duminică, noiembrie 13, 2011

Tivoli. Orgogliosamente italiana

S-a mai dus o vacanţă perfectă; şi vreau să scriu înainte să încep să uit; nu că asta s-ar putea întâmpla cumva; pentru că eu sunt, cu-adevărat, şi suma vacanţelor pe care le-am trăit.

Aşa că îi ascult acasă, în camera mea cu perete galben, pe Raphael Gualazzi, pe Jovanotti şi pe Tiziano Ferro, la radioul “RTL Italian Style”, şi îmi amintesc vacanţa mea italiană, partea a doua. Vacanţa mea galbenă, veselă, caldă. Vacanţa mea la Tivoli, Roma, Castel Gandolfo, Barberino di Mugello, Florenţa şi Villa Adriana. Vacanţa mea care-a început în Tivoli, într-o zi însorită de octombrie, cu un foarte nostim (şi tipic italian) „Ciao, cara, buongiorno” :) N-ai cum să-ncepi o vacanţă mai bine de-atât, nu? – trebuie să-mi daţi dreptate :)

Prima zi de vacanţă, petrecută în Tivoli, a fost, aşadar, una simpatică, frumoasă, cu bântuit pe străduţe şi cu o vizită gălăgioasă la „parrucchiere”, ca să se tundă David şi Vani, „gândăceii” prietenei mele Mirela. Şi eu, care, în fiecare vacanţă, caut poveşti autentice şi pe localnici în mediul lor, m-am bucurat la culme de ora asta, petrecută în frizeria tipic „tivoleză” (sau cum s-o spune), cu nume occidental, „Fantasy Style”, din centrul istoric al orăşelului. Frizerul vorbeşte mult, îl ascultă tare pe Zucchero şi, în timpul liber, cântă în nu ştiu ce trupă cu amici de-ai lui. Celălalt tip din salon are vreo 18 ani, e la fel de vorbăreţ, ţine cu Lazio (ca toţi ceilalţi locuitori ai Tivoliului; argumentul suprem: „Lazio a fost prima echipă a Romei”) şi tocmai a fost la meciul Lazio-Roma, iar un cocktail Molotov i-a trecut pe la ureche. Amândoi ştiu că Mircea Lucescu e un „grande, grande allenatore”, iar tânărul vrea să ştie cum se pronunţă: Mírcea sau Mircéa? Mai ştiu şi că Lazio a jucat cu Vasluiul recent („Vasluiul e un oraş?”), că Lazio a avut ghinion şi că arbitrul a fost un „bastardo”. Turuie întruna, cu accent „romanesc”, şi sunt cu-adevărat nostimi: frizerul îl „urechează” pe adolescent cu replici, gen „la 18 ani ţi se «deschide» o parte a creierului, cea cu inteligenţa; dacă nu ţi se deschide, asta e, eşti pierdut”.

Pe scaunul frizerului, David, puştiul Mirelei, e tăcut, dar zâmbăreţ; două luni petrecute la Jirlău, la mamaia şi tataia, au făcut să mai uite câte ceva din italiana cu care plecase; iar imnul nu-i mai iese cum îi ieşea în luna mai, la prima vizită; e mulţumit însă de tunsoarea lui şi, după vizita la „parrucchiere”, începe şi el să turuie: îi e foame, foarte foame, şi vrea musai „pizza bianca”; ceea ce se şi întâmplă; după o porţie de pizza, gustoasă şi crocantă, achizitionata in centrul Tivoliului, David e din nou în formă.

În rest, Tivoli e exact aşa cum mi-l aminteam: fotogenic, cenuşiu-portocaliu, mai cu seamă în lumina caldă a după-amiezei; iar îngheţata e cu adevărat bună în „centro storico”. Şi, de data asta, străzile n-au mai părut să alcătuiască un labirint, ca-n luna mai; când am bântuit şi am tot bântuit şi parcă eram mereu pe alte străduţe, pe alte alei (prilej de nervisori :).

E lene şi bine şi cald în Tivoli; şi pisicile stau la ferestre, cu nasul în verdeaţă; şi ferestrele sunt numai bune de pozat, au glastre cu flori mici şi roşii; iar sârmele sunt pline cu rufe la uscat; şi mie îmi plac şi rufele, îmi plac şi cleştii coloraţi. E lene şi bine şi cald în Tivoli; şi-n liniştea bisericii înalte, austere, paşii mei pe podeaua din piatră şi mozaic au aproape cadenţa unei toace; biserica asta, San Pietro alla Carita (de la anul 400, da, 400) mi-a plăcut teribil chiar de la prima vizită; şi zău că trebuie să-şi facă loc în programul vostru, dacă ajungeţi cumva, cândva, prin Tivoli. Cum trebuie să luaţi în calcul şi-un apus, un apus de Tivoli; când e evident că Tivoli este FEREASTRA. Fereastra către Roma. Iar în zilele senine, foarte senine, se vede din Tivoli până şi Catedrala San Pietro de la Vatican. Iar atunci când plouă cu găleata – cum a plouat în Tivoli şi-n Roma în cea de-a doua zi a vacanţei noastre italiene – fereastra se-nceţoşează: valea-ntreagă se umple de un abur gros, lăptos; o găleată cu abur şi cu ploaie... şi chiar şi ea e fotogenică :).

Iar seara, în bucătărie, în faţa unui pahar de vin, după paste, eu şi Mirela facem programul vacanţei; şi râdem mult şi povestim. E veselie colorată în apartamentul de pe „Francesco Bulgarini novanta nove”; iar replica lui David, de dinainte de fiecare masă („Bon appetito, Tavolo pulito” – Poftă bună, curăţaţi masa), o să mă urmărească şi ea multă vreme de-acum încolo; aşa cum m-a urmărit şi imnul...

Şi dacă n-aţi înţeles unele lucruri din cele povestite mai sus (cum e cu imnul şi cu Tivoli-labirintul), e un semn că trebuie să aruncaţi un ochi şi prin povestea primei vizite la Roma şi la Tivoli. Poveste care e mai jos, în câteva episoade.
Acum, ca sunteti in tema, zic sa vedeti povestea zilei si-n fotografii.
Tivoli, in octombrie, e chipes si primitor; iar noua ne place sa-i fim oaspeti...

Asta-i tot, pentru inceput; dar stati pe pace ca mai vin povesti; multe povesti :)

6 comentarii:

Anonim spunea...

... daca e ceva ce iubesc eu la vacantele tale italiene, este ca in sfarsit exista un echilibru intre peisaje si oameni... sunt muult mai dragute povestile de vacanta cu poze personalizate!... in rest, stii ca te urasc mai ales anul asta, an in care unica mea vacanta a fost la marea neagra

Miri spunea...

Ciao!

Florentina spunea...

Uraaaa :))) merge cumva. Tu esti, nu? :))

Miri spunea...

Cat de simplu era! Te pupam! Si te asteptam la pasta al pesto :)

Florentina spunea...

E simplu, da :))) Si as veni la pasta al pesto :)) Pupa tot batalionul :)

Florentina spunea...

@Ali-anonima (care nu a invatat inca sa se semneze :)), si mie imi plac oamenii in poze pana la urma :)
Daca anul asta ma urasti, la anul o sa ma iubesti; sunt sigura :)