joi, martie 22, 2012

Evgeni Plushenko: press conference, Bucharest, March 2012. Kings on Ice Tour. AUDIO

Foto: Cristian Radu NEMA


For those of you interested, here is the audio recording of the entire press conference carried out by Evgeni Plushenko on 20th of March, in Bucharest - promoting the Kings on Ice 2012 Tour and the shows in Romania, on 7th of April.

Some of you asked me to translate the entire post concerning the conference - this one; it's rather long and the translation will be time consuming :) - you could try with Google translate (though will be an awkward translation...)

I think you'll appreciate more the entire audio recording of the conference held by Evgeni in Bucharest, isnt't that so? You will hear Plushenko's answers to our questions - which will be nice and funny and illuminating :)

Notice: Evgeni Plushenko and the violonist Edvin Marton were the two guests of the conference; so you'll hear both of them (I'm sure Evgeni's voice is recognizable:).

At the end of the conference, a little surprise: Edvin plays a part of "Tango de Roxanne" - the song of Plushenko's free program this season...

Ladies and gentlemen, I'll give you Evgeni Plushenko! Enjoy :)

Part 1
Evgeni Plushenko press conference Bucharest 20 March 2012--001 by Florentina Tone

Part 2
Evgeni Plushenko press conference Bucharest 20 March 2012--002 by Florentina Tone

Part 3
Evgeni Plushenko press conference Bucharest 20 March 2012--003 by Florentina Tone

Part 4
Evgeni Plushenko press conference Bucharest 20 March 2012--004 by Florentina Tone

Thank you for visiting :)

marți, martie 20, 2012

Evgeni Plushenko, la Bucureşti: „Aş vrea să schimb modul de a gândi al patinatorilor”


În seara asta s-a închis un cerc deschis cu mult timp în urmă, în februarie 2007; şi, poate, dacă perseveram cu jurnalismul sportiv, făceam acum bucle, nu închideam cercuri – dar astea sunt deja aberaţii. Important e însă altceva: ca şi în urmă cu cinci ani, Plushenko s-a aflat într-o sală de hotel din Bucureşti, alături de Edvin Marton, ca să promoveze turneul Kings on Ice 2012, respectiv cele două reprezentaţii din Capitală, din 7 aprilie. Ca şi în 2007, am fost şi eu în sală, în primul rând, cu urechile ciulite, ochii cât cepele şi tolba doldora de întrebări, pe alocuri aproape iritante :). Exagerez; dar dacă ai ocazia să-l chestionezi pe Plushenko, nu-i aşa că o faci? :). (grafia românească a numelui nu-mi place deloc; Pluşenko parcă nu e Plushenko pe care-l ştim, aşa că rămânem cu varianta în engleză...) Bucuria mea vine însă şi din altă parte în cazul ăsta – mă bucur că m-am putut bucura de întâlnirea cu Plushenko alături de prietena mea, Ali. Cu care, ştiţi deja, mă uit la patinaj de aaaaaani şi aaaaani de zile. Ali a fost şi ea în sală, zâmbăreaţă nevoie mare şi a fost chiar mai atentă decât mine la moacele (şi grimasele) care însoţeau răspunsurile „ţarului” nostru cel de toate zilele.... Aceasta a fost, deci, introducerea; şi puteţi să o săriţi fără probleme, ca să ajungeţi la esenţă. Care debutează acum:

Plushenko a fost în seara asta, la Bucureşti, roşu ca un rac. Nu, nu de emoţie; tocmai venise din Seychelles, dintr-o vacanţă cu familia. „M-am ars special pentru voi, am venit pregătit”, a deschis conferinţa cu o glumă. Şi a trecut imediat la lucruri serioase: „Acum două săptămâni m-am operat la genunchi şi, după cum vedeţi, pot să merg, am început să alerg, pot să patinez…” Mai târziu, chestionat despre efectele operaţiei, va spune (scurt pe doi): „După operaţie, săriturile mele sunt la fel şi, dacă sunt la fel, e suficient. Pentru sezonul următor aş vrea să încerc şi o nouă săritură cvadruplă”. A vorbit, ca de obicei, la obiect; fără s-o ia prin ceapă, fără să divagheze (deşi zău că mi-ar fi plăcut divagaţiile; mi-a dat senzaţia pe alocuri că nu vrea sa detalieze anumite chestiuni, că n-are chef să se complice explicând; a spus ce a avut de spus şi punct; serios în răspunsuri, ca şi în competiţie... deşi au fost şi cateva glumiţe, asupra cărora vom insista. Răbdare, însă...).

Subiectul principal şi serios al întâlnirii: JO de la Sochi, din 2014. Pentru că, deşi a obţinut deja totul, „ţarul” vrea mai mult; vrea să rupă barierele, să fie un capitol în cartea de istorie a patinajului artistic. Vă întrebaţi de ce? „Vreau să fac mai mult pentru patinajul artistic şi pentru mine. Aş vrea să schimb modul de a gândi al patinatorilor: să patineze cât mai mult dacă le place competiţia. Mie îmi place competiţia. Am nevoie de atmosferă, de adrenalină. Îmi place să lupt, pe gheaţă sunt un luptător. Am patinat cu mulţi patinatori, reprezentaţi ai câtorva generaţii de acum, dar simt că pot să mai concurez, sunt încă numărul 1. Aş vrea deci să mai merg la o Olimpiadă; ar fi a patra. Nimeni nu a mai făcut asta vreodată. Şi dacă voi fi pe podium în 2014, la Sochi, va fi minunat; dar, evident, eu voi lupta pentru primul loc. Mă voi strădui; voi avea 31 de ani atunci şi niciun patinator nu a mai patina în competiţii până la vârsta asta…”

Multe răspunsuri ale ţarului s-au învârtit, asadar, în jurul Olimpiadei de iarnă pe care va găzdui Rusia peste doi ani: „Mă simt bine, mă simt confortabil cu faptul că nu voi concura la Mondiale (n.a. – săptămâna viitoare debutează la Nisa, în Franţa, CM de patinaj). Am câştigat déjà mai multe titluri mondiale înainte să am probleme de sănătate. Scopul meu sunt Jocurile Olimpice din 2014, aşa că mă pregătesc pentru următoarele competiţii: Europenele din sezonul următor, concursurile de Grand Prix, campionatele naţionale ale Rusiei, Mondialele poate, vom vedea…”

Discutam cu Ali după conferinţa tactica lui Plushenko pentru următorii ani, aceea de a merge la Sochi, în 2014, fără să facă în mod necesar prezenţa la Mondiale. Pare o tactică bună, asta de a evita Mondialul din 2013: rămâi cu eticheta de foarte bun patinator şi intri în competiţia olimpică printre favoriţi. Dacă te duci la Mondial, poţi să ai surpriza să fii învins de un Chan (date fiind punctajele lui din ultima perioadă, toate cât China antică) şi intri déjà cu un dezavantaj – cel puţin în ochii arbitrilor – în proba olimpică. Aşa că mai bine nu.

„Bun, bun, dar la Nisa pe cine vezi câştigător?” – vreau să ştiu. „Şi, una peste alta, poate acest Patrick Chan să fie bătut? Chan, care, cu punctajele lui SF, pare să nu aibă un oponent real la acest Mondial…” - perseverez. Plushenko evită să dea un răspuns clar; deşi lui lucrurile îi sunt clare; dar ce sens are să intre acum într-o discuţie lungă despre programele lui Chan... Alege, aşadar, varianta diplomată a răspunsului, nenominalizând: „În Top 6 patinatori la Nisa pot fi trei sportivi din Japonia, sportivi americani, chinezi... (n.a. – într-o primă fază a răspunsului a zis Top 3 şi i-a numit întâi pe japonezi...). Ăsta e sportul, ştii? Azi poţi fi bine, mâine poţi să fii bolnav sau accidentat. De exemplu, la ultima competiţie, în Anglia (n.a. – CE de la Sheffield), doctorii mi-au făcut 5 injecţii ca să pot patina. 5 injecţii în 12 ore”.

Revine apoi la Chan: „Patrick Chan e astăzi la un nivel foarte înalt”. „Dar este el favoritul tău...?” – insist; deşi varianta corectă a întrebării ar fi fost daca Chan e favorit la CM de la Nisa...; dar m-a luat gura pe dinainte. Aşa că dragul nostru Evgeni, razand, mă ia un pic peste picior :). „Favoritul meu...? E un patinator bun, dar nu e favoritul meu. Favoriţii mei sunt Victor Petrenko, Browning, Boitano... legendele patinajului artistic. Patrick Chan e un patinator foarte bun, dar e încă tânăr. Dacă va patina aşa zece ani de-acum încolo va deveni favoritul meu...” Răspunsul ăsta e unul dintre preferatele mele; îl înfăţişează pe Evgeni ca pe un bunic sfătos, cu experienţă, cu zeci de medalii atârnate în jurul gâtului, vorbind despre un tinerel, care e bun, dar care nu va deveni o legendă cum e el decât dacă va fi constant; dacă va patina zece ani de-acum încolo aşa cum o face azi. Iar eu nu cred că Chan va rămâne atât de mult în competiţiile de amatori; şi nici Plushenko nu crede asta. Aşa că lui Patrick îi scad şansele de-a intra în legendă. (Ciudat: aveam senzaţia că Plushenko n-a spus mare lucru la conferinţa asta despre competitorii săi, dar uite că la o primă ascultare a înregistrării încep deja să cred că m-am pripit cu concluziile...)

Şi mai vreau să ştiu ceva: „Cum se pregăteşte Rusia pentru JO de la Sochi, atunci când vine vorba de patinaj? Care îi sunt scopurile? Aur în fiecare probă...?” Răspunsul nu conţine informatii preţioase privind tactica Rusiei, dar subliniază câteva atuuri: „Avem mulţi patinatori buni acum. Avem, de fapt, câteva foarte bune patinatoare: sunt cinci fete, încă foarte tinere, care, în doi ani, la Sochi, vor avea 17-18 ani, o vârstă foarte potrivită. Şi ele patinează foarte bine, sar foarte bine, au piruete bune, sunt foarte bune la partea artistică...” (fără să nominalizeze, răspunsul ţinteşte clar către Sotnikova, Tuktamisheva, Korobeynikova...) „Cu fetele am înţeles, dar ce vine după tine în proba masculină...?” Ezită cumva şi alege iar o variantă ceţoasă de răspuns: „După mine...? Avem şi câţiva băieţi...” Dap, la fete stau bine; la băieţi nu prea – şi nu era nevoie musai de un răspuns care să confirme treaba asta. Cred că dacă-l întrebam şi despre zvonurile care circulă prin piaţă, legat de sumele pe care le-ar fi primit de la Federaţie să continue până la Sochi, îl enervam de-a dreptul. Şi zău că nu asta era intenţia mea. Mie mi-e drag de mor omul ăsta; şi-aş fi avut o tonă de întrebări de pus; iar pentru conferinţa asta am făcut o selecţie; nu-i vina mea c-au fost numai întrebări serioase... (Acuma să nu înţelegeţi c-am monopolizat cumva întâlnirea; Plushenko a fost supus cu-adevărat unui tir de întrebări; dar memoria blogului meu trebuie să reţină în primul rând răspunsul la curiozităţile mele, nu?:).

Încă un lucruşor: „După 2014, ultima mea olimpiadă, o voi termina cu sportul” – în sensul de competiţii de amatori. Va face show-uri şi-şi doreşte să deschidă un teatru, dar şi o şcoală, Şcoala Plushenko, şi să-i înveţe pe copii să patineze. Suna simpatic, nu-i aşa? Până atunci însă se bucură de adrenalină: „Când eşti în competiţie, sunt mii de oameni care se uită la tine, aşteaptă greşeli, căzături... asta e ce vreau, de asta am nevoie acum”. Deşi nu e simplu: „Am patinat 25 de ani, toată viaţa mea de fapt. La TV pare că e uşor, dar în spate e multă muncă. Dar îmi place, îmi place foarte mult”. A înţeles toată lumea? Îi place; iar eu îl plac pe el pentru răspunsul ăsta. Jos pălăria, domnule Plushenko. Şi încă un răspuns care-l arată aşa cum e, hotărât, determinat: „For me, second place is losing”.

Au mai fost şi mici neînţelegeri; Plushenko nu pare să stăpânească engleza foarte bine, aşa că pe alocuri a primit ajutor de la Marton, care i-a tradus în ruseşte una sau alta; şi chiar din sală a primit ajutor, căci era pe-acolo un ziarist bun cunoscător al limbii ruse. Întrebare cu „ce-l inspiră în programele lui” l-a cam încurcat aşadar, dar după ce s-a lămurit despre ce-i vorba a fost categoric: „Soţia mea mă inspiră, ea m-a adus înapoi către sport, ea m-a încurajat: «Poţi s-o faci, trebuie s-o faci, pentru ţara ta, pentru patinajul artistic». Ea m-a adus înapoi în lumea mea, pentru că, în 2006, când am câştigat titlul olimpic, terminasem cu cariera competiţională. Şi nu am mai patinat trei ani după aceea; dar, la un moment dat, am simţit că am nevoie de mai mult…” Să-i mulţumim Yanei, aşadar; nu?

Şi fiul, fiul din prima căsătorie, face şi el patinaj? „Fiul meu are 5 ani şi joacă hockey în Sankt Petersburg; joacă deja de 8 luni. Câteodată imi spune: «Tata, poate voi fi patinator...». Şi eu: «No, play hockey...».

Despre Kings on Ice 2012 acum. Ana Soviany va fi încântată: vine iarăşi Stephane Lambiel. Şi, alături de el, Brian Joubert, în premieră la Bucureşti. Doi patinatori foarte buni, cu care Evgeni e prieten, în ciuda adversităţii de pe gheaţă. Sunt însă doi sportivi foarte buni amândoi; pentru că Plushenko nu vrea să fie „one man’ show”: „Îmi place să patinez cu patinatori foarte buni. Stephane Lambiel e foarte bun, un foarte bun executant de piruete, un săritor minunat. Brian Joubert, pe de altă parte, a câştigat de două ori titlul mondial. M-a şi bătut o dată de fapt...”. Marton nu scapă ocazia: „...la Budapesta”. Plushenko: „...La Budapesta... Tu eşti din Budapesta, nu?” – şi dă, în glumă, să se ridice de la masă. Căci, da, la conferinţa asta serioasă au fost şi mici glumiţe între cei doi, semn că se cunosc, că se înţeleg bine, că fac echipă bună. Că vor patina de-acum înainte vreo „50 de ani”, zice Evgeni râzând; şi, conspirativ, către Marton: „Secretul nostru? Avem unul? Ne place să lucrăm împreună, ne place ce facem”.
Şi nu, nu va patina „Sex Bomb” la Bucureşti (curiozităţi din public), că „e foarte greu să repeţi unul şi acelaşi program”, dar „ne gândim la un număr amuzant; poate un clovn; am deja un nas mare, roşu...”

Agasanta de mine mai are o întrebare: „Decizia ta de a păşi pe prima treaptă a podiumului la Vancouver, la festivitatea de premiere, a fost ea una spontană sau e o chestie la care te-ai gândit înainte?” Răspunde scurt: „A fost spontan...”. Eu: „A fost punctul cheie al festivităţii...”. El: „V-a plăcut? Şi mie mi-a plăcut. Dar asta face parte deja din vechea mea viaţă; nu mă uit acum decât înainte...”

Şi mă opresc; o poveste mai detaliată a conferinţei ăsteia de presă nu cred că veţi găsi nicăieri :).
Şi mă bucur: la Bucureşti, Plushenko va patina printre altele şi „Tango de Roxanne”, programul lui liber din sezonul ăsta, cu care a câştigat al şaptelea titlu european. Da, domnule, al şaptelea...


Coordonatele acum:
Kings on Ice 2012 – 7 aprilie 2012
Patinoarul „Mihail Flamaropol” din Bucuresti
Mai sunt inca bilete la primul spectacol, cel de la ora 15.00. AICI.

Invitati:
Evgeni Plushenko
Edvin Marton
Stephane Lambiel
Brian Joubert
Surya Bonaly
Fumie Suguri
Laura Lepisto
Ekaterina Bobrova&Dmitri Soloviev
Vera Bazarova&Yuri Larionov
Organizator: Amphitrion

Ne vedem la „Flamaropol”.

joi, martie 01, 2012

Întâlnirea cu vrăjitorul. Întâlnirea cu Amos Oz. 27 februarie, Bucuresti.


Undeva in viitor, cand va fi sa fac un bilant al intalnirilor memorabile, al oamenilor calzi si frumosi pe care i-am intalnit, pe care i-am ascultat, fiti siguri ca povestea zilei de 27 februarie se va regasi in lista mea. Sa intalnesti un autor care ti-e drag, mai mult - sa intalnesti autorul care iti e cel mai drag intr-o anumita perioada, autorul caruia i-ai citit aproape tot ce s-a tradus in romana, cu frenezie, cu teama de a nu scapa nimic din ce-a pus pe hartie (caci ce pierdere ar fi sa scapi ceva...) - asta nu poate fi decat o minunata intamplare. Intr-un top subiectiv si cu semnificatie doar pentru mine, "Poveste despre dragoste si intuneric" a lui Amos Oz e CARTEA. Si n-am apasat din greseala pe Caps Lock.

Retineti coordonatele: 27 februarie, conferinta Amos Oz, hotel Intercontinental, o sala de la etajul 21, cu vedere asupra orasului, iar eu in randul 2, cu ochii mari, uimiti, bucurosi; si urechile asijderea. Şşşşşşt, începe ziua Oz.


La 12 si un pic scriitorul intra in sala, iar eu ma mir: e mult mai mic de inaltime de cat mi-l inchipuiam. (Mic, dar ce om mare - as spune acum; dar nu spun ca sa nu devin penibila). Se aşaza la masa din fata noastra, Denisa Comanescu de la Humanitas ii face o scurta prezentare si gata, sa inceapa intrebarile. Sotia, vesela, frumoasa, in rochie visinie, in primul rand, asculta. Si-aproape tot ce spune Oz e memorabil; si citabil. Un ziarist stie ce spun: cauti, intr-o conferinta de presa, citate simpatice, frumoase, cu substanta, pe care sa le folosesti apoi in textul tau; sa le scoti in fata, sa le evidentiezi cumva. Cu Oz treaba asta e dificila; raspunsurile lui sunt citabile de la un capat la celalalt. Nu-ti vine sa arunci nimic la cosul imaginar; vrei sa pastrezi tot, sa folosesti tot. Paradoxal, insa, nu-ti vine sa scrii nimic. Pentru ca vrei sa asculti; pentru ca Oz suna atat de bine ascultat. Daca pui pe hartie, piere magia; sau, in fine, o mare parte a ei.

Nu degeaba se spune despre Amos Oz ca e un vrajitor. E intr-adevar un vrajitor al cuvintelor. Dar, vedeti dumneavoastra, ne inchipuim in mod eronat ca un scriitor are darul scrisului si-atat. Ei bine, Oz vorbeste precum scrie: e incredibil de grijuliu atunci cand isi alege cuvintele; vorbeste ca si cum ar povesti. Clar, rotund, inchegat, cu pilde, cu parabole. (In interviuri spune adesea ca lucreaza mult pe textele sale, ca sta cateodata si cate 2 ore in fata unei propozitii sa aleaga cuvantul cel mai potrivit...; ai senzatia ca asa e si atunci cand vorbeste...) Mai mult, stie ce vrea auditoriul (mai ales acela alcatuit din ziaristi): imagini cheie, cuvinte-simbol, comparatii amuzante, care agata; gen: "un om curios e si un amant mai bun; dar e prea devreme in zi ca sa vorbim despre asta...", "Un om poate fi un ginecolog grozav si un amant grozav; dar nu in acelasi timp".
Partea proasta e - si imi asum critica asta - ca unii dintre cei prezenti in sala de la Intercontinental pe 27 februarie au retinut din raspunsurile lui Oz doar frazele astea catchy. Si asta au si scos in evidenta in stirile de dupa, lasand impresia ca n-au cautat la conferinta de presa decat citatele cu potential de tabloid. Si nu despre asta era vorba; comparatiile jucause serveau doar bunei intelegeri a unor chestiuni cat se poate de serioase (importanta curiozitatii; curiozitatea ca virtute morala - in primul caz; si ideea ca poti face foarte bine doua lucruri care par, in esenta, contradictorii - in al doilea caz; ca el, Oz, poate fi si scriitor, si profesor de literatura...)

Ca Oz e un minunat povestitor si atunci cand vorbeste, nu numai atunci cand asterne cuvinte pe foaie, am realizat mai cu seama atunci cand am vazut un film documentar despre el, "The nature of dreams"; pe care vi-l recomand. Oz vorbeste de la un capat la altul al peliculei, ba in engleza, ba in ebraica (tine diverse discursuri, raspunde la intrebari, citeste pasaje din "Poveste despre dragoste si intuneric"...). M-am gandit atunci: parca rosteste o incantatie; o lunga incantatie. Asta cred si-acum; ca Oz trebuie citit, e o bucurie sa-l citesti; dar, daca se poate, Oz merita si trebuie sa fie ascultat. Drept pentru care promit solemn că la un moment dat am sa pun aici un fragment audio consistent de la intalnirea lui Oz cu ziaristii, din 27 februarie. Pentru mine, ora asta si un pic, petrecuta in compania lui Amos Oz, in sala de deasupra orasului, a fost mult mai simpatica, mai libera in directia de discutie, mai putin scortoasa decat ora/seara petrecuta de scriitor in compania lui Gabriel Liiceanu si a sute de oameni, in decorul somptuos al Ateneului Roman.

Dar eu n-am scris pana acum decat despre forma; nimic despre continut; si banuiesc ca asta vreti sa stiti. Spicuiesc cate ceva, desi fac o mare nedreptate selectand (iertati traducerea pe alocuri stangace...):

Ce m-a atras pe mine în România prima dată a fost mica Românie din cartierul în care m-am născut în Ierusalim. Era un magazin de dulciuri, de ciocolată şi bomboane, chiar la colţul străzii pe care locuiam în Ierusalim si proprietarii erau evrei români; iar ei cântau în româneşte, vorbeau în româneste şi aveau o relaţie de dragoste-ură cu România. Erau furioşi pe România, dar, în acelaşi timp, le era dor de ea. Mai târziu, când am crescut şi m-am alăturat kibuţului Hulda, cam jumătate din membrii acestuia erau emigranţi evrei din România, inclusiv părinţii soţiei mele Nily, care erau din Basarabia, la momentul acela parte a României. Aşa că, în mod evident, la prima mea vizita, la Festivalul de la Neptun, România nu era o ţară cu totul străină mie. Limba suna familiar, limbajul corpului era familiar, simţul umorului era familiar, la fel şi entuziasmul.

Despre "Poveste despre dragoste si intuneric" si "Pantera din subteran":

Ambele cărţi au la bază copilăria mea petrecută la Ierusalim. Nu sunt o confesiune directă, e o doză foarte mare de fantezie şi invenţie în aceste cărţi, dar da, amândouă cărţile exprimă, printre alte lucruri, nesiguranţa copilăriei mele în Ierusalim. În anii ’40, imediat după Holocaustul nazist în Europa, în urma căruia au fost ucişi numeroşi membri ai familiei mele, exista temerea că noi, evreii din Ierusalim, am putea avea aceeaşi soartă. Ne temeam că odată ce armata britanică se va retrage din Ierusalim, arabii vor veni şi ne vor măcelări pe toţi. Aşa că atunci când eram copil îmi doream să cresc şi să devin o carte, nu un om. Chiar de atunci ştiam cât de uşor e să ucizi oameni. Ştiam de asemenea că e uşor să distrugi cărţile. Dar copil fiind mă gândeam că dacă mă fac mare şi devin o carte, un exemplar din mine ar putea supravieţui într-o librărie îndepărtată.

Familii; familii nefericite:

Vedeţi dumneavoastră, eu nu scriu despre oameni fericiţi, scriu despre oameni nefericiţi. În Anna Karenina, Tolstoi scrie că toate familiile fericite sunt asemănătoare şi fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei. Dacă-mi cereţi să vă spun într-un singur cuvânt despre ce sunt cărţile mele, o să vă spun „familii”. Dacă-mi cereţi să vă spun în două cuvinte, o să vă spun „familii nefericite”. Dacă îmi cereţi să vă spun în trei cuvinte, va trebui să îmi citiţi cărţile.

Personaje:

Mă identific cu fiecare dintre personajele mele, căci altfel nu aş fi capabil să scriu povestea sau romanul. Dacă e o ceartă între soţ şi soţie sau între tată şi fiu, eu trebuie să fiu de partea amândurora. Trebuie să empatizez, să arăt că înţeleg în egală măsură ambele părţi implicate în conflict. Să scriu un dialog în contradictoriu între două personaje e ca şi cum aş juca tenis cu mine însumi, trebuie să fiu bun în ambele extremităţi ale terenului. Şi asta ma ajută şi în activitatea mea politică. Atunci când e necesar, pot să empatizez cu ambele părţi aflate în conflict, pot să recunosc validitatea a două opinii conflictuale. E o poveste veche, evreiască, despre un rabin care era şi judecător. Şi într-o zi a trebuit să judece două argumente diferite legate de aceeaşi capră. A ascultat ambele părţi şi apoi a emis un verdict prin care ambele părţi aveau dreptate. Când a ajuns acasă, soţia l-a intrebat: „Dragă soţule, cum pot ambele părţi să aibă dreptate, dacă ele pretind aceeaşi capră?”. Şi el a spus: „Dragă soţie, şi tu ai dreptate”. Aceast rabin sunt eu atunci când scriu; toată lumea are dreptate.

Despre Israel si cititorii sai din Israel:

Mulţi dintre cititorii mei din Israel sunt furioşi pe mine. În alte ţări, inclusiv în România, oamenii citesc cărţi ca să se simtă bine. În Israel oamenii citesc cărţi ca să se înfurie. Citesc cărţi ca să aibă cu ce să nu fie de acord. Se ceartă cu personajele, se ceartă cu autorul; şi se ceartă cu autorul prin personaje. Câteodată, în Israel, şoferii de taxi îmi spun să le spun personajelor mele că au greşit grav atunci când au făcut anumite alegeri. Toţi ştiu mai bine. Trăim într-o ţară a dezbaterilor şi a discuţiilor în contradictoriu. Cu toate acestea, răspunsul la cărţile mele este foarte cald. Fie că e un răspuns prietenos sau indignat, e întotdeauna cald. Israelienii citesc foarte mult, e o ţară de cititori. Dar, cum am spus, nu citesc de plăcere, ci pentru a se înfuria.
Israelul e profund divizat între şoimi şi porumbei. Sunt mulţi oameni în Israel care nu sunt de acord cu vederile mele politice, dar îmi citesc totuşi cărţile. Şi îmi scriu scrisori în care îmi spun: „Eşti un scriitor minunat, lasă politica şi concentrează-te pe scris”. Sunt alţii care sunt de acord cu viziunea mea politică, dar nu le pasă în mod special de cărţile mele. Şi ei îmi scriu scrisori în care îmi spun: „În timpuri ca acestea, ar trebui să fii activ politic tot timpul. Să scrii romane într-o vreme ca asta e un lux”. Dar eu îmi împart viaţa, îmi împart timpul între scris şi activitate politică; niciodată nu le amestec. N-am scris niciodată un roman sau o povestire ca să exprim un punct de vedere politic. Am s-o spun altfel: de fiecare dată când sunt de acord cu mine in proportie de suta la suta scriu un articol furios; atunci când există un dezacord, când aud mai mult de o voce în mine ştiu că am rămas însărcinat (pregnant) cu o poveste.

Si iata un raspuns care mi-a fost foarte drag, la o intrebare despre "calatoria in sine insuti" - singura calatorie din care nu te intorci cu mainile goale:

O călătorie în tine însuţi e o călătorie în timpul căreia descoperi ceea ce cei mai mulţi dintre oameni nu vor să ştie despre ei. Fiecare dintre noi are un subsol, o pivniţă. Nu mergem prea des în pivniţă; e întuneric, rece şi e plin de monştri. Cu toate acestea, eu cred că e o experienţă esenţială pentru fiecare dintre noi să coboare din când în când în pivniţă. Să-ţi confrunţi demonii, să descoperi eul care nu-ţi place; eul pe care îl respingi, eul pe care preferi să-l ignori. După confruntarea cu acesta, eşti un pic mai blând, mai reţinut… Aşa că îmi recomand mie, dar şi tuturor celorlalţi: „Vizitaţi din când în când subsolul. Nu rămâneţi acolo pentru totdeauna; vă va ucide. Dar, din când în când, vizitaţi subsolul; şi chiar şi atunci când nu sunteţi în subsol, amintiţi-vă că el există”.

Pe la finalul conferintei mi-am facut si eu curaj sa intreb ceva; imi trebuia o farama de curaj; putea sa fie un raspuns diplomat, un raspuns şablon, sau putea fi un raspuns brutal de sincer. A fost, dupa cum presimteam, cea de-a doua varianta.
Am vrut sa stiu cand a simtit ca e momentul sa scrie "Poveste despre dragoste si intuneric" (care este, v-am spus deja, cartea mea de suflet). Cand a crezut ca a sosit momentul unei reveniri in trecut si, pana la urma, de ce a scris cartea asta... (care e, in sine, o reconstituire a copilariei la Ierusalim, o poveste care curge si care incearca sa explice, cumva, sinuciderea mamei sale, atunci cand el avea 12 ani...). Raspunsul a venit repede, cu ochii intorsi spre sine:

Am putut să scriu „Poveste despre dragoste şi întuneric” doar după ce s-a stins mânia faţă de părinţii mei şi faţă de mine. Timp de mulţi ani am fost foarte furios pe mama că s-a sinucis, ca şi cum ar fi fugit cu un amant fără să ne lase mie şi tatei nici măcar o scrisoare de rămas bun. Am fost furios pe tatăl meu că a pierdut-o; mă gândeam că trebuie să fie ceva foarte în neregulă cu el dacă o femeie atât de minunată l-a părăsit. Şi am fost foarte furios pe mine însumi, gândindu-mă că dacă aş fi fost un băiat bun, mama mea ar fi rămas. Pentru că mamele îşi iubesc copiii; până şi o pisică îşi iubeşte puii. Dacă mama m-a părăsit trebuie să fi fost un copil îngrozitor. Aşa că timp de mulţi ani am fost prea furios pentru ca măcar să discut despre vechea familie. Atunci când m-am căsătorit şi am avut o nouă familie, n-am vrut să vorbesc cu ei despre vechea mea familie. Dar, cu timpul, furia mea s-a disipat si a făcut loc curiozităţii, compasiunii şi iertării. Iar acestea sunt cele trei forţe care m-au motivat să scriu „Poveste despre dragoste şi întuneric”. Curiozitatea, compasiunea şi iertarea.

Si un final cu inghetata, caci ar fi trist sa incheiem atat de trist:

Vedeţi Dumneavoastra, atunci când eram copil, părinţii mei obişnuiau să mă ia cu ei în cafenele din Ierusalim, unde aveau lungi conversaţii cu prietenii lor. Şi-mi promiteau că dacă voi fi tăcut în timpul discuţiilor, voi primi o îngheţată la sfârşit. Vorbeau cu prietenii lor ore întregi, iar eu nu trebuia să-i întrerup. Aşa că am devenit un mic spion. Am început să-i spionez pe ceilalţi clienţi ai cafenelei... Auzeam fragmente de conversaţii de la mesele alăturate, mă uitam la hainele lor, la pantofii lor… Pantofii spun întotdeauna o mulţime de poveşti; aveţi grijă, voi, cei care staţi în primul rând... (in sala se rade cu pofta) Şi obişnuiam să inventez scurte povestioare despre oamenii din cafenea. Fac asta chiar şi acum. Când aştept într-o clinică sau într-o staţie de autobuz, sau într-un aeroport, nu citesc ziarele de scandal. Spionez necunoscuţii şi inventez poveşti despre ei. E un mod de a-ţi petrece timpul pe care îl recomand călduros tuturor, nu doar scriitorilor; un mod pasionant de a-ţi petrece timpul şi, la sfârşit, te alegi şi cu îngheţată.

La final i-am dăruit lui Amos Oz o linguriţă; una mică-mititică, din lemn sculptat, cu fire alb-roşii de mărţişor. Nu mai ştiu exact cu ce vorbe am însoţit darul; ceva legat de Ordinul Linguriţei, din colectia de eseuri "Cum sa lecuiesti un fanatic". Şi tot de-atunci, de la finalul conferinţei de presă, exemplarul meu drag din "Poveste despre dragoste şi întuneric" se mândeşte cu un autograf :).

Seara de la Ateneu are cu totul alta poveste. (A fost televizata, deci continutul ei va deveni la un moment dat public). Conferinta de presa a fost insa in circuit inchis; si-ar fi pacat ca franturi dintr-o ora atat de frumoasa sa ramana necunoscute. Nu?

(Inca o veste buna si ma duc: acum cateva zile, la Ierusalim, a fost publicat cel mai nou volum al lui Amos Oz; un lant de povestiri, "un roman alcatuit din povestiri", intitulat "Intre prieteni". Asteptam, bineinteles, traducerea).

luni, februarie 27, 2012

Ziua Amos Oz

Oficial, ziua Amos Oz s-a incheiat. Maine revin cu picioarele pe pamant. Azi in schimb am fost intr-o bula cu emotii, cu bucurie colorata, cu o intrebare care ma rodea vizavi de "Poveste despre dragoste si intuneric" si cu raspunsul lui Amos Oz, cu ochii intorsi spre sine. A fost o zi lunga, cu autograf si cu o lingurita din lemn, pentru cei care fac parte din Ordinul Linguritei, o zi cu galagia vesela de la Ateneu si lumea buna de la Ateneu. A fost o zi frumoasa. O zi Amos Oz. Pe care l-as citi pe nerasuflate si daca ar scrie necrologuri. Sau retete de prajituri; ca sa incheiem in cheie vesela :)

Acesta a fost un flash; vom reveni cu amanunte dupa ce se aseaza bine in mintea mea; si devin foarte frumoase amintiri. Acum sunt terci; mi-e somn. Noapte buna :) Dar aceasta a fost cu-adevarat o zi frumoasa - asta e tot ce trebuie sa stiti deocamdata.