CE de patinaj de la Zagreb (6): lacrimi (de fericire) pentru Javi. Super Javi.

 

Cand a fost clar, la finalul ultimei grupe, ca Javi, dragul de Javi, a castigat tittul european (si prima lui medalie europeana, de altfel), un grup de doamne si domnisoare din fata noastra a izbucnit in plans. Erau lacrimi de fericire si de usurare si mai ca mi-a venit si mie s-adaug lacrimi bucuroase la bucuria lor. Caci, dragi cititoare si cititori ai acestui blog, Javier Fernandez Lopez a avut un parcurs fantastic si sezonul trecut (care nu s-a finalizat, din pacate, cu nicio medalie europeana sau mondiala), si sezonul asta, cand, cu un program liber cu trei cvadruple (si cu un continut impresionant), l-a batut pe Chan la el acasa, adica la Skate Canada.

De-aia zic: baiatul asta, care si-a primit patinele cu nu stiu cate zile intarziere (acesta e motivul real al absentei lui de pe gheata la antrenamentele cu muzica, nu pentru ca n-ar fi vrut sa-si dezvaluie tactica in fata lui Plushenko; rusine mie ca l-am suspectat), baiatul asta isi merita cu varf si cu indesat titlul european. Am zis.

Iar eu, chiar de-acasa, chiar stiind ca va fi aici Plushenko, ma gandeam ca Fernandez poate lua aurul continental. In absenta lui Plushenko, am fost chiar usurata; am acceptat cu bucurie victoria lui Javi; pentru c-a fost bun. Cel mai bun in seara asta la Zagreb. Iar el, se vedea, era fericit si emotionat la festivitatea de premiere. Iar baiatul asta fericit si emotionat a aparut la un moment dat, in timpul programului liber al fetelor, fix in fata noastra. Si cand spun fix in fata, spun ca puteai, literalmente, sa-l atingi cu mana. Puteam s-o facem, daca voiam; dar noi (si tot ceialalti in fata carora a rasarit minunea asta de baiat) eram anesteziati; si ne uitam la el cu gura pana la urechi. 

Acum explicatiile: pe randul din fata noastra stateau doi spanioli; care l-au pupat si l-au imbratisat. Si noi ne uitam in continuare ca la un mic zeu, fara zgomot, fara nimic. Credeti-ma: nu poti. Nu-ti vine sa le strici momentul; te uiti cum zambeste si zambesti si tu; si te hranesti cu asta mult timp de-acuum inainte. La un moment dat, cei doi si campionul ies; se intorc numai spaniolii; fara Javi, dar cu o pernuta alba, pe care scrie clar: "Para mi padrino con carino. Javier Fernandez". Asta a fost, da, un moment mi-nu-nat. Genul de intamplare pe care n-o sa-l traiesti niciodata la televizor. Genul de intamplare norocoasa, fericita, care face sa-ti propui sa vii, an de an, la un European de patinaj; la un Mondial; sau macar la o finala de Grand Prix.

Vreau sa mai spun atat: Bravo, Javi Fernandez. Astept ziua de maine ca sa-mi fac poze cu noul campion european.

Si mai spun ceva: ma bucura teribil constanta lui Florent Amodio. Aur la European in 2011, bronz in 2012 si-acum argint - e mare lucru sa te mentii pe podium. Si-atunci, da: jos palaria, Florent! Ai stofa de campion.

Brezina - cu prima lui medalie, dupa ani de zile petrecute, frustrant, in apropierea podiumului - e una dintre frumoasele surprize ale zilei. Bravo, Michal; si bravo pentru ca mergi pe mana lui Petrenko. Dragul domn Petrenko, campion olimpic in 1992 la Albertville, intr-o camasa colorata pe care, daca inchid ochii, mi-o amintesc si azi. N-aveam nici 11 ani atunci.

Mai spun atat: inarmati-va cu rabdare; aceasta va fi o foto-poveste interminabila. Sa ne bucuram de ea, zic. Si contez pe voi ca recunoasteti personajele; n-ati fi aici, pe blogul asta, citind povestea asta, daca nu le-ati sti; nu-i asa? Ca sa va spun drept, asta va fi o incercare si pentru memoria mea, in cateva luni: ia sa vedem, draga memorie, daca ma ajuti: cine e domnul cu vesta? Dar domnul in bluza gri?

Uite ca aici nu pot sa ma abtin: in partea opusa a arenei, dragul domn Alexei Urmanov venise sa vada si el finala masculina. Desigur ca, la finalul finalei (cum suna asta), am asteptat ca domnul cu pricina sa treaca spre hotel si, deci, sa ma postez in fata lui pentru o fotografie. Numai ca n-a trecut; a ramas, cred, s-o pregateasca pe Nikol Gosviani pentru finala fetelor. Asta e; data viitoare, domnule Urmanov. Eu am rabdare cu carul. In fond, astept sa fac o fotografie cu Dumneavoastra inca din 1994, cand ati castigat aurul olimpic la Lillehammer...

Cei mai mari si mai tari isi fac aparitia in arena pentru minutele de incalzire; iar eu nu stiu cui sa fac poza mai intai. Dragului domn Fernandez? Tanarului Kovtun, pe care l-am vazut mancand un sandvis cu Adelina Sotnikova zilele trecute? Lui Brian? Lui Voronov? (caruia trebuie sa-i fac o poza fie si numai pentru ca respira acelasi aer cu Daisuke Takahashi pe arena din Novogorsk...) Lui Brezina, abonat la locul 4? (uf, ce bine ca s-a spart ghinionul...) Lui Florent, dragului Florent? Nu stiu, nu stiu, nu stiu. Aparatul meu a luat-o razna; si eu, odata cu el. Va invit sa-i urmariti nehotararea; sa vedeti pe cine-a urmarit, curios, perseverent, in minutele de incalzire de dinaintea grupei finale. Veti fi acolo, cu mine, in nehotararea si bucuria mea. Poftim, incepem cu un spate de Charlie Chaplin...

Va intrerupem reveria: un baiat si-o inimioara... Asa ca-i faina fotografia asta?

Kovtun, urmarit de doamne blonde; o recunoasteti pe Tarasova, nu?

Si-acum gata, gata, sa incepem. Si eu am flutuuuuri, flutuuuri rosii in stomac.

...si, din finala propriu-zisa, nu-l am decat pe Voronov. Pentru ca..., pentru ca nu m-a rabdat inima sa pierd nicio secunda din programele astea minunate.

...asa ca gata, trecem direct la podium; si la baiatul asta fericit si emotionat si bucuros si mandru: Javier Fernandez.

Lui Javi ii sade bine infasurat in steag.

... si vine, vine, vine catre noi si eu sunt tare, tare bucuroasa. Cum sa nu fii? Ziceti si voi, cum sa nu fii?

(aici sunt mama si tata, ca sa stiti; mama si tata lui Javi Fernandez)

Si stiu ca pozele astea trei cu care inchei povestea seamana-seamana-seamana; dar nu m-am putut hotari la care sa renunt. Asa ca, da, domnule, le-am pus pe toate. Si ce daca? :) Trei fete ale bucuriei.