sae), care umbla la cutia cu amintiri in povestea de mai sus.

“Ne-a aparat cum isi apara o closca puii...”

Miroase a tamaie si-a credinta. A busuioc verde si-a crizanteme proaspete. Bat clopote, rasuna cadelnite, falfaie agale aripi de porumbei. Veniti de cu seara sa-l petreaca pe ultimul drum pe Preafericitul Parinte Teoctist, multi dintre pelerini s-au lasat, catre dimineata, doborati de oboseala. La umbra unui molid, o babuta doarme de-a dreptul, cu mainile stranse pe baierele sacosei de panza.

Intr-un colt, lipita de peretele rece, sade pitita o femeie imbracata in negru din cap pana-n picioare. Se trage indarat la vederea delegatiilor oficiale. N-ar vrea s-o bage cineva in seama: „Stai in fata mea, domnisoara, ca ma vad astia si ma dau afara. Toata noaptea am stat în biserica, langa cosciug, dar am iesit dimineata in curte si-au inceput sa ma ia la goana, ca noi, credinciosii, n-avem voie sa mai stam aici. Dar nu se poate asa, mirenii afara, in tarcurile celea, si preotimea aici, in curte...” Tanti Aurica a reusit sa-nsele vigilenta sepepistilor si a jandarmilor si nu se da dusa din locul ei: „A fost un om tare bun, a suportat toate rautatile, ne-a aparat cum isi apara o closca puii de toate cele rele...”

Vantul isi trece adierea printre petalele de trandafiri, risipite in apropierea Catedralei, iar seminaristi cu mustati abia mijite tin în mana crini albi, caci Patriahului ii placeau tare mult florile. Cand sa inceapa slujba de inmormantare, in jurul pranzului, lumea se precipita. Tinuti la distanta de Catedrala, credinciosii aproape ca se revolta. „Ne tineti aici, sa ne imbulzim, sa ne omoram!”, se-aude o voce din multime. „Tine-ti, doamna, geanta, nu mi-o pune mie in cap”, semn ca se termina rabdarea. „Bre, da’ ia ridica-te de jos, ca ocupi loc pentru doua persoane”, e taxata o batrana care s-a asezat in fund, dupa atata asteptare. „Hai, mama, lasa-ma sa sed si eu acolo”, se roaga o femeie cu copil in brate de jandarmul impunator din fata ei.


Atunci cand un inalt prelat vine catre garduri si le cere jandarmilor sa-i lase pe oameni sa intre in curte, fericirea e maxima. Si buluceala, de asemenea. Se calca tot în picioare, se cauta umbra, se cauta racoarea. Zeci de oameni obositi si transpirati patrund in curte, inchinandu-se. Cu bagaje, semn ca vin de departe, cu umbrele, sa se apere de soare, cu coifuri din ziare pe cap. „De la 4 dimineata sunt aici, am venit cu prima masina”, zice Nicoleta din Stoenesti de Giurgiu, iar un tata cu fiicele lui se-asaza direct pe ciment. „Tata, tata, dup-aia mergem la mall sa mancam?”, „Taci si-asculta la ce zice mosul ala, asculta acolo!”. Se sta cu ochii lipiti de ecranele din curte, se filmeaza, se fac poze cu telefonul mobil. Doua maicute se lamenteaza: „Aoleu, cum se simte fumul asta de tigara amestecat cu tamaie...”

Ana Blandiana, Requiem pentru o strada

„Strada Colonadelor nu spunea nimanui nimic. Pentru a fi inteles, trebuia sa adaugi: la coada calului. Celebra statuie, de pe al carei soclu impodobit cu inscriptii latine Mihai Viteazul se avanta calare spre intrarea Universitatii, intorcea spatele si dadea porecla acestei strazi, mai putin lungi decat inalte, fomata din doua sau trei ministere si un bloc de locuit.

Locuiam acolo, de acolo priveam, de sus, de pe balcon, prapastia ei geometrica si misunatoare. Ministerele impunatoare si cenusii o umpleau la ore fixe de fluxul si refluxul functionarilor, scurgandu-se grabiti inspre sau dinspre birourile lor luminate cu neon, apoi o lasau indiferenti pe seama blocului de locuinte care nu obosea sa pulseze, prin poarta miscandu-se greu, batraneste din incheieturile de fier, din zori si pana tarziu in noapte, viata.

Mai intai, ieseau si se intorceau pripite gospodinele incarcate cu franzele si sticle cu lapte; apoi se indepartau, mancandu-si in fuga ultimul sandvici, cei care trebuiau sa ajunga la locurile lor de munca; la ora 10, se deschidea marele magazin de produse cosmetice de la parter, prin vitrinele caruia frumoase vanzatoare ofereau cumparatorilor licorile frumusetii; alaturi, o minuscula cofetarie - mostenitoarea, mai idilica, a celebrei bodegi Assan - raspandea neobosita rauri de cafea si munti de aluaturi cu frisca; mai tarziu, apareau turisti constiinciosi cu obiectivele complicatelor aparate de filmat indreptate spre silueta fragila si exotica a bisericii rusesti care inchidea, auriu si sarbatoreste, perspectiva; si, mult mai tarziu, dupa ce se epuizau si ultimele valuri de spectatori ale cinematografelor de pe strazile vecine, barul Continental, ascuns in subsoluri, isi aprindea luminile, semnalizand distractii si veselii inspre suprafata pamantului.

Si ministerele si biserica aurie continua sa existe. Dar la coada calului nu mai este o strada. Muntele de moloz care o interzice indeparteaza intr-un trecut imemorial fereastra camerei noastre de la etajul 7 pe care incerc zadarnic sa o situez undeva, deasupra piscului, pe cerul albastru, inconstient.

E atât de demult de cand curtea interioara a blocului era stapanita de acordurile, ajungând la noi, inspiratoare, ale pianului lui Tudor Dumitrescu; e atat de demult de când ne întalneam pe scari cu Toma Caragiu planificand de fiecare data sa stam la taclale mai lungi într-o seara; e atat de demult de cand, prin fereastra bucatariei, îi vedeam pe Veronica Porumbacu si pe Mihai Petroveanu în bucataria lor cu doua etaje mai jos; e atat de demult de cand juristul Mircea Popescu ne povestea in lift intamplari de pe vremea cand era secretarul lui Ionel Teodoreanu; e atat de demult de cand Nea Mihai, portarul nascut în Ipoteati, ne oprea in drum ca sa ne spuna versuri din Eminescu si citate din Iorga; e atat de mult de atunci, incat totul mi se pare apartinând unei vieti sfarsite de mult, în care am fost probabil mai iubiti decat credeam, din moment ce ni s-a mai dat sa traim o viata”.