Asta este, da, poza zilei de 25 ianuarie; si poate si poza campionatului, daca ma uit la moaca mea satisfacuta. Si, da, e clar poza Europeanului astuia daca ma uit la fata zambareata, amuzata, simpatica a lui Ingo Steuer. Acel Ingo care alcatuia, la sfarsitul anilor '90, o pereche minunata cu Mandy Woetzel. Daca inchid ochii vad si-acum rochiile cu floricele ale lui Mandy (imi amintesc mai cu seama una galbena) si costumele negre-negre ale lui Ingo. Oamenii astia doi - Mandy si Ingo - ne-a fost mie si lui Ali foarte dragi acum cativa ani; mai multi. Campionii lumii in 1997, medaliati cu bronz la JO de la Nagano, din 1998. Mandy si Ingo. Ingo si Mandy.
Cum am ajuns eu azi intr-o poza cu Ingo? Va spun mai jos; dar trebuie sa stiti macar atat: ca Ingo ii antreneaza de cativa ani pe preferatii mei in proba de perechi, Aliona Savchenko si Robin Szolkowy. L-am urmarit pe Ingo, de la departare, si la Torino, in 2010, si la Nisa, in 2012. Anul asta a venit in sfarsit momentul sa zambesc bucuroasa (fata asta a mea e culmea bucuriei, sa stiti) intr-o fotografie alaturi de Mr. Handsome.
Dar hai s-o luam cu inceputul, ca sa intelegeti contextul: intr-o pauza de refacere a ghetii, in timpul programului scurt al fetelor, s-a produs o busculada. Cin' sa fie, cin' sa fie? Pai, chiar Aliona Savchenko si Ingo Steuer, care venisera sa salute pe cineva in partea noastra de arena.Asa ca repede, repede, schimba obiectivul, repede, repede pe scari, repede, repede in spatele lui Ingo si a Alionei. Care Aliona - cu caciula alba, cu mot - dadea de zor autografe; ca se prinsese lumea ca aparusera (ea si Ingo) prin zona. Nu era comod sa stai pe scara aia, la o coada formata cat ai zice "patinaj", dar ce nu face omul pentru o poza...? Asa ca, pac, imi anunt intentia unei fotografii chiar la Ingo (care e, in poza de mai jos, fix in spatele capatanii mele zambarete). Zic: "As vrea sa fac si eu o poza cu voi doi". Ingo zambeste, zice ca da, da, dar uite ca Aliona da autografe, sa mai astept un pic... Si mai astept un pic, timp in care coada se mareste, vin niste tanti care aproape ma dau jos de pe scara, incepe si urmatoarea grupa de fete, Ingo se muta mai sus... Si, in cele din urma, se intoarce Aliona; si-si vara capatana, cu tot cu mot, intr-o fotografie cu mine. Si eu ma declar satisfacuta pentru moment; dar ce ne facem cu Ingo?
Mai tarziu, intre programul scurt al fetelor si finala de la dans, gasim de cuviinta sa inghetam pe-afara. Stiti voi rezolutiile acestui campionat: fotografii cu Mr. Urmanov, cu Mr. Platov, cu Mr. Petrenko... cu Mr. Steuer. Domnii cu pricina nu binevoiesc sa-si faca aparitia, dar binevoiesc sa apara in schimb frumoasele domnisoare din proba feminina. Si Florentina binevoieste si ea sa le roage sa fie de acord cu niste poze; in care, evident, sa-si vare si ea capatana :).
Asadar: vin mai intai Liza Tuktamisheva si Nikol; Nikol Gosviani. Le vad de departe, "armez" aparatul pentru Ali (adica pun pe ce trebuie, dau jos capacelul; pregatesc tot; ca v-am spus, am plecat la campionatul asta cu un aparat care ma cam depaseste; pe-amandoua ne depaseste; dar perseverez :)). Armez, deci, aparatul si tin calea fetelor: ca, uite, vreau si eu o poza. Liza, cu gura plina de biscuiti, zambeste si da din cap ca, da, facem poza; iar Nikol se indeparteaza, convinsa ca ma intereseaza doar Liza. Dar nu, nu, pe mine ma intereseaza amandoua; asa ca o rog sa pofteasca inapoi in cadru. Mai cu seama ca Nikol e deja una dintre favoritele mele. Asa ca fac poza cu fetele; in dublu exemplar chiar. Fetele astea care au jumatate din varsta mea. Nikol si Liza. Vedeti ce frumoase sunt?
Mai inghetam noi un pic si cine vine, cine vine, cu gluga trasa pe cap? Chiar castigatoarea programului scurt, cu medalia mica de gat, dupa conferinta de presa: Adelina Sotnikova. Adelina e toata numai un zambet; si, da, da, vrea sa-si faca o poza cu mine; dar uite ca e aproape mirata de intrebare; si, dupa poza, se intoarce sa mai vada o data cine a vrut sa-si faca poza cu ea. Se intoarce si rade; radiaza de bucurie Adelina; nu, nu pentru ca si-a facut poza cu mine, ci pentru c-a castigat programul scurt si, uite, are deja admiratori :).
Mai facem o tura prin piateta; e frig; decidem sa ne miscam un pic; si gata, daca nu mai vine nimeni, ne pregatim sa intram; ca trebuie sa inceapa festivitatea de decernare a medaliilor mici in proba de perechi. Dar nu, uite ca eu - cu ochelarii mei, cu care apar de altfel in aproape toate pozele - vad un trening al Italiei. "Carolina!" - zic. Dar nu, nu e Carolina in trening; dar in spate, nu in trening, ci in geaca gri, e totusi Carolina. Asa ca, fuga-fuga la ea. Si da, facem poza; iar Carolina face si conversatie. "I like your...", zice ea, cu ochii spre trifoiul meu de pe palton.. "Si mie imi place", zic eu zambareata (si Ali imi face morala mai pe seara ca trebuia sa-i dau trifoiul Carolinei; daca tot i-a placut...) "Si de unde sunteti? De aici, din Zagreb?" - si eu o lamuresc: "Nu, nu, din Bucuresti". (glume de maidan seara, cu Ali: "trebuia sa-i zici ca vii din tara aia de violatori..."; stiti istoriile - reale - cu concetatenii nostri care se duc in Italia sa faca diverse...). In fine, Carolina e frumoasa, vesela, vorbareata; si zambeste generos in fotografia mea; iar eu ma pozez bucuroasa cu posesoarea celor mai frumoase programe din proba feminina de la acest European... Si, da, nu e o iluzie optica: e inalta Carolina; mai inalta decat mine; si nici eu nu sunt chiar o piticanie.
Gata, inauntru, ca-i frig; si incepe festivitatea de decernare a medaliilor mici pentru programele libere ale perechilor. Tatiana si Maxim nu mai sunt la Zagreb; au plecat pentru inmormantarea tatalui lui Maxim. Dar sunt Aliona&Robin; si, foarte, foarte fericiti, Stefania Berton si Ondrej Hotarek. Eu ma intind pe jos pe-acolo, fac poze (o sa le vedeti intr-un post separat) si-apoi ii cantam cu toti in cor "Happy birthday" lui Ondrej, ca e ziua lui de nastere. Si-apoi, poze si autografe; cine vrea, cine doreste. Eu doresc; poze.
Acuma... pozele astea nu au o poveste extraordinara in spate; o poveste personala, personalizata. Extraordinar e faptul ca exista poze cu mine si cu ei; ca in rest era acolo ditamai balamucul; si n-as vrea sa fiu in pielea lor; care se intorceau ba la stanga, ba la dreapta, ca sa faca poze; sau sa dea autografe. Cum pe Aliona o mai batusem la cap, m-am dus la Robin; care a zambit frumos si gata poza.
Si-apoi o poza cu frumoasa, fericita Stefania...
...si una cu sarbatoritul, cu Ondrej, si el la fel de fericit.
Dar, vedeti voi, aveam o restanta: fotografia cu Ingo Steuer, pandit inca de dimineata :). Vorba vine, "pandit"; nu suntem nici pe departe niste "stalkarite". Dar zau ca voiam o poza cu Ingo; nu de alta, dar era abordabil: cu fundul rezemat de o masa, o masa care gazduia o boxa, Ingo zambea si o pazea pe Aliona, care dadea autografe. Ei, dar in inghesuiala aia n-a fost chiar simplu sa ma duc - iar - sa-l trag de maneca; si sa-l rog sa se intoarca la o poza; ca eu eram fix in spatele lui. S-a ridicat omul, s-a intors, s-a strecurat prin multime si s-a pregatit de poza. Timp in care pe Ali o apucase deja disperarea; inainte de poza efectiva: "Flori, Flori! Se vede negru". Se uita Flori, verifica, aparatul e deschis, deci, gata, se asaza langa Ingo, pregatita de marele instantaneu. Ali persevereaza; dar nimic: "Flori, nu se vede nimic". Disperata deja :). Cu un zambet paaaaaaaana la urechi, dar foarte calm, Ingo intinde molatic un deget lamuritor catre aparat; mai precis, catre capacelul care acoperea, bata-l vina, obiectivul. Ali se face rosie, eu mor de ras, Ingo e foaaarte zambaret - si gata, asta-i poza.
Facem poza si ne indepartam razand isteric; imi amintesc clar ca ma durea burta de atata ras. Ali se ineaca de nervi (si de ras): "Eu nu mai vreau sa-l mai vad niciodata pe Ingo Steuer! Flori, m-ai facut de cacao in fata lui Ingo Steuer! Si mie imi si place de Ingo! Ai facut-o intentionat!". Ca, da, eu eram vinovata: pregatisem aparatul, dar nu luasem si capacelul; asa cum facusem toata ziua. Ce vrei, niste incepatoare :)). Una peste alta, eu o tineam sus si tare cu replica: "Ali, daca nu lasam eu capacelul lu' peste - actiune involuntara, evident - cum mai aveai tu parte de un schimb de priviri, aproape un dialog - fie si el al mutilor; sau al zambetelor - cu Ingo Steuer? Zi si tu, cum?" Ei, argumentul asta n-a prea mers la Ali; care a ras isteric - si de nervi - pentru intreg restul serii; si care s-a intors cu spatele de fiecare data cand l-a mai vazut pe Ingo Steuer prin arena; convinsa fiind ca Ingo o recunoaste de-acum si c-a plasat-o deja in categoria "blondelor din bancuri"; daca o astfel de categorie o exista si in Germania.
Eu una ma declar fericita: am cea mai frumoasa fotografie cu Ingo Steuer ever. Si responsabili sunt chiar Ali si capacelul cu pricina :). Fara Ali si fara capacel, aveam o fotografie aproape obisnuita, cu zambet "de poza". Asa, avem un zambet autentic, cu motiv :). Capacelele sa traiasca!
