La Visani, in ziua de Craciun

• Povesti de iarna la Jirlau (si Visani).

La Visani era ger; foarte ger. Si liniste pe ulita mamaii. Mai putina liniste era insa pe ulita bisericii si-a cimitirului; unde - ca de obicei, in zile de sarbatoare - dupa slujba incepe imediat concertul; in curtea de peste drum sunt scoase niste boxe uriase si da-i cu muzica, da-i cu muzica.

Acasa, in schimb, acasa la mamaia si tataia era liniste; iarna nu mai sta nimeni aici. Doar zapada, soare, umbre de copaci pe zidurile casei si felii, multe felii din viata noastra, aici, in curtea asta, in casa asta. Stiu c-am exagerat cu fotografiile; dar am facut pentru fiecare cateva: pentru mine, pentru mama, pentru mama Onica (in vizita pe la vecini, pe la tanti Tasica), pentru Nenica; si pentru Nicoleta si Viorel, ca si-au petrecut si ei verile si iernile pe aici, pe la Visani. In curtea asta, in casa asta.

Toate casele de pe ulita au o poveste: aici, de pilda, ma jucam cu Geanina, nepoata de la Bucuresti a lui nea Stefan si a mamaii Lina.

Aici, cu Dana si Steluta, puneam diafilme. O zbugheam cu aparatul pe geam dupa-amiaza, cand mamaia si tataia dormeau, si ma duceam sa fac pe amfitrioana in casa lor: inchideam lumina si citeam diafilme.

Iar aici, la mamaia Ioana, ma uitam la Sandy Belle, cand nu mergea televizorul nostru. Stiu sigur c-aici am vazut ultimul episod din Sandy; si-apoi am iesit pe ulita si-am plans. Ca se terminase. Fani Sandy Belle din toata lumea, sa ne unim, zic :).

Si asta-i ulita; si, la capatul ei, un canal; pe malul caruia mi-am petrecut zile intregi. La pescuit. Prindeam pesti mici, mici; si-apoi ce pescuiam mancam; mi-i prajea mamaia si-i mancam cu mamaliga. Ca sa stiti :).

Craciun la Jirlau: mamaia Ioana Galetoaia

•  Povesti de iarna la Jirlau.

Aceasta este, dupa modelul povestirilor in rama ale lui Sadoveanu, o vizita in vizita. O vizita la mamaia Ioana Galetoaia, in cadrul vizitei mai mari acasa, la Jirlau. Nu se putea altfel.

Asta-i casa noastra; si, peste drum de ea, sta mamaia; ca sa stiti :).

Filmul zilei de 14 decembrie; sau cum s-a implinit ce-si dorea mama de mult timp: sa devin doctor :)

La 7.40 eram in picioare, prin camera, c-un ghem de nervi in stomac. Pe la 10 si ceva, citisem (a cata oara?) rezumatul tezei si conchideam, cu o durere de cap, ca va fi un esec; ca urasc interventiile publice, vocale, si ca, prin urmare, ma voi trezi in toiul unei fraze si voi uita ce am de spus. Pe la 11 ma durea rau de tot capatana si, niste minute mai tarziu, ma plimbam anapoda prin bucatarie, rontaind doua masline si niste felii de paine fara niciun gust. Si, da, ma durea si stomacul; iar Marius dadea de zor cu mopul pe sub mobila din aceeasi bucatarie, ca iesise furtunul de scurgere (de la chiuveta) din nu's ce teava principala; asa ca era o mini-inundatie in zona. Pe la 12 si ceva eram in masina, in directia Schitu Magureanu, Facultatea de Sociologie; si-as fi fugit mancand pamantul, in directia opusa; dar am blocat usile si-am ramas fixata in scaun. Si-as fi fugit, recunosc, si din sala de consiliu "Dimitrie Gusti" de la facultate, cu cinci minute inainte de ora H. Ora 13.00, adica; stabilita pentru sustinerea tezei mele de doctorat.

La 13.03 am inceput sa vorbesc; si la 13.20 am (cam) incheiat. Si dupa aia m-am relaxat. Si-am ascultat cu bucurie, cu incantare, multe si frumoase laude. Si-am ridicat o palarie imaginara inaintea doamnelor si domnilor din comisie: profesorii Maria Larionescu, Zoltan Rostas, Vintila Mihailescu, Ioan Marginean si Sanda Golopentia (sigur, cu gandul alaturi de mine, din Providence, SUA). Nu ma-ntrebati ce-au spus; nu mai stiu. Dar era bine, foarte bine, ce-auzeam; si ma (cam) inroseam. Ca, da, mi-a placut sa scriu teza asta; si mi-a placut si ce-a iesit. Si mi s-a intins bucuria pana la urechi atunci cand am auzit ca-i scrisa cu talent, ca-i scrisa minunat, ca se citeste cu entuziasm si cu placere. M-am inrosit de-a dreptul in fata doamnei Maria Larionescu si-n fata dommnului Vintila Mihailescu; si-am sa reascult cu uimire, cu recunostinta, bucata cu bucata, prezentarile Domniilor lor; pe care le-a retinut memoria unui reportofon; ca a mea memorie n-a retinut decat bucuria. Si-a mai retinut, de la profesorul Zoltan Rostas, acum cateva luni, c-am scris o foarte buna "proza stiintifica". Si asta-i bine, foarte bine.

Asta-i povestea zilei, pe repede inainte; si-am sa (re)ascult, cu mare drag, pentru mine si pentru bucuria mea, povestile membrilor comisiei; "referate" suna anapoda, nepotrivit; de vreme ce profesorul Mihailescu a citit in grila foarte personala lucrarea mea, cu un ochi in prezent si cu altul, nostalgic, in trecut: s-a nascut pe strada Iacob Felix si-a participat (atunci cand avea 2 ani :) la campania de cercetare de la Clopotiva, din anii '50.

Vreau sa stiti atat: ca 14 decembrie a fost o zi frumoasa; desi a inceput (si-a continuat, pana la 13.20) cu ghemul de nervi de care va spuneam. Doua ore mai tarziu eram in fata unui tiramisu; linistita, usurata, cu oameni dragi alaturi; ceea ce va doresc si Dumneavoastra :).

Si, da, deznodamantul: mi s-a conferit astazi titlul de doctor in Sociologie. Mama asteapta cam de multa vreme titlul asta (desi ea-si dorea sa-l obtin in urma absolvirii Facultatii de Medicina :)). Intr-un fel, cu ziua de azi, s-a inchis un cerc: sunt dr. in Sociologie (dupa ce confirma Ministerul), cu o tema de sociologie rurala&sociologie medicala&istorie sociala a Scolii Sociologice de la Bucuresti.

Si inca un amanunt; si ce amanunt: teza asta, despre Scoala sociologica de la Bucuresti, e cel mai bun lucru care mi s-a intamplat anul asta (a se citi: in ultimii ani). Cu diminetile in 226, cu Rod Stewart in urechi, pana la Biblioteca Academiei; cu merele rontaite cu Adina, la coada calului lui Carol, peste drum de Palatul Regal; cu micile/marile descoperiri in arhive si-n ziare; cu luna de concediu fara plata, petrecuta de dimineata pana seara, in sala de Periodice a Bibliotecii Centrale Universitare, la locul numarul 12, fata in fata cu studiosii de la Facultatea de Drept (care toceau Codul Civil/Penal, in vreme ce Adina citea "Guliver in Tara Piticilor", iar eu imi bateam capul cu "cadrul biologic", "cultura sanatatii" si figura monografistului Mitu Georgescu). A fost un an de zile mari 2012. Asa ca, da: multumesc, Zoltan Rostas.

(Si un asterisc: multumesc inclusiv pentru campania de imunizare la interventiile publice, care a inclus foarte simpatica intalnire de ieri, de la Institutul de Cercetari Politice; cand am vorbit, linistit, relaxat, despre Revolutie si revolutionari, despre "Tanar student caut revolutionar", volumele 1 si 2).

Si-acum poze pentru cei care mi-au tinut pumnii de acasa sau din tren; si pentru narcisista de (din) mine.

(pentru sustinerea acestei teze - "Evolutia problematicii sanatatii in cadrul Scolii gustiene" - nu era sala mai potrivita decat sala de consiliu "Dimitrie Gusti", cu peretii tapetati cu fotografii din campaniile monografice; multe dintre ele, probabil, opera lui Iosif Berman; si-atunci cum sa nu te simti acasa, printre preocuparile tale, aici, in sala "Dimitrie Gusti"?)

Stop-cadru: mi se confera titlul de doctor in Sociologie.

De pus in rama: eu si Zoltan Rostas.

Comisia mea de zile mari.

Cooperativa Gusti: fostii doctoranzi (acum doctori) si actualii doctoranzi ai lui Zoltan Rostas.

Ras nervos, dar (ce) bucuros; povestea s-a incheiat cu bine.

Drumul catre marele oras

Am stat la Gulpilhares, asta stiti. Ce nu stiti e ca suburbia asta din apropiere de Porto (suburbie sau ce-o fi; ca inca nu mi-e clara organizarea administrativa a zonei) ne-a intampinat cu o ploaie cu bulbuci. Am coborat din tren la Francelos si-am stat in statie ca gainile plouate, in trenciuri colorate si cu genunchii tremurand, asteptand sa se opreasca potopul. (Si-n gand: "Ma, ce drac de concediu e asta? Ploua ca la balamuc la astia"). Si-apoi, pe drumul umed, cu gentile dupa noi, ne-au latrat toti cainii pana la apartamentul inchiriat; haraiau trollerele, domnule, ce sa mai discutam. In fata blocului (nou, simpatic, nimic de zis), ne astepta in masina domnul Antonio; elegant, imbracat bine, care ne-a prezentat apartamentul dar a catadicist sa ne spuna abia in ultima zi ca ar fi trebuit sa mancam la bodega nu stiu care din Gulpilhares, unde vine la pranz chiar antrenorul lui F.C. Porto. Data viitoare, musiu Antonio; data viitoare.

Ce nu stiti e si ca apartamentul asta din Gulpilhares arata bestial. Zau. Cald, luminos, incapator; cu camere asemanatoare (iar asta a fost pentru noi un mare plus; obisnuiti in vacantele precedente sa tragem la sorti cine ia camera superba, cu jacuzzi, cu vedere, si cine ia stiftul, camera naspa, camera cu soparle, camera inchisoare, cu un singur geam, si ala la mama naibii :). Deci, da; aici a fost bine; si camerele, asemanatoare, frumoase si luminoase (uite-ma pe mine jos, intr-o dumineata, cu clovnul, pe perete). Bine, la Fuhrer s-a nimerit si de data asta, ca si la Nisa, camera fara caldura :) Pe cuvant de cercetas ca data viitoare Fuhrer si Ali o sa primeasca incaperea cea mai tare (Zagreb se apropie :).

 

Si ce nu mai stiti e ca asa cum am inceput am tinut-o tot concediul. Adica intr-o maaaare alergatura. Si, nu, nu e vorba de alergatura prin oras, ca-n orice vacanta. E vorba de alergatura pana in oras. Pentru ca, doamnelor si domnilor, ca sa ajungem la Porto din Gulpilhares trebuia sa luam trenul; fie din statia Francelos, fie din statia Miramar. 

Si, ca sa ajungem la tren, trebuia sa alergam de fiecare data pana ne iesea limba; si pana curgea transpiratia rauri-rauri. Dat fiind ca noi, lenesii, ieseam din casa la 10 fix si la 10 si 14 venea trenul. Si pentru ca, desi linia ferata era aproape, iar noi vedeam trenurile din sufragerie, ca sa ajungem in statie ocoleam de ne ieseau ochii; si limba, ati inteles. Ca nu era un drumeag, ca orice drumeag, pe langa linie. Nu, domnule. Trebuia sa bati tot cartierul, sa te latre toti cainii (si pisicile, ivite mot pe la garduri), sa treci linia de cale ferata - si numai la verde; ca treceau trenuri de mare viteza pe acolo si stationarea la verde era obligatorie; am si pierdut trenul c-am stat vreo enspe minute la verdeeee - sa mai mergi pe-o strada, pieptis, pieptis, sufland si rasufland ca un dependent de tutun, sa mai treci o data linia de cale ferata (tot la verde, ce credeati?) si, da, abia apoi s-ajungi in statie. Si asta-ti lua in jur de zece minute daca alergai cu limba de-un cot (cu-o mica pauza la verde). 

Ne-ar fi fost mai bine si mai comod daca ieseam din casa la fara un sfert. Dar, nu; noi am perseverat cu ora fixa; asa ca-n statie ne storceam hanoracele de sudoare rece si pana-n Porto (15 minute) abia ne recapatam suflul si culoarea normala in obraji. Ati inteles: ce trebuia sa fie o exceptie - in prima zi de concediu am alergat spre statie, ca trebuia sa dea Ali un examen online de reumato la un internet cafe din Porto; internet cafe pe care nu-l vazuse nimeni decat pe Google Maps - s-a tranformat in regula. Alergatura de dimineata. (Si, da, Ali a ajuns la internet cafe, multumesc de intrebare; cu patru minute inainte sa inceapa examenul; pe care l-a si luat, sa stiti :).

Si in alergatura asta a noastra zilnica nu mai era timp sa vezi nimic; ma rog, exagerez. Vedeai in viteza niste flori, niste azulejos, o casa galbena, te mai latra un caine, te mai lasa un nerv... sau doi; iar intr-o dumineata curajosii grupului au luat-o chiar pe langa linie; desi scria pe-acolo ca e interzis, ca e periculos, ca se lasa cu amenzi; ei, nu si nu, au vrut sa faca pe localnicii :)) Au ajuns in statie mai devreme decat noi, astilalti, cei ascultatori; dar n-au mai repetat experienta cand au vazut cu ce viteza trec trenurile de mare viteza. PARE, ESCUTE, OLHE - scria mare pe afise; adaos la semafor. Eu una treceam liniile intr-o milisecunda, cu permanentul stres: "Daca nu merge semaforul ca lumea?" :))

Ei, dar intr-o dumineata cu soare am reusit sa pozez - tot in viteza luminii - si casa alba cu ferestre galbene; uite-asa o casa de vacanta vreau si eu sa am cand o fi sa fie. S-a notat? :))

 

Si, gata, suntem in tren, ne ducem spre Porto; pregatiti-va sa fiti uimiti: in urmatorul episod va povestesc despre Estacao Sao Bento. Doldora de azulejos :)