Despre Sorin Preda, cu drag şi recunoştinţă

Recitesc un mail primit de la Sorin Preda într-o perioadă teribilă: tata era bolnav, într-atât de bolnav încât nu se mai vedea lumină la capătul drumului, iau eu încercam să strâng forţe de pe unde puteam; şi mai cu seamă din acele locuri din care primisem şi altădată. „Ce să mai spun? Voi păreaţi o familie unită şi o să suferiţi mult. Când îţi moare unul din părinţi, te trezeşti brusc singur şi bântuit de vinovăţii multiple (puteam să fac mai multe pentru el, nu i-am spus tot ce aş fi vrut să-i spun). Încearcă să-l vezi cât mai des, să-i fii aproape, să te saturi de prezenţa lui. Altcumva, Dumnezeu e nădejdea (multe minuni s-au văzut). Roagă-te să-l întărească”.

Mi-am petrecut restul zilei de după înmormântarea lui Sorin Preda citind şi recitind mailurile de la dumnealui; scurte, sacadate, câteva rânduri doar – dar cât de calde, de încurajatoare. Le-am citit cu drag şi cu un nod în gât: cu-atât rămân? Nu, nu rămân cu-atât. Rămân, întâi de toate, cu bucuria de a-l fi cunoscut, în vara anului 2000, la final de liceu. Desigur, la vremea aceea n-aveam de unde să ştiu că povestea asta se va transforma într-una dintre marile întâlniri cu care te bucură viaţa: profesorul Sorin Preda, la care mergeam săptămânal ca să mă lămuresc cu ce se mănâncă subiectele de examen la Facultatea de Jurnalism, îmi părea serios, prea serios, aproape aspru, şi greu de impresionat. Dădea sentinţe – „Ce scrii tu acum e cam de nota 5” – ca să le schimbe total sensul apoi: „Dar la Jurnalism nu se dau la admitere note mai mari de 7”. Aveam să înţeleg în următoarele luni că asta era un artificiu stilistic la care recurgea adesea şi, în fond, una dintre primele lecţii de scriitură pe care le-am învăţat atunci: pentru a menţine treaz interesul cititorului nostru, era bine să creăm contraste, să-l scoatem din zona de confort pe cel care citeşte, să-i propunem în final o cu totul altă cheie de lectură decât cea pe care o aşteaptă. Voi cei care l-aţi avut pe Sorin Preda profesor la FJSC ştiţi ce spun: să propui la finalul unei istorii o lovitură de teatru – povestitorul era, de fapt, o frunză sau o muscă – şi să-ţi obligi astfel cititorul să (re)gândească întreaga poveste.

Pentru nişte tineri care veneau din şcoală cu exerciţiul comentariilor învăţate pe deasupra – cine făcuse oare efortul să-l înţeleagă pe Ilie Moromete, care se ducea în fundul grădinii să fie singur cu gândurile lui...? – orele astea petrecute într-un apartament din Drumul Taberei erau cu totul altceva; o gură de aer proaspăt, exerciţii de gândire şi mirare, mintea care se pune în mişcare. Plecai de-acolo bucuros, uimit, entuziast, de parcă îţi căzuse un măr în cap şi te treziseşi – şi te străduiai ca până la următoarea întâlnire să fii şi tu original, să ieşi şi tu din cercul obişnuinţelor cu propunerile, cu istoriile tale. Şi-atunci e clar de ce, pentru mine şi pentru alţii, adevărata Facultate de Jurnalism n-a început cum începe de regulă o facultate, la 1 octombrie, ci mai devreme, cu câteva luni mai devreme, într-un apartament plin cu cărţi, din Drumul Taberei.

De-acolo mi se trage şi obişnuinţa de-a reţine, chiar de la prima privire, trăsăturile, înfăţişarea celui cu care vorbesc; iar pentru un jurnalist, acesta e, în mod cert, un exerciţiu esenţial. Şi, ca să ne intre în sânge automatismul, am pornit dinspre literatură către realitate: trebuia să reţinem – din toate romanele aflate în bibliografia pentru examenul la Jurnalism – portretul fizic al personajelor principale. Şi, vreme de un an şi mai bine, în cazul oricărei cărţi care-mi pica în mână, mintea mea încerca să reţină întâi de toate chipul lui X, al lui Y, al lui Z. Acestea au fost primele mele lecţii de jurnalism, cu profesorul Sorin Preda.

Abia mai târziu, în facultate, în timpul seminariilor de Tehnici de Redactare, am aflat că Sorin Preda era el însuşi jurnalist. Scria reportaje în „Formula AS” şi, câteodată, ca să ne exerseze spiritul critic, ne citea şapouri şi lead-uri ale propriilor texte, fără ca noi să ştim că-s ale sale; şi noi, cu-atâta libertate pe umeri, găseam de cuviinţă să mai strâmbăm din nas din când în când, la vreo frază care ni se părea mai stufoasă. Jurnalistul Sorin Preda zâmbea atunci pe sub mustaţă. În sălile noastre de seminar, mai degrabă înguste decât late, zâmbetul său era însă o raritate; şi când era, avea şi câte o urmă de ironie – ca şi cum şi din zâmbetul acela trebuia să învăţăm ceva. Profesorul îşi păstra sobrietatea, fapt care a făcut să existe, în cazul multor colegi de-ai mei, un lung proces de acomodare cu felul său de a-l fi. Noi, cei iniţiaţi, cei care trecuserăm de bariera aceasta de aparentă asprime, zâmbeam cu îngăduinţă. Ştiam că toată lumea o să-l iubească în cele din urmă pe Sorin Preda.

Din serile de iarnă, petrecute în cămăruţele de la etajul 6 al fostei „Ştefan Gheorghiu”, îi păstrez următoare amintire: cu un pulover gri, pe gât, cu paltonul lung pe umeri, profesorul vorbeşte încet, calm, şi, la un moment dat, după mai multe du-te-vino-uri prin sală, întredeschide unul dintre geamuri, ca să-şi strecoare afară mâna cu ţigara şi să sufle fumul. Fuma mult în anii aceia Sorin Preda, ţigară de la ţigară; şi, în mintea mea, lecţiile noastre de jurnalism vor avea întotdeauna miros de Kent şi asprimea valului de aer rece care intra pe geam.

Era direct profesorul, nu umbla cu fofârlica – şi detecta de la o poştă dacă textul pe care-l citeai cu voce tare era scris chiar de tine sau era „împrumutat”. Lăuda rar, aşa că atunci când o făcea ţineai cu dinţii de amintirea preţioasă a laudei. Pentru seminarul acesta de Tehnici de Redactare şi pentru cursul de Genuri de opinie de mai târziu mi-aş fi dorit să repet nişte ani de facultate – şi, ajunsă mai apoi într-o redacţie autentică, redacţia „Adevărului”, am păstrat nostalgia orelor cu Sorin Preda; m-aş fi întors fericită la facultate, ca să nu pierd niciuna dintre istoriile lui. Păstrez acest regret: mi se pare că n-am luat tot ce puteam să iau de la profesorul şi jurnalistul Sorin Preda.

Cred că prin facultate am aflat şi că Sorin Preda e chiar nepotul de frate al lui Marin Preda; acel Maria Preda. Şi-am înţeles atunci şi continua sa uimire în faţa lumii Moromeţilor, dragostea, ataşamentul, privirea sa îngăduitoare asupra personajelor din roman, care nu erau numai personaje de roman, erau familie. Ilie Moromete din roman – adică Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti, tatăl lui Marin Preda – era bunicul profesorului nostru, bâtu, adică. Iar Catrina Moromete (Joiţa Preda, în realitate), bâta. S-a învârtit mult în jurul acestei lumi profesorul şi jurnalistul Sorin Preda; nu voia să o lase să dispară. Şi din povestea asta s-a născut, de fapt, ultima carte a scriitorului Sorin Preda: Moromeţii. Ultimul capitol.

Mi-a scris cu bucurie despre cartea asta într-un mail de pe la mijlocul lui 2011 – îmi formasem obiceiul de a-i da veşti scurte despre noi, câţiva dintre studenţii săi din seria 2000-2004, şi de a cere sfaturi mărunte despre una, alta (presa în genere, redacţiile în care lucrăm, proiecte editoriale şi câte şi mai câte). Primeam în schimb misive scurte, bucuroase, respirând un aer rece, cu miros de ţigară, chiar dacă, între timp, profesorul se lăsase de fumat: „Oricât de ocupată ai fi, tot găseşti ceva timp pentru scrisul tău”, „Pune mai multă drojdie în text – să crească, să aibă relief. Nu te grăbi. Zăboveşte pe o imagine, pe un gând anume. Îţi ţin pumnii”.

Anunţam, de pildă, că mi-am terminat, după sforţări uriaşe, teza de doctorat – şi mă bucura un mesaj scurt, marca Sorin Preda: „E minunat că nu te-ai lăsat. Răsplata e a celor răbdători, cu inima mare”. Şi-apoi, după susţinerea efectivă, „La bucuria ta adaug şi bucuria de a fi luat premiul Academiei doar cu o zi înainte, pe 13 decembrie. Te aştept şi pe tine cu un premiu”. Era vorba, desigur, despre premiul Academiei Române pentru bijuteria de carte care e Ultimul capitol; şi-mi doresc să trăiesc ziua în care o vânzătoare de librărie nu va fi contrariată de întrebarea mea: „Aveţi Moromeţii. Ultimul capitol al lui Sorin Preda?”. „Ăăă, vreţi să spuneţi Moromeţii de Marin Preda, nu?” Căci dacă mai am un regret, un mare şi uriaş regret, acesta e: regret că nu l-am cunoscut mai bine – şi că nu-l cunoaştem în genere – pe scriitorul Sorin Preda. Generaţia mea nu-i cunoaşte prea bine pe optzecişti – iar cu Sorin Preda a mai dispărut unul, aşa cum a făcut-o, în august 2011, un alt profesor de-ai noştri, tot optzecist, Constantin Stan; atunci, în augustul acela, Sorin Preda scria într-un mail: „Astăzi mă duc la înmormântarea lui Costi Stan. S-a stins ca o lumânare, atunci când deschizi uşa brusc”.

Tot aşa, printr-un mesaj de la o prietenă absolventă de Jurnalism, acum câteva zile, pe 26 noiembrie seara, am aflat şi vestea asta care mi-a tăiat picioarele. N-am văzut cu claritate decât primul rând, „Bună, Flori. Nu ştiu dacă ai aflat, dar astăzi a murit Sorin…”, iar continuarea am citit-o cu inima mică: „...Preda. Ştiu că fusese unul dintre profesorii tăi preferaţi”. A fost greu de digerat mesajul – şi-apoi împrejurările: profesorul a căzut pe spate, după ce urcase cele patru etaje până la sala de curs de la Universitate, unde trebuia să-şi ţină ora cu studenţii de la masterul de Jurnalism Tematic. Inima – pe care-o operase cu trei luni înainte – n-a mai putut să ţină pasul cu poveştile sale. Sorin Preda împlinea 63 de ani pe 12 decembrie.

Anul trecut pe vremea asta încercam să identificăm o zi potrivită, o oră, ca să ne vedem: voiam să-i fac mamei o surpriză de Crăciun – un exemplar al Ultimului capitol, cu autograful autorului. L-am primit – o întâlnire scurtă, după o lansare, la Muzeul Ţăranului Român. Câteva poveşti mărunte – ce-am mai făcut, ce mai facem – şi-atât; profesorul a dispărut în noapte, spre maşina parcată pe o stradă din apropiere. Era obosit, condusese întins până la Galaţi şi înapoi şi se grăbea acasă. Câteva zile mai târziu mama s-a bucurat teribil să-şi primească darul.

Ca unul care-a primit nenumărate mâini de ajutor atunci când simţea că se duce în jos, îmi face bine gândul că aş putea să-ncurajez la rându-mi: fata profesorului, Violeta, trebuie să ştie c-a avut un tată bun, cald, generos. Şi că noi, atâtea generaţii de fejesecişti, n-am fi nici pe jumătate din cât suntem în absenţa istoriilor cu gust, culoare, miez, ale lui Sorin Preda. Iar în mintea mea, ca şi tata, profesorul Preda a plecat într-o vacanţă, fie ea şi mai lungă... Şi, în vacanţa asta lungă, unchiul Marin Preda îşi va veghea cu siguranţă nepotul – aşa cum o face în fotografia asta de familie, în care scriitorul e surprins, într-un gest duios, protector, alături de Sorin şi Marinică, fiii fratelui Alexandru (Sae) Preda.

Florentina Ţone
1 decembrie 2014

(fotografia face parte din arhiva familiei Preda)

Moromeţii, o privire duioasă

Pentru un fan absolut al volumului întâi din Moromeţii şi, mai cu seamă, al dimineţii la Premilitară – pe care-am înfulecat-o cu nesaţ de zeci de ori şi tot de-atâtea ori am râs în hohote – să citesc, cu grabă veselă, înfrigurată, ultimele „moşmondeli moromeţiene” adunate de Sorin Preda a fost o bucurie; o mare şi autentică bucurie. Căci Moromeţii, ultimul capitol e o carte caldă şi duioasă, scrisă cu drag şi înţelegere, o carte în straturi, care se dezvăluie treptat; iar prima lectură nu ştirbeşte cu nimic din plăcerea celei de-a doua, a celei de-a treia şi-a celor câte vor mai fi. Şi o cronică veritabilă, una care să facă dreptate cărţii, ar trebui s-o citeze de la început până la sfârşit; e memorabilă şi mai multe nu. De ce? – mă întrebaţi? în primul rând, pentru că-i scrisă de Sorin Preda. Scriitorul, jurnalistul Sorin Preda; atât de talentat că devii, brusc, invidios (o invidie prietenească, desigur). Şi apoi pentru că nu-i puţin lucru să fii nepotul de frate al lui Marin Preda şi, mai presus de toate, nepotul lui Tudor Călăraşu (Moromete din roman). Pricepeţi cum devine chestia asta? Asta înseamnă deja că ai acces la amintiri şi trăiri de primă mână despre scriitor şi lumea lui – fie ele şi puţine, cum mărturiseşte Sorin Preda în debutul cărţii – spre deosebire de noi, toţi ceilalţi, care-am învăţat Moromeţii la şcoală şi care ştim despre Marin Preda atât cât ni s-a spus şi cât am înţeles: că a fost un scriitor mare, foarte mare, şi c-a murit, misterios, în 1980, la mijlocul lunii mai.

Moromeţii, ultimul capitol e o carte care adună şi restituie. Adună cu răbdare gesturi, scene, amintiri, emoţii. Şi restituie, construind din poveşti strânse cu migală, un om, pe Marin Preda, şi-o lume, lumea Moromeţilor din roman, adică lumea lui Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti. Căci, la momentul acesta, cei mai mulţi ştiu că Marin Preda şi-a construit romanul Moromeţii în jurul figurii tatălui său, Tudor Călăraşu, zis şi Paţanghel, şi c-a împrumutat numele Moromete de la o familie din sat, una în carne şi oase, care trăia ceva mai departe, pe o uliţă din Siliştea.

Drept e însă că împrumuturile astea de nume, de replici şi de acţiuni (Moromete din carte nu e adevăratul Moromete, Bălosu nu e adevăratul Bălosu, cutare n-a zis aia, ci pe cealaltă...) au născut în sat, imediat după apariţia romanului, nedumerire şi un cor de indignări. Unii l-au apostrofat bine de tot pe Marin Preda, alţii au cerut drepturi de autor sau, şi mai şi, popa a zis că-l dă în judecată. „...cărţile lui Marin Preda (mai ales Moromeţii) au stârnit multă dihonie în sat. Unii şi-au dat seama că în centrul cărţii se află familia lui Tudor Călăraşu. Alţii, nu. Ziceau: «Bă, al dracului Moromete. Când a avut două fete, pă Tita şi pă Ilinca?... Moromete a avut mai mulţi copii». Deşi Marin Preda le-a schimbat numele, mulţi s-au supărat. Chiar şi preotului i-a schimbat numele. I-a spus Petre Provinceanu, dar pe el îl chema Andrei Petre. Şi popa s-a recunoscut în carte. S-a supărat rău de tot. «Îl dau în judecată pe Marin Preda», striga el în curtea bisericii. Zicea că i s-a stricat imaginea, dar fără să precizeze care imagine. Într-o zi, când Marin a venit cu Aurora în sat, i-a apărut cale popa. Zice el: „Marine, ai minţit în carte. M-ai ponegrit. Eu nu am făcut ce-ai scris tu acolo. M-ai încondeiat...», la care Marin Preda i-a replicat: «Dă-mă în judecată!»... «Păi, am să te dau şi ai să înfunzi puşcăria!», s-a înfuriat popa. Dar Marin l-a privit calm şi l-a întrebat: «Cum te cheamă pe tine?»... «Andrei Petre»... «Ei, pe ăla din carte îl cheamă Petre Provinceanu. Dă-mă în judecată, să vedem – tu eşti ăla sau nu?». S-a dus popa, povestind şi la alţii, dar lucrurile tot nu erau clare. «Bă, cine dracu’ sunt ăştia de scrie în cartea a lu’ Călăraşu? Cine e, de pildă, Bălosu?... Păi, Bălosu e unul care stă la vreun kilometru de Paţanghel şi nu are treabă cu niciun salcâm». Le venea greu să înţeleagă, de pildă, că Tudor Bălosu e în realitate Marin Mitroi, fiind şi niţel chior, cum îl descrie Marin. A trecut mult până să afle lumea cine erau în realitate personajele lui Marin Preda”. (Gigi Baltac, băiatul Ilincăi şi nepotul de soră al lui Marin Preda).

„Mă duc să iau cartea lui tetea”

Dobre I. Burcea îşi aminteşte în aceeaşi notă cum au primit siliştenii Moromeţii şi celelalte romane ale lui Marin Preda: „Îi auzeai: «Dă-l în mă-sa că mănâncă rahat! Dudul nu e al lui Mereuţă, e al lui Ţugurlan». Mai mult de atât nu pricepeau”. Iar Ilinca, sora lui Marin Preda, e categorică: „În Siliştea, puţini cunosc acţiunea romanului şi cine din sat corespunde personajelor”. Aşa se face că băiatul cel mare al adevăratului Moromete din sat era convins că romanul e despre taică-su şi, „de câte ori se întorcea de la Câmpulung, oprea căruţa în dreptul bibliotecii şi zicea tare, să-l audă toată lumea: «Mă duc să iau cartea lui tetea». Zicea că-i cartea lui taică-său şi acest amănunt trebuia cunoscut de întreg satul. (...) Orice ar fi făcut Marin, tot nu era bine. Cum o întorcea, tot rău era. Odată a scris despre ţărăniştii lui Maniu şi i-a pus nişte vorbe în gura lui Cocoşilă, că ăla s-a supărat şi l-a înjurat pe Marin în public, cu toată lumea prezentă în centru, la monument: «Dar-ar dracu’ peste ochelarii lui să dea, că numai belele vrea să-mi facă». De faţă cu Marin, a mai înmuiat-o, spunându-i cam nervos: «Bine, mă Pârlitule, mă pui rău cu organili?»... «Taci, mă – l-a liniştit Marin – că eu n-am scris acolo ca să te aresteze pe tine. Am scris treburi de-ale mele literare»”.

Satul îl privea, deci, „chiondorâş” pe scriitor, aşa cum o făcuse dintotdeauna; încă din copilărie, Marin, slăbit de friguri, timid şi cam miop, era considerat un „moşmondit” şi-un nepregătit pentru viaţă, de vreme ce stătea în fund, printre oi, şi citea toată ziua din cărţi. Aşa că din „a lu’ Călăraşu” nu l-au scos siliştenii niciodată, convinşi şi că e cineva acolo sus, la partid, care-l ţine pe Marin în braţe. Iar atunci când Minică Roşu, prieten cu scriitorul, îl cheamă pe acesta la Siliştea-Gumeşti, la sărbătoarea „Fiilor satului”, într-o încercare de a-l reconcilia cu oamenii, Marin Preda e „puţin cam rece” şi dă un singur autograf: „Doamnei Elena Teodorescu, în amintirea primului meu dascăl, Ionel Teodorescu, îi ofer această carte cu menţiunea că personajele din roman nu au nicio legătură cu viaţa civilă”. Iar lui Minică îi spune între patru ochi: „Ai grijă, dacă observi şi dacă te convingi că nu înţelege nici cartea asta, să-i comunici din partea mea că o bag în mă-sa!”.

„Şi statul ce ne dă nouă?... Ne dă, desigur, ce vrea el”

Moromeţii, ultimul capitol e o carte cu oameni şi cu emoţii. O sumă de interviuri cu rubedenii, cu apropiaţi ai scriitorului, cu silişteni, printre care Sorin Preda a strecurat, din loc în loc, scrisori, povestioare, mici uimiri, felii de amintiri, sub pălăria generoasă a „Poienii lui Iocan”. E o carte în care portretele se-ncheagă, se construiesc ca nişte puzzle-uri, o piesă de aici, o piesă de dincolo, şi, în acelaşi timp, o odă închinată tuturor şi fiecăruia dintre personaje: şi celor cărora li se dă ocazia să (se) povestească (Alexandru Preda – fratele scriitorului şi tatăl lui Sorin Preda, Ilinca Baltac – sora lui Marin Preda, Gigi Baltac – fiul Ilincăi...), dar, mai cu seamă, o odă închinată personajelor rememorate.

Să-l luăm, de pildă, pe Tudor Călăraşu, zis şi Paţanghel, Moromete – cum îl ştim noi, cititorii. Acela care – ca şi-n roman – „nu se grăbea niciodată. întâi cumpănea situaţia şi-apoi trăgea concluzia... Vorba lui preferată era: «Şi ce-o să facem, domnule, acum?» Asta ştiu exact că a spus-o când s-a făcut la noi colectiva. Stătea pe stănoagă şi analiza situaţia, în timp ce un brigadier îndemna lumea la sapă, la seceră, la strâns coceni: «Va să zică, ne ducem şi muncim... La cine muncim, dom’le?... La stat... Deci nu mai muncim la noi. Muncim la stat... Şi statul ce ne dă nouă?... Ne dă, desigur, ce vrea el»”. Acel Moromete care, deşi îmbătrânise şi devenise mai blând, tot ştia el să mai strecoare „o subtilitate, un reproş usturător”. Şi care venea în vizită la fata lui Ilinca şi se plângea de diverse. Gigi Baltac, nepotul, îşi aminteşte: „Parcă îl văd – deschidea poarta cu greutate, căci îmbătrânise, şi zicea: «Ilincuţă, lovi-o-ar moartea pe aia bătrână că nu mă mai împac deloc cu ea!», «De ce, tată?», întreba Ilinca. «Păi, umblă în nişte cearapi pân’ curte, pân’ noroi, pân’ grâneţ, şi şi-a făcut o talpă groasă şi mă hârjâie la obraz cu ea, că ea doarme la un cap şi eu la altul şi-mi aruncă piciorul drept în faţă... Să vezi că m-oi culca şi eu încălţat cu bocancii, să-i dau şi eu un călcâi, să vedem cum se simte după aia!... Doarme tun, dom’le. Mă dezveleşte, mă desface şi, când îi zic să se ducă în alt pat, mă ia la ceartă, Da’ ce ai moşule? Ce vrei? Cred că o să mă despart de ea...». Altă dată, vine la noi tare cătrănit şi zice: «llinco, Gheorghe (Achim) a tăiat un curcan, au făcut ciorbă, el cu muierea lui, şi n-a zis şi el: Hai, tată, şi tu la masă! Au scos curcanul pe prispă, s-au aşezat şi au mâncat în văzul meu şi n-au zis nimic!»..., «Lasă, tată, i-a zis mama. îţi dau eu să mănânci»..., «Nu-mi dai nimic, Ilinco, că am mâncat deja... Nu ai priceput nimic – nu de mâncare era vorba, ci de gest»”.

Şi acel Tudor Călăraşu/Moromete cu buzunarul plin de peştişori, din povestea pe care o rememorează cu duioşie fiul său, Alexandru: „Mi-aduc aminte, de pildă, o scenă dintr-o campanie electorală – o scenă când tata s-a întors acasă beat, fleoşcăit şi plin de noroi. Eu, care nu-l văzusem niciodată pe tata beat sau înjurând de mamă, de biserică sau de cutare, am fost foarte uimit. Tata băuse cu liberalii la alegeri, acolo, aşa, în curtea Primăriei şi, venind cu buzunarul plin de guvizi, a scos de-acolo un pumn de peştişori şi a zis: «Luaţi, bă, şi mâncaţi!», după care ne-a înjurat pe toţi, pentru prima oară. Nu ne-am supărat. Am luat-o ca pe o lecţie. O lecţie pe care n-am uitat-o niciodată. Indiferent de regim, politica e ceva urât, care scoate tot ce este mai rău dintr-un om”.

Catrina din Moromeţii, adică Joiţa Preda din Siliştea-Gumeşti, mama lui Marin, e în Ultimul capitol Joiţa la bătrâneţe; aceea care după moartea lui Tudor Călăraşu s-a mutat la fată, la Ilinca. Şi care avea supărările ei; şi ciudăţenii de om în vârstă. Gigi Baltac, nepotul: „De acum, trăia cu noi. Avea camera ei aparte, iar la masă, pentru că bucătăria era foarte strâmtă (abia încăpeam noi trei), mama o punea pe bâta pe prag şi-i dădea să mănânce acolo, dar nu-i convenea – se supăra din principiu şi îi zicea mamei a reproş: «Etete, ce fu să iasă din Paţanghel!» Din soţul ei, adică...” Şi – povestesc nepoţii – bâta mai avea un obicei: la ora mesei, deschidea uşa bucătăriei şi spunea „poftă bună”: „«Poftă bună» era un pretext. Bâta voia, de fapt, să vadă dacă noi mâncam altceva decât îi dădeam ei să mănânce”.

Adevărul e că Joiţa îşi iubea copii, iar pe Marin îl diviniza: „Băiatu’ meu”, aşa-i zicea tot timpul. Iar cele trei soţii ale lui Marin au încercat, pe rând, să-i facă pe plac, dar nu tot timpul o nimereau: „Eta, parcă (n.a. – Eta Wexler, a doua soţie a lui Marin Preda), îi aducea lucruri, o mulţime de lucruri pe care nu le mai purta ea. Odată, i-a adus bâtei pantofi cu tocuri. Cum să meargă ea, ca bâtlanul, pe tocuri? A luat toporul să taie tocurile, dar nu a putut. Tocurile erau din fier şi asta a necăjit-o rău. Spunea cu năduf: «Cine merge cu picioroangele astea? Care-i proasta aia?», şi noi râdeam prin curte, auzind-o”.

„Eu ce trebuia să fiu? Fiul caprei?”

Moromeţii, ultimul capitol e o carte cu amintiri duioase. Cu fâstâcelile Ilincăi şi graba ei bucuroasă când fratele, Marin, venea în vizită la Siliştea (şi ea, cu spatele rezemat de un perete, se hrănea cu prezenţa lui, îl sorbea din priviri şi-l apăra de sătenii care voiau toţi câte ceva: „Bă, acum doarme, se odihneşte”). Cu minunatul interviu al lui Alexandru/Sae/Săică Preda, fratele scriitorului, singurul dintre copiii lui Tudor Călăraşu şi ai Joiţei Preda care nu apare în roman, pentru că în Moromeţii Marin i-a luat locul şi s-a dat drept mezinul familiei; Săică nu s-a supărat şi explică absenţa râzând: „Păi, nu mai era loc şi pentru mine. Dacă în roman, Nicolae (Marin) era cel mai mic dintre copii, eu ce trebuia să fiu? Fiul caprei?”. Cu replicile sale scurte, în „dialectul siliştean”; replici care şfichiuie în aer şi se aşază molcom între cel care întreabă şi cel care răspunde; Săică e moromeţian până în măduva oaselor. Întrebat de fiu, de Sorin Preda, a ce mirosea prăvălia din Siliştea, Săică e tăios, dar poznaş: „Era să zic eu o vorbă a ce mirosea... A ce poate să miroasă într-o prăvălie?”. Avea Marin avea relaţii cu fraţii mai mari? „Sigur că avea. Relaţii de rudenie... Păi, nu?”. Sunt deosebiri între volumul întâi din Moromeţii şi volumul doi? „Măi Sorine, toată lumea a zis că există o deosebire. Eu dacă zic acuma că nu e niciuna, cum pic?”. Acel Sae care nu pregetă să-şi atingă fiul, pe Sorin, cu câte o vorbă care arde, dacă simte că o ia pe arătură cu întrebările lui: „Lasă-te de bancuri că eu am lucruri serioase de spus”.

E un limbaj destinat doar iniţiaţilor aici, pe care îl ai sau nu-l ai; iar Sae îl are cu prisosinţă. Interviul lui Sorin Preda cu tatăl său – bucăţit şi plasat pe ici, pe colo, prin carte – constituie, de altfel, scheletul Ultimului capitol şi o formă de a face dreptate mezinului familiei, care, „din raţiuni literare”, nu s-a regăsit în cartea mare a Moromeţilor. Iar Sae, deşi pretinde că n-are talent literar, „talent artistic în general”, e autorul uneia dintre cele mai simple şi mai frumoase imagini din volum: de Paşte, copiii şi flăcăii satului se îndeletniceau cu ciocnitul ouălelor roşii, iar seara, „uliţa principală a satului era plină de coji de ouă. Călcai pe un covor fragil, de calcar subţire, desenat în minunate nuanţe de roşu şi alb. Măcar o zi de an, praful uliţei principale devenea frumos şi ornamentat ca o catrinţă, ca un ştergar de biserică”.

„Mai ţii minte cum arăta tatăl meu?”

Dar, mai presus de toate, Moromeţii, ultimul capitol e o carte despre Marin Preda. Marin-omul, Marin-silişteanul, fiul, soţul, tatăl. Şi nu Marin cel arţăgos, morocănos şi dificil (portretul oficial, în tuşe groase, violente, de după moartea sa), ci celălalt Marin, care nu se lăsa descoperit decât în faţa familiei şi-a celor cu adevărat apropiaţi; şi chiar şi-atunci, „doar pe părţi şi pe bucăţele”. Un Marin Preda tandru, afectuos, care, în miez de noapte, vrea să-i trimită Aurorei Cornu un buchet cu flori; dar îi trimite, în schimb, o scrisoare, pentru că „în Bucureşti, în 1955, la orele 12 noaptea, oamenii noştri încetează să mai aibă porniri artistice sau poetice (teatrele, cinematografele, florăriile se închid, rămân numai unele farmacii şi restaurante)”. Un Marin Preda îndrăgostit, care, în timpul unei vizite la Siliştea, merge cu Aurora la treierat şi, după aceea, îşi spală soţia pe picioare, confirmând opinia siliştenilor că a lu’ Călăraşu e cam „tra-la-la”: „Cine, mă? Marin ăla, de-şi spăla muierea pe chicere? Ăla, mă?”. Un Marin Preda care alerga vesel, fericit de-a dreptul, cu zmeul portocaliu al lui don’ Pucă, graficianul, în curtea înverzită de la Mogoşoaia. Un Marin Preda mare iubitor de ciorbă cu zdrenţe de ouă şi de usturoi, unul care conducea ca un zănatic Fiatul lui 1500; trecea în viteză prin intersecţie şi vorbea apoi cu sine: „Ăla a fost un stop... Aia a fost o intersecţie, unde trebuia să mă asigur”.

Un Marin Preda, tulburat de minunea de a i se fi născut un fiu, primul fiu. Elena Preda, cea de-a treia soţie, povesteşte: „Când s-a născut Nicolae, am venit acasă, unde totul era pregătit – şi camera, şi pătuţul. În timp ce copilul dormea, am ieşit să fac nişte mici cumpărături şi, când m-am întors, m-am cutremurat – l-am găsit pe Marin în faţa pătuţului lui Nicolae, în genunchi. Stătea şi privea nemişcat, de parcă s-ar fi rugat. L-am lăsat în pace, nevrând să tulbur această scenă de film tarkovskian. După vreo oră, când am intrat iar în cameră, Marin se suise pur şi simplu în pătuţul lui Nicolae! Se făcuse atât de mic, cât să încapă acolo şi să-şi ţină copilul în braţe”. Acel Marin Preda c-un râs oprit pe buze şi tranformat în zâmbet ghiduş, cu ochii sclipitori, întorşi spre sine, din fotografia de la finalul cărţii, ca o surpriză: viitorul mare scriitor într-un palton, la întoarcerea din armată. E, în fotografia aceea mai ales, un om cu-adevărat fermecător, aşa cum îl descrie şi Aurora Cornu: „Nu am alt cuvânt mai potrivit şi mai aproape de adevăr”.

Dar mai e în Ultimul capitol şi Marin Preda-scriitorul, aşa cum nu-l ştim, cum nu l-am ştiut. Marin, care scria noaptea, greu şi chinuit („la el, întâmplările gestau mult”). Marin, cu spaime şi fobii, terifiat c-ar putea să paralizeze (o scurtă perioadă de amorţeală a mâinii drepte îl sperie teribil şi-l face să-şi cumpere un casetofon cu microfon). Marin, cel îngrozit de-o moarte iminentă la finalul fiecăreia dintre cărţile sale. Marin, cel care îmbătrânise teribil în ultimii trei ani, ani în care se consumase scriind Cel mai iubit dintre pământeni. E un om şi e o lume întreagă în Moromeţii, ultimul capitol, care poate fi socotită, în bună măsură, şi o carte-răspuns. Răspunsul lui Sorin Preda la întrebarea adresată lui de Alexandru, fiul cel mic al scriitorului; întrebare care l-a năucit: „Mai ţii minte cum arăta tatăl meu?... Cum arăta? Ce poţi să-mi spui despre el?”


Moromeţii, ultimul capitol
Sorin Preda
Editura Academiei Române, 2010