Sa ne-ntelegem: n-am fost niciodata, oficial, fan Depeche. M-am nascut prea tarziu pentru asta. Baietii astia faceau deja bani din concerte cand aveam eu 2-3 ani; si lansau viitoare hituri. A se vedea, de pilda, Just can't get enough, lansat in septembrie 1981, cand eu nu-mplinisem inca o luna. Poftiti o poza cu DM, din anul de pomina 1981:
Dar am devenit un fel de fan Depeche pe parcurs, date fiind imprejurarile. Prin "imprejurari" a se intelege, va rog, un frate mai mare cu opt ani, care aducea acasa, de la liceu sau de la facultate, diverse casete: cu Black Box (da, domnule, imi place si-acum Black Box), cu Michael Jackson... si, da, cu Depeche. Si, ca o sora ascultatoare ce eram, ascultam, ingurgitam tot ce-aducea. Din cele doua casete alcatuind albumul "Dangerous" al lui MJ s-a nascut, de altfel, marea mea pasiune jacksoniana, care-a culminat cu o invitatie - tot de frate-miu procurata - la concertul lui Michael din 1996. Dar nu despre asta e vorba aici; fanii Depeche ar zice chiar ca-i un sacrilegiu sa scriu despre MJ intr-o poveste despre Depeche. Ma iertati - dar vreau sa intelegeti contextul in care a ajuns, pe un raft al mobilei noastre din sufragerie, o caseta cu hituri depesiste: Never let me down again, Strange love, Personal Jesus, Enjoy the silence, People are People, Master and Servant, Just can't get enough (se poate sa ma-nsel cu privire la alcatuire, dar parca astea erau...).
Caseta cu pricina - pe care-am invatat eu sa dansez, in mijlocul sufrageriei; tot cu frate-miu drept mentor - ei bine, caseta asta e motivul pentru care m-am aflat eu pe Stadionul National, la primul concert DM, in 2006; dar si motivul pentru care am recidivat aseara, pe Arena Nationala - de data asta, alaturi de capul rautatilor depesiste: frate-miu.
In realitate, biletul la Depeche a fost un cadou (de Craciun) pentru el; dar uite ca nu m-am putut abtine si mi-am luat si eu bilet. Vorba ceea, cadou: un concert, dar vine si sora la pachet :).
Inainte sa dau drumul la poze, pe repede inainte (multumesc Ali&Fuhrer pentru "sapuniera" - a se citi un Panasonic simpatic, numa' bun de luat de concert), I have a confession to make; another one: cred ca daca m-as fi nascut un pic mai devreme (si-as fi fost, deci, in generatia fanilor Depeche autentici), as fi fost indragostita pana in varful unghiilor de Mr. Gahan. Pe cuvant. Nu trebuie sa spun eu asta, ca e evident: omul asta - Dave Gahan, de 51 de ani, impliniti zilele trecute, pe 9 mai - e un butoi de energie. Stiti cliseul ala cu "I just can't take my eyes off you"... Ei bine, eu nu mi-am putut lua ochii toata seara de pe Mr. Gahan. Viu, exuberant, exploziv - asa mi s-a parut Dave; cu tot cu vestele lui, cu spate din matase colorata, cu tot cu tatuajele si dansul senzual, cu sau fara stativ de microfon :). Si, mai presus de toate, ce voce; hmm, ce voce... Asa ca o inteleg pe domnisoara de mai jos, categoric depesista...
...dar ma inteleg si pe mine, de vreme ce reusesc sa-mi starneasca emotii - si azi, in fata unui ecran de computer - inregistrari ale pieselor de-aseara. Va-nchipuiti atunci cum a fost acolo... Uite un filmulet ajutator (dar cui ii vand eu gogosi aici? Sunt sigura ca toti depesarii autentici - si mai putin autentici, ca mine - au fost aseara pe Arena Nationala...)
Si-acum filmul serii, in multe, multe, multe fotografii. Ca bucuria mea de aseara sa se intipareasca bine de tot in memoria externa pe care-o reprezinta acest blog.
Depeche Mode la Bucuresti, 15 mai 2013
