vineri, mai 30, 2008

Ceramica Raku, made in Romania


Ciprian Ariciu are 28 de ani şi face piese de ceramică prin tehnica Raku, o metodă de ardere tradiţională japoneză, născută din cultul ceaiului, în secolul al XVI-lea

Masterand la Facultatea de Arte Decorative şi Design a Universităţii de Arte din Bucureşti, Ciprian Ariciu este primul român invitat la Festivalul de ceramică Goshogawara Woodfire din Japonia.

„M-am apucat de Ceramică dintr-o greşeală". Tânărul slăbuţ, cu părul prins într-o coadă la spate, întinde bine de tot, cu un făcăleţ uriaş, pasta de gresie. Zâmbeşte. „Da. Am vrut cu totul altceva". A fost admis la Liceul de Artă din Constanţa, la grămadă, după care a urmat departajarea pe secţii. Voia grafică. Nu s-a putut. Că profesorii îşi aleseseră elevii nu după note, ci după preferinţe. „Mi-amintesc că alergam disperat după profesoara de grafică: «Doamna profesoară, doamna profesoară...», «Nu pot să te iau, mi-am completat efectivul»". A alergat şi după profesoara de pictură, şi după cea de sculptură... şi nimic! Ceramica n-o lua în considerare, speriat de profesor, care le părea, lui şi colegilor, foarte exigent. „Fugeam ca iepurii să n-ajungem la ceramică.

Şi, mergând spre cancelarie să mai fac o ultimă încercare la pictură, se deschide uşa şi văd profilul profesorului de ceramică. Vreau să spun că mi-a inspirat atâta încredere profilul ăla, că mi-am spus în sine mea: «Cu omul ăsta o să fac treabă, cu omul ăsta o să merg mai departe»". Profesorul cu pricina era Eusebio Spânu, cel care l-a pregătit pe Ciprian în liceu şi, ulterior, pentru admiterea la Facultatea de Arte Decorative şi Design, secţia Ceramică. „Acum mă bucur că n-am făcut pictură. Ceramica le cuprinde pe toate. Pe un vas, poţi să şi pictezi, să şi zgârii, să şi gravezi. Poţi să faci orice."

„Propuneri de formă"

L-am întâlnit pe Ciprian într-un atelier din curtea facultăţii. Era după o noapte de nesomn. Stătuse până la 5 dimineaţa să lucreze la piesele lui. E la master acum şi-şi pregăteşte lucrarea de final. E încă într-un stadiu incipient: face „propuneri de formă", ca s-o aleagă apoi pe cea mai potrivită. Formele lui sunt ciudate: ca nişte sfere la bază, se îngustează către vârf şi sunt împodobite cu un fel de pâlnii. Fiecare piesă vrea să fie un fel de cuptor în care ai putea să arzi alte piese din ceramică, mă lămureşte Ciprian. Aduc un pic cu matrioştile, mă gândesc. "Proiectul meu de master e pe temă de cuptoare. Vezi o piesă. Din exterior, ea arată ca o lucrare. În interiorul ei, se mai întâmplă ceva. În interior există un spaţiu în care se ard alte obiecte, mai mici".Trei tehnici de ardere

Turnate din porţelan ori ridicate la mână din gresie, „propunerile de formă" ale lui Ciprian, răspândite pe ici, pe colo, prin atelier, aşteaptă cuminţi să fie ornate cu glazuri şi cu oxizi şi apoi arse şi finalizate. Dar şi aici sunt lucruri de spus, că există mai multe tehnici de ardere: arderea oxidantă, în cuptor electric, arderea semireducătoare, care se face cu gaz, şi arderea reducătoare, care se cheamă Raku: cea mai spectaculoasă dintre ele, mai ales dacă piesa de ceramică e arsă în cuptor pe lemne.

Nebunie, spectacol: Raku

De Raku, a auzit prima dată când era în liceu. Iar primele piese – nişte boluri – le-a făcut în anul II de facultate, sub îndrumarea profesorului Ion Cojocariu. Raku e o tehnică de ardere. Dar una „altfel", cu rezultate la care nici nu te aştepţi. În mod normal, obiectele ceramice se ard în cuptor timp de 10-12 ore, după care se lasă acolo până la răcirea completă a cuptorului. Cu Raku e altceva: „După ce se arde obiectul, la 960-970°, se scoate brusc din cuptor şi se introduce aşa, încins, în rumeguş. Atunci dispare total oxigenul şi, în lipsa acestuia, au loc nişte reacţii chimice. O adevărată nebunie, nu mai poţi controla nimic! Ţii piesa 10-15 minute în talaş, apoi stropeşti cu apă rece. Toate aceste şocuri termice acţionează asupra suprafeţelor". Culori în combinaţii neobişnuite, pe care nu le poţi obţine cu pensula, cracleuri, „crăpături adică", fum care pătrunde până-n miezul piesei... „E un spectacol!"

Autorităţile din România nu l-au sprijinit

Preocuparea lui pentru Raku şi cuptorul pe care l-a construit singur în curtea facultăţii sunt motivele principale pentru care Ciprian a fost invitat să participe, de pe 1 până pe 31 iulie, la un festival de ceramică din Japonia, Goshogawara International Woodfire Festival. „E prima dată când invită un român, în cei opt ani de când se organizează festivalul". Chiar dacă la festivalul din Japonia n-au mai fost până acum ceramişti români şi chiar dacă Ciprian Ariciu e unul dintre cei 15 artişti din toată lumea care merg anul acesta la Goshogawara Woodfire, asta nu înseamnă că tânărului constănţean i-a fost uşor să obţină banii pentru plecare, asta nu înseamnă că a simţit vreun ajutor din partea autorităţilor române. Banii pentru biletul de avion nu i-a obţinut nici de la Ministerul Culturii, nici de la Institutul Cultural Român, deşi ambele instituţii au programe prin care pot acorda sprijin financiar artiştilor. I-a obţinut de la un om de afaceri sensibil la talentul ceramistului. „Am căutat finanţare la Institutul Cultural Român, la Ministerul Culturii, am făcut un colet de documente, n-am obţinut nimic. E dureros că instituţiile de cultură nu susţin cultura. Dac-ar fi după sistemul românesc, n-ai mai face nimic".

„Viitorul e cam sumbru"

Să fii tânăr artist în România zilelor noastre nu-i floare la ureche, asta-i clar. Dacă-n facul­tate te simţi cumva protejat, atunci când închei conturile cu studenţia e cam complicat. De-aceea s-a şi decis Ciprian ca după licenţă să mai facă şi un master: „Îl fac ca să mai am ceva de făcut. Că termini facultatea şi nu ştii în ce parte să o iei. Mai am un an de master şi deja mă sperii. Acum stau la cămin, nu ştiu ce-o să fac după. Trebuie să pun bani la ciorap, dar îmi trebuie un ciorap mare de tot, ciorapul bunicii, ăla care s-a lăsat... Viitorul e cam sumbru, m-apucă groaza când mă gândesc".

Cum se face o piesă Raku

Termenul „Raku" denumeşte o tehnică deosebită de ceramică japoneză provenind din cultul ceaiului şi datând din secolul al XVI-lea. Primul care-a folosit-o a fost Chojiro, cel care a pus bazele unei dinastii de ceramişti aflate astăzi la cea de-a 15-a generaţie. Tehnica Raku e cu atât mai spectaculoasă cu cât implică într-o mare măsură hazardul în naşterea obiectului de artă. Ea constă în modelarea unor piese de argilă refractară, urmată de biscuitare (arderea pieselor la o temperatură joasă), de ornarea lor cu glazuri şi cu oxizi, şi de o nouă ardere, la foc rapid, la 960°. Obiectele sunt apoi scoase brusc din cuptor, introduse în talaş şi stropite cu apă.

Articolul asta a aparut ieri in Adevarul, intr-un supliment numit Ghidul candidatului. Pe site-ul ziarului, n-a fost foarte bine scos in evidenta (trebuia sa stii pe unde sa-l cauti, ca sa il gasesti si sa-l citesti), asa ca pana seara n-avea decat vreo 200 de afisari. Prea putin pentru ce face baiatul asta. Asa ca m-am hotarat, desi nu fac asta de obicei, sa-l pun si pe blog. Nu cred eu ca pe blogul meu intra mai multi oameni decat intra pe site la Adevarul, dar nu puteam sa-l las se se piarda asa, aiurea... Mda. Asta e explicatia. Fotografiile sunt ale lui Lucian Muntean. Aici puteti vedea si forma in care a aparut in ziar.

miercuri, mai 28, 2008

Multzumesc, doamna Irina


Mda. Am fost aseara la Gala Premiilor Clubului Roman de Presa. La circ. Mda. Intelegeti ce vreti din asta... ca lumea e un circ, ca presa e un circ, bla, bla. Nu conteaza asta. Conteaza ca s-au intamplat mai multe lucruri bune acolo. Bine, lasand la o parte faza ca pe mine nu m-a nominalizat nimeni la Reportaj anul asta... Traiesc cu speranta ca m-am numarat printre "cei cincisprezece buni" de care vorbea Lucian Avramescu, membru in juriu la Reportaj. In fine. Dupa ce s-au anuntat nominalizarile saptamana trecuta, am fost botoasa. Ziceam c-o sa-mi fac un maiou (da, maiou e corect, chiar daca arata ca naiba) din ala pe care si-l expun fotbalistii, dupa ce dau un gol: "Sunt bun da' nu ma vede nimeni". Da' prietena mea Ali m-a scos din starea mea de botoshenie cand mi-a zis, foarte simplu: "Premiile tale sunt oamenii pe care-i intalnesti si pe care noi ii vedem doar in poze, cum e, sa zicem, Regele Mihai..." Mda. Foarte frumos lucru mi-a spus. Mai ales ca e adevarat. Observati ca fac povestire in povestire sau povestire in rama, desi nu ma cheama Sadoveanu :) Asa ca sa revin la ce spuneam cateva randuri mai devreme...


Spuneam ca s-au intamplat niste lucruri bune, legate de Circ. Unu: ca la gala de aseara, nashu' (shi cumnatu, da' in primul rand, nashu':) a castigat Marele Premiu pentru Jurnalism de Agentie. Sa traiasca!:)) Am aplaudat noi pe-acolo, ca eram mai multi (si una mica pe drum :), am papat si am baut cinstea in oras, dupa care am ajuns acasa. Unde observ ca imi lipseste telefonul meu prapadit de 300.000 de lei (da, vechi!), burdusit cu numere de telefon :( Tristete maxima. Il uitasem pe o masuta, sub foile cu nominalizari, acolo, in sala. Si era si pe silentios. Am sunat, nu mi-a raspuns nimeni, mi-am dat si mesaj: "Daca gasiti telefonul asta, sunati la..." Nimeni. Mariusache zice: "maine ne ducem dupa el", ca el se chinuise sa bage in agenda toate numerele mele de telefon dupa ce pierdusem acum vreun an si ceva celalalt telefon al meu (cadou de la el) intr-o delegatie in satul Cosesti, judetul Arges. Observati ca nu am uitat unde l-am pierdut...

Mda. (N-am pierdut un telefon ca ala din poza, da' mi-a placut poza, ati inteles ideea). Dimineata, la prima ora, merg la alergolog. Dupa care, hai la circ cu Mariusache. In ideea ca o fi vreun paznic pe-acolo, care sa ne lase sa intram si sa cautam telefonul. Sau ca, in fine, l-om putea recupera cumva.

Cand sa intram pe aleea inspre circ, zic: "Ce fac, frate, astia? Au dat drumu' la autobuze pe aicea?!", ca intrase un autobuz pe straduta. "UAAATTT?", in autobuzul ala se vedeau niste capete itzite de copii. Frate, am imbulinat-o! Si inca un autobuz, inca un autobuz, iar in fata, se vedeau mai multe autobuze. Din care coborase o liota de copii... MATINEU! Cosmaru' vietii! Ma gandisem la toate, da' nu ma gandisem ca e spectacol pentru copii la ora 10... Si telefonu' meu?! Da-i, alearga, intra in viteza pe usa, ca am presupus ca nebunia incepea la 10 si era 10 fara ceva... O tanti alearga dupa noi: "Alo! Alo! Unde va duceti?!", de parca erau leii in arena! Da-i si explica, cu spume la gura: ca telefonu', ca aseara, ca agenda, ca e ieftin, n-ai ce sa faci cu el, ca una, ca alta...

Intram cu tanti, sala - burdusita de copii. Ii arat unde am stat, concluzioneaza: "Sectorul I. S-a facut curat de dimineata. Sa vedem cine a facut curat in sectorul I.... Da' sa stiti ca ar fi putut sa il ia cineva inca de aseara...", "Stim, stim!". Intreaba: "Cine a fost in I?", "Doamna Irina", i se raspunde... si, din fericire, doamna Irina tocmai venea catre noi. "Ati gasit un telefon cumva?", "Da, era printre ziare". Si-l aduce. Fericire maxima. Il iau si promit c-o sa-l agatz de gat. Si mai zice doamna Irina: "Asta-i al saselea telefon gasit dupa ce-a fost aseara". Se vede treaba ca ziaristii sunt uituci. Ca mine. Da' multzumesc foarte mult, doamna Irina. Atata vreau sa spun. Ei ii dedic acest post (ca premiu n-am primit, ca sa-l dedic si eu cuiva :))

duminică, mai 25, 2008

Fir-ati voi sa fiti cu Eurovisionu' vostru cu tot!

In fiecare an, dupa ce fiecare tarisoara isi da punctele la Eurovision, ma umplu de spume. Si decid, fara drept de apel: "La anu' nu ma mai uit!" Pe naiba, ma mai uit si la anu', si la anu' alalalt... si-asa am ajuns sa ma uit si la Eurovisionu' de anu' asta, ca fara mine nu se putea, evident :( Mda. Spectacolul, partea in care se canta, e ok, imi place. Ca ma uit la Eurovision de cand aveam... nu stiu cati ani aveam, da' ma uit de multa vreme, sa stiti. In fine. De fiecare data, cand se-ajunge la puncte, si la prietenii, si la tari care se voteaza intre ele, si la tari care se inspira unele de la altele... ma enervez. Da' rau de tot. Si zic: "Gata! Adios!" Da' parca vad ca n-o sa ma pot abtzine si-o sa ma uit si la anu' :( Mda. Asa, ca sa stiti, am pe IPod si melodii de-acu' vreo 10 ani. La mine gasiti cea mai misto selectie de melodii de la Eurovision. O sa ma uit, deci, pentru muzica. Desi in ultima vreme observ ca multe tzari isi cam baga picioarele la propriu. Si trimit niste scalambaieli... Va mai amintiti de piesa aia tampita de anul trecut, cu refrenul ala tembel? "We are the winners of Eurovision"... Bla, bla.

Anul asta au castigat rusii. De fapt, doi rusi si un ungur: Dima Bilan, Evgheni Plushenko si Edvin Marton. Combinatzia castigatoare: fiecare a tras voturi dintr-o parte. Si-a iesit un numar de voturi care s-a dovedit suficient ca sa castige Rusia. Ca fara "echipament" de lux - a se citi Plushenko - nu castiga Dima Bilan nici anul asta. Ca s-a mai straduit el si in 2006, cu-o melodie super, super faina, dar i-au luat premiul monstrii aia de la Lordi, din Finlanda. Atunci mi-a fost clar ca degeaba te duci cu melodii faine, castiga aia care fac tambalaul mai mare :(

Anul asta mie mi-a placut melodia noastra. Poate ca rezonez eu cu melodia c-a fost in limba romana si m-am lasat influentata de versuri, poate ca imi place cum suna, per total... nu stiu. Cert e ca dupa multi ani, mi-a placut piesa care ne-a reprezentat. Si cand am vazut c-am trecut de semifinala fara emotii, am zis ca gata, e de bine, hai sa vedem cat de sus urcam. Am urcat pana la locul 20 :( Naspa. Nu mi-a placut c-am inceput noi concursul, ca poate europenii amatori de Eurovision mai spalau inca vase sau nu-si terminaseara cina cand a inceput concursul. In fine, eu cred ca nu piesa a fost de vina pentru punctajul nostru de cacao, ati inteles ideea.

Bun. Am votat cu Rusia, ati inteles. Din motive de Plushenko. Si pentru ca eu cred ca Bilan are voce. Dar am dat un euro si ceva (atata era semeseul) si pentru Portugalia. Melodia lor mi-a placut cel mai mult. Uite-aci videoclipul:

Mda. Piesa asta a primit foooaaarte putine puncte. Nu ma intrebati de ce, n-o avea Portugalia tari vecine si prietene :(

Mi-a mai placut Croatia... (videoclipul e simpatic :)



... Danemarca...



...Norvegia...



... mi-a mai placut Albania, Moldova (din prima semifinala - Geta Burlacu)... si nu mai stiu. Dar stiu ca am urat Grecia si melodiile cantate de pitipoance. Se stiu ele care sunt.

Pe de alta parte, insa, va imaginati ce ar fi fost daca am fi castigat? Sau daca am castiga vreodata? Ne-am face de ras la modul cel mai crunt posibil. Umilinta totala! Pai da. Avem noi vreo sala care sa gazduiasca in conditii decente asemenea puzderie de oameni? Nu. Suntem noi in stare sa facem un show ca la carte? Nu. Avem unde sa organizam conferinte pentru 2.000 de ziaristi? Nu. Nu. Nu. Noi nu suntem in stare sa organizam un parlit de campionat european de gimnastica, in conditiile in care suntem campioni olimpici. Si asta tot pentru ca n-avem sala. Asa ca.. lasati regretele. Nu va doriti sa castigam Eurovisionul, ca nu suntem oricum in stare sa organizam o competitie de genul asta. N-avem cu ce, dom'le, n-avem cu ce. Din pacate. Belgradul a fost un exemplu exceptional. Nu m-asteptam sa vad sala aia atat de mare si misto. Mda. Si parc-a mai trecut si-un razboi pe-acolo... Si tot au o sala mai misto decat o s-avem noi vreodata :( Naspa.

Stati asa. Ca n-am pus piesa castigatoare. Desi banuiesc ca stiti despre ce e vorba, dac-ati mai trecut pe-aici... da' pun totusi secventa din concurs, ca sa il retzina retina mea pe Plushi :)




vineri, mai 02, 2008

Ajutooor! Cine stie rusa?


Stiu. Stiu acum ce era cu indivizii aia doi, cu camere pe umar, care-l urmareau pe Plushenko peste tot, in timpul spectacolului de la Bucuresti: cu el, in culise, cu el, pe marginea patinoarului improvizat, filmand tipele care urlau... Am aflat despre ce-i vorba aseara, cand am gasit pe youtube - cautand diverse chestii de pus pe blog - niste filmuletze de pe MTV Rusia. Si-am priceput. Hai sa va spun ce-am priceput. Ca-n Rusia se difuzeaza acu' - pe MTV - un fel de reality-show cu Plushenko. Iar pe youtube au aparut deja primele episoade, impartite si ele, la randul lor, in bucatele de cateva minute.

Ei, si m-am uitat eu aseara vreo ora si ceva la filmuletele astea (pe youtube n-am gasit decat pana la episodul 3, iar episodul 3 cuprinde chestii filmate de Craciun la Tokyo). (Pardon, am sondat mai bine si e si episodul 5 :)) Acuma, sincer, nu cred sa mai intereseze pe cineva episoadele reality-show-ului astuia... Cu-atat mai mult cu cat sunt integral in limba rusa :( Da' poate se gaseste cineva sa-mi traduca si mie doua-trei vorbe, pe langa minimul inteles de mine.

Dar daca ignori limba rusa si incerci sa arunci o privire de ansamblu, eu zic ca ai ce vedea: Plushenko, mic de tot, in primele lui competitii... primele lui exercitii... Plushenko antrenandu-se pe muzica lui Marton, in patinoarul din Sankt Petersburg... Plushenko in turnee cu campioni pe gheata si la diferite evenimente la care e invitat in Rusia.

In fine, ati inteles: la un moment dat, va fi prezentata intr-unul din episoadele astea si incursiunea la Bucuresti. Pacat ca e totul in rusa. Si pacat ca eu nu mai stiu nimic din rusa invatata trei ani de zile la Jirlau. Nu mai stiu decat trei-patru cuvinte: sumca, adica ghiozdan, babusca, malcic... dedusca... si o poezioara: "Alfavit uje mi znaem/Mnogo pisem i citaem/I vse bucvi pa pareadku/Bezasipki nazavaem". Atata :))

Da, acu' filmuletzele (asta o sa fie un post actualizat in permanenta, pana o sa ma satur sa ma uit la reality-show).

Episodul 1, partea 1:



Episodul 1, partea 2:



Episodul 1, partea 3:



Episodul 2, partea 1:



Episodul 2, partea 2:



Episodul 2, partea 3:



Episodul 3, partea 1:



Episodul 3, partea 2:



Episodul 3, partea 3:



Episodul 4, partea 1:



Episodul 4, partea 2:



Episodul 4, partea 3:



Episodul 5, partea 1:



Episodul 5, partea 2:



Episodul 5, partea 3:



Deocamdata, atat :)) Dar pun pariu ca tipul/tipa care pune filmuletzele pe youtube va continua :) Ultimul a fost pus pe 30 aprilie, asa ca... asteptam continuarea. Io sunt in urma, n-am vazut decat un episod si ceva :) Da' e greu cu rusa asta...