despre toate si despre nimic: Tivoli

sâmbătă, noiembrie 19, 2011

Roma: Monti şi Aventino; şi bijuuri; şi Colosseumul; şi Fontana di Trevi...

Celelalte povesti ale vacantei noastre italiene, partea a doua:

http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.com/2011/11/tivoli-orgogliosamente-italiana.html

Eu care aproape mă temeam de Roma înainte de vizita numărul 1 – mi se părea şi mare, şi pompoasă, şi impresionantă, şi doldora de ruine antice (mie, care-mi plac oraşele mici, cu străduţe, case albe şi fire de Bougainvillea atârnând leneşe pe ziduri) – trebuie să recunosc: m-am înşelat; m-am temut degeaba.

Roma e şi toate cele de mai sus; dar e mai mult de-atât; e câte-o bucăţică pentru fiecare în Roma-inima pământului. Iar mie-mi plac în Roma multe bucăţele (şi Trastevere, şi Aventino), dar îmi place teribil cartierul Monti. Un ghem de străzi medievale de lângă staţia de metrou Cavour – asta, dacă vreţi coordonatele. Aici sunt nenumărate clădiri frumoase, înalte şi portocalii, aici e magazinelul cu bijuuri pe care l-am ochit la prima vizită (de unde mi-am luat acum nişte cerceluşi cu nişte dame grăsuţe, în costume de baie), aici e pizzeria cu muuulte sortimente bune-bune şi crocante, aici e fântâna lângă care mi-a găsit Marius două perechi de cercei (Monti e, cred, cartierul cerceilor), lăsate în urmă de nişte neguţători ambulanţi, aici e Totti pe-un perete de casă veche; şi tot aici sunt şi maşinuţe roşii, simpatice, Fiat 500; pe care le-am „băut” cu privirea; şi pe care, evident, le-am si pozat.

Asta a fost, categoric, o zi în care ne-am rupt picioarele; ca să ne scoatem pârleala după ziua de dinainte, când, în Roma şi în Tivoli, a plouat; a plouat şi-a tot plouat: apa a pătruns la metrou şi metroul a fost închis, staţia de autobuz Ponte Mammolo a ajuns sub ape; şi apa a fost şi-n autobuze. „Desastro capitale”, titra un ziar romanesc a doua zi după potop.

Şi după o astfel de zi, următoarea, frumoasă şi cu soare, a fost una de plimbaaaare :).
Aşadar, Monti şi-apoi, cu trenul, până la Castel Gandolfo – reşedinţa de vară a papei; dar despre asta vă povestesc într-un post de sine stătător; orăşelul ăla minunat, cu vedere spre Lacul Albano, ca o căldare cu apă verzulie printre dealuri, face toţi banii; şi merită să fie personaj principal de poveste.

La întoarcere din Castel Gandolfo, ne-am dus în Aventino. Cartierul roman Aventino; citisem eu în ghidul Lonely Planet că-i simpatic până peste poate şi că e acolo o străduţă veche, Via de Santa Sabina, şi-o biserică, şi linişte, şi că romanii îşi doresc să locuiască aici. Spre Aventino, aşadar; cartierul rezidenţial aspiraţional :).

Iar Aventino s-a dovedit a fi o experienţă memorabilă; şi mi-a plăcut liniştea şi asfinţitul portocaliu; şi domnul cu eşarfă albastră, care vorbea engleză cu un pronunţat accent italian; şi care încerca să ne ajute, văzându-ne cu nasul într-o hartă. Domnul „Picasso” – să-i zicem aşa, că aducea – repeta zâmbind şi insistent: „Iunidhep? Iunidhep?”. Aveam, da, nevoie de ajutor: Via di Santa Sabina nu voia să ni se arate. Când ni s-a arătat, am luat-o la pas pe-ndelete (se turna si un film cu masini vechi :) si-am intrat si intr-o basilica, frumoasa Basilica di Santa Sabina.

...am nimerit apoi, fără nicio intenţie (a se citi fara ghid si fara harti), în Piaţa Cavalerilor de Malta, unde, în faţa unei porţi înalte, din lemn, era un fel de coadă. Opreau taxiuri, pasagerii coborau, se aşezau la rând; ca să-şi vâre apoi ochiul în gaura cheii. Cum era coadă şi cum nu înţelegeam nimic din toată treaba asta, am intrat mai întâi în Chiesa di Sant'Anselmo all'Aventino, albă, proaspăt renovată, cu orgă şi ecou; şi ce ecou. Şi ne-am întors şi noi apoi la găurica milimetrică; şi, prin ea, în depărtare, străjuită de o alee cu copaci înalţi, cupola Bisericii Sf. Petru de la Vatican. Grozavă chestie; şi scria şi-n ghidul „Lonely Planet” de povestea asta (dovadă coada de turişti), dar uitasem eu; şi zău c-am vrut să fac şi poze; da’ nu mi-a ieşit; cupola nu se lăsa imortalizată; memoria mea a prins-o însă bine în ace, ca într-un insectar; şi-a reţinut şi bucuria mea de-atunci, din faţa uşii, când soarele cobora uşor-uşor pe Roma; şi totul devenea cărămiziu.

De-acolo, lipa-lipa, cât ne mai ţineau picioarele – şi nu prea ne mai ţineau – spre Cavour şi Monti; inca o data; ca ma astepta o pereche de cercei :). Cu o oprire pentru poze nocturne la Colosseum; şi înc-o oprire la Fontana din Trevi, unde era balamuc total; dar unde-am râs în hohote de spaniolul care voia să ne facă o poză memorabilă si vesela.

Si-apoi la Barberini, la metrou; şi încă o oră până-n Tivoli; şi-n Tivoli o cină să te lingi pe degete; şi noapte bună :). Şi cred că-ncep să uit puţin câte puţin poveştile vacanţei, că drumul spre Tivoli nu mi-l mai amintesc; am plecat oare din Roma cu autobuzul care mergea pe Via Prenestina şi care ne ocolea îngrozitor? Cred că da; dar cum să mă supăr, de vreme ce ruta asta presupunea şi o oprire într-un sat-cetate, cu clădiri vechi, din piatră, şi cu-o piaţă pustie-pustie, dar care te chema şi-ţi rămânea în mintea... Ascultaţi-mă - că nu vă dau sfaturi rele - si luaţi o dată autobuzul de la Ponte Mammolo, cu direcţia Tivoli, pe Via Prenestina; o s-ajungeţi la un moment dat în San Vittorino; o să staţi un minut într-o piaţă de cetate, autobuzul o să se-ntoarcă şi-o să plece, cu voi în el; dar mintea o să vă rămână o vreme în San Vittorino...

Si dac-ati ajuns pana aici inseamna ca va intereseaza ce-i de vazut in Roma si prin imprejurimi, asa ca iata si niste povesti mai vechi, din prima vacanta italiana. Tot Roma, tot Tivoli, dar primavara:

duminică, noiembrie 13, 2011

Tivoli. Orgogliosamente italiana

S-a mai dus o vacanţă perfectă; şi vreau să scriu înainte să încep să uit; nu că asta s-ar putea întâmpla cumva; pentru că eu sunt, cu-adevărat, şi suma vacanţelor pe care le-am trăit.

Aşa că îi ascult acasă, în camera mea cu perete galben, pe Raphael Gualazzi, pe Jovanotti şi pe Tiziano Ferro, la radioul “RTL Italian Style”, şi îmi amintesc vacanţa mea italiană, partea a doua. Vacanţa mea galbenă, veselă, caldă. Vacanţa mea la Tivoli, Roma, Castel Gandolfo, Barberino di Mugello, Florenţa şi Villa Adriana. Vacanţa mea care-a început în Tivoli, într-o zi însorită de octombrie, cu un foarte nostim (şi tipic italian) „Ciao, cara, buongiorno” :) N-ai cum să-ncepi o vacanţă mai bine de-atât, nu? – trebuie să-mi daţi dreptate :)

Prima zi de vacanţă, petrecută în Tivoli, a fost, aşadar, una simpatică, frumoasă, cu bântuit pe străduţe şi cu o vizită gălăgioasă la „parrucchiere”, ca să se tundă David şi Vani, „gândăceii” prietenei mele Mirela. Şi eu, care, în fiecare vacanţă, caut poveşti autentice şi pe localnici în mediul lor, m-am bucurat la culme de ora asta, petrecută în frizeria tipic „tivoleză” (sau cum s-o spune), cu nume occidental, „Fantasy Style”, din centrul istoric al orăşelului. Frizerul vorbeşte mult, îl ascultă tare pe Zucchero şi, în timpul liber, cântă în nu ştiu ce trupă cu amici de-ai lui. Celălalt tip din salon are vreo 18 ani, e la fel de vorbăreţ, ţine cu Lazio (ca toţi ceilalţi locuitori ai Tivoliului; argumentul suprem: „Lazio a fost prima echipă a Romei”) şi tocmai a fost la meciul Lazio-Roma, iar un cocktail Molotov i-a trecut pe la ureche. Amândoi ştiu că Mircea Lucescu e un „grande, grande allenatore”, iar tânărul vrea să ştie cum se pronunţă: Mírcea sau Mircéa? Mai ştiu şi că Lazio a jucat cu Vasluiul recent („Vasluiul e un oraş?”), că Lazio a avut ghinion şi că arbitrul a fost un „bastardo”. Turuie întruna, cu accent „romanesc”, şi sunt cu-adevărat nostimi: frizerul îl „urechează” pe adolescent cu replici, gen „la 18 ani ţi se «deschide» o parte a creierului, cea cu inteligenţa; dacă nu ţi se deschide, asta e, eşti pierdut”.

Pe scaunul frizerului, David, puştiul Mirelei, e tăcut, dar zâmbăreţ; două luni petrecute la Jirlău, la mamaia şi tataia, au făcut să mai uite câte ceva din italiana cu care plecase; iar imnul nu-i mai iese cum îi ieşea în luna mai, la prima vizită; e mulţumit însă de tunsoarea lui şi, după vizita la „parrucchiere”, începe şi el să turuie: îi e foame, foarte foame, şi vrea musai „pizza bianca”; ceea ce se şi întâmplă; după o porţie de pizza, gustoasă şi crocantă, achizitionata in centrul Tivoliului, David e din nou în formă.

În rest, Tivoli e exact aşa cum mi-l aminteam: fotogenic, cenuşiu-portocaliu, mai cu seamă în lumina caldă a după-amiezei; iar îngheţata e cu adevărat bună în „centro storico”. Şi, de data asta, străzile n-au mai părut să alcătuiască un labirint, ca-n luna mai; când am bântuit şi am tot bântuit şi parcă eram mereu pe alte străduţe, pe alte alei (prilej de nervisori :).

E lene şi bine şi cald în Tivoli; şi pisicile stau la ferestre, cu nasul în verdeaţă; şi ferestrele sunt numai bune de pozat, au glastre cu flori mici şi roşii; iar sârmele sunt pline cu rufe la uscat; şi mie îmi plac şi rufele, îmi plac şi cleştii coloraţi. E lene şi bine şi cald în Tivoli; şi-n liniştea bisericii înalte, austere, paşii mei pe podeaua din piatră şi mozaic au aproape cadenţa unei toace; biserica asta, San Pietro alla Carita (de la anul 400, da, 400) mi-a plăcut teribil chiar de la prima vizită; şi zău că trebuie să-şi facă loc în programul vostru, dacă ajungeţi cumva, cândva, prin Tivoli. Cum trebuie să luaţi în calcul şi-un apus, un apus de Tivoli; când e evident că Tivoli este FEREASTRA. Fereastra către Roma. Iar în zilele senine, foarte senine, se vede din Tivoli până şi Catedrala San Pietro de la Vatican. Iar atunci când plouă cu găleata – cum a plouat în Tivoli şi-n Roma în cea de-a doua zi a vacanţei noastre italiene – fereastra se-nceţoşează: valea-ntreagă se umple de un abur gros, lăptos; o găleată cu abur şi cu ploaie... şi chiar şi ea e fotogenică :).

Iar seara, în bucătărie, în faţa unui pahar de vin, după paste, eu şi Mirela facem programul vacanţei; şi râdem mult şi povestim. E veselie colorată în apartamentul de pe „Francesco Bulgarini novanta nove”; iar replica lui David, de dinainte de fiecare masă („Bon appetito, Tavolo pulito” – Poftă bună, curăţaţi masa), o să mă urmărească şi ea multă vreme de-acum încolo; aşa cum m-a urmărit şi imnul...

Şi dacă n-aţi înţeles unele lucruri din cele povestite mai sus (cum e cu imnul şi cu Tivoli-labirintul), e un semn că trebuie să aruncaţi un ochi şi prin povestea primei vizite la Roma şi la Tivoli. Poveste care e mai jos, în câteva episoade.

Acum, ca sunteti in tema, zic sa vedeti povestea zilei si-n fotografii.
Tivoli, in octombrie, e chipes si primitor; iar noua ne place sa-i fim oaspeti...