Atât vă spun: concertul de aseară a fost o bu-cu-rie. Şi nu numai pentru că l-am petrecut cu Ali, draga de Ali, care s-a bucurat cu întârziere de cadoul de ziua ei, iar eu m-am bucurat de bucuria ei... Dar şi pentru că eu am ascultat Queen de mi-au sărit capacele în copilăria/adolescenţa mea, graţie lui frate-miu, care avea două casete pe care, dacă închid ochii, le văd şi-acum; cum le vede, cred, şi casetofonul nostru rusesc care le-a rulat de zeci/sute/mii de ori. Aşa se face că astăzi ştiu pe deasupra toate melodiile alea demenţiale – şi fluturi, zeci/sute/mii de fluturi umblă ca nişte bezmetici prin stomacul meu de câte ori le ascult.
Dar m-am bucurat aseară şi de bucuria, verva, entuziasmul lui Adam Lambert, pe care-l ştiu încă de când a cântat (cum n-am mai auzit pe nimeni să cânte) „Mad World” la American Idol, în 2009, şi-a terminat concursul pe locul 2 doar pentru că publicul american a fost prea pudic să voteze o apariţie atât de fistichie şi de ieşită din norme (at least, this is what I think...).
Şapte ani mai târziu, Adam vine în România (cine ar fi crezut? Nu eu, asta e sigur!) şi se îmbracă, din cap până în picioare, în piesele Queen şi cântă (măiculiţă, cum mai cântă!) “Don’t Stop Me Now”, “Somebody to Love”, “I Want to Break Free”, “Who Wants to Live Forever”, “Radio Ga Ga”, “We Will Rock You”, “We Are the Champions” şi mai ales “Bohemian Rhapsody”, cu care-a început, de altfel, şi drumul lui la American Idol; şi de-aici mai departe, istoriile muzicale marca Adam Lambert.
Din motivele astea, şi din câte şi mai câte altele, eu m-am bucurat teribil de Queen şi Adam Lambert aseara, în Piaţa Constituţiei din Bucureşti. Şi fotografiile de mai jos do nothing but prove it: ceţoase, colorate, cu mâini în aer şi ploaie aurie de confetti, ele spun povestea unei seri care-a intrat deja în cutia cu minunate amintiri. Pentru că a fost o seară hot. La propriu, dar mai ales la figurat. Îndrăzniţi să mă contraziceţi.
...şi-un gând, la câteva ore după concert. O să mă omoare Ali că i-l pun pe blog, dar n-am ce face; e cald, emoţionant, înduioşător: “Să ştii că am avut emoţii pentru Adam. Acum mă gândeam... Eu îl ascult de atâţia ani şi îl iubesc, dar mă gândeam că o să fie greu să calce în pantofii lui Freddie – dar I was very proud of him. Ca şi cum aş avea un merit...”
În mintea mea nu-i niciun fel de dubiu: Ali are (cel puţin) meritul de-a fi fost un fan Adam Lambert în toţi anii ăştia, de-a fi crezut în el şi-n potenţialul lui – şi de-a mă fi infuzat şi pe mine cu entuziasm vizavi de băiatul ăsta cu voce incredibilă. Şi-mi amintesc mai cu seamă o seară în care-am ascultat, eu şi Ali, “Mad World” în varianta Adam de vreo câteva zeci de ori, de se săturase şi computerul, şi youtube-ul de atâta Replay. Pentru Adam de atunci, pentru Adam de acum, pentru Queen, pentru Adam Rippon care-a patinat pe “Who Wants to Live Forever” sezonul trecut, şi i s-a potrivit mănuşă, şi dintr-atâtea alte motive, mici, mari, colorate, vesele, concertul ăsta a fost un vis. Şi-ţi vine să te-ntrebi, ca Hamlet: A fost, n-a fost?
Şi da, a fost. And we were in it.
(click pe
foto pentru versiuni mai măricele)
...şi-o să
păstrez în minte (şi) asta, mai cu seamă asta:
Alte
concerte/poveşti/istorii memorabile – cutiuţa cu amintiri:
