"Vand craniu. Un milion"

Exercitiu de recuperare - text integral pe blog

“Absolvent. Vând craniu. 1 milion. 0740.xxx.xxx”. Anunţul acesta ar stârni oroarea dacă s-ar găsi pe pagina de mică publicitate a unui cotidian oarecare. Reacţia e cu totul alta dacă precizăm contextul: facultăţile de medicină din diverse oraşe ale României. De fapt, situaţia este aceeaşi peste tot. În anul I de facultate, orice medicinist se confruntă cu o problemă realmente serioasă: ca să-şi însuşească necesarul de cunoştinţe pentru a trece examenul de Anatomie, e aproape obligatoriu să aibă în posesie “materialul didactic” (a se citi cranii şi oase umane) pentru a-l studia pe îndelete. Orele de laborator sunt prea puţine iar craniile şi oasele din depozitele facultăţilor de medicină sunt mult prea vechi şi într-o stare prea proastă pentru a permite un studiu aprofundat.

“Studenţilor de la alte facultăţi li se pare ciudat. Şi mie mi se părea la fel când am intrat la facultate şi vedeam anunţuri de genul ăsta: «Vând craniu». Mi se părea aşa, sinistru. Dar când am avut şi eu nevoie, ştii cum eram? Disperată, de-a dreptul! Eu un stres atât de mare… Eu, când studiam craniul şi n-aveam acasă unul să învăţ pe el, simţeam că nu pot să reţin nimic. E o stare de criză, aoleu, Doamne!”. Vorbele de mai sus aparţin Andreei Zotescu, absolventă a Facultăţii de Medicină Generală din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) “Carol Davila” din Capitală. Ele îl reprezintă, însă, pe orice tânar care aspiră să devină medic. O dată intrat la o facultate de profil, chestiuni care anterior îl ingrozeau peste măsură, îi par dintr-o dată normale. Ciudat e să nu te intereseze modalităţile de obţinere a craniului şi a oaselor necesare studiului, căci ar însemna că nu te interesează, până la urmă, viitorul tău. Examenele practice la Anatomie sunt o corvoadă şi trebuie să te ajuţi cum poţi ca să fii sigur că le treci. “Ai nevoie de craniu. Trebuie să vezi cum vin nervii, cum se inserează, pe ce faţă vin… Nu-ţi poţi da seama de toate astea doar privind pozele dintr-un atlas de medicină”, spune Crisa Ioniţă, acum în ultimul an la Stomatologie, iar Bogdan Dolofan, şi el absolvent de Medicină Generală, îşi aminteşte: “Din carte nu poţi să înveţi tot. Până nu pui mâna şi nu vezi şi nu te chinui… cu găurica lu’ găurica lu’ găurica, nu merge! Că noi aşa şi dăm examenul practic, prin găurile alea din căpăţână. Una e să le vezi în atlas unde-s frumos desenate, sunt toate… şi alta e să le vezi pe o căpăţână unde mai ai şi variante anatomice, mai e aia, nu e aia, mai e rupt nu ştiu ce. Ştii?”

Dar n-au oase şi cranii la facultate, nu pot învăţa acolo?, aţi putea foarte bine întreba. Păi, vedeţi dumneavoastră, tocmai aici e buba. Studenţii spun, în primul rând, că pentru a te pregăti temeinic pentru examinare, orele de laborator şi de disecţie pe cadavru sunt insuficiente. Unde mai pui că obiectele de studiu nu sunt tocmai în starea cea mai bună. Fost preparator de Anatomie la catedra profesorului Naum Ciomu, Octavian Arnăutu, şi el absolvent de Medicină Generală în cadrul UMF Bucureşti, o spune cât se poate de clar: “Oasele de la facultate sunt vai de capul lor! Sunt tocite şi vechi de mai bine de zece-cincisprezece ani. Au fost ele tratate la un moment dat cu o soluţie acidă ca să se scoată inserţiile musculare de pe ele şi ca să se cureţe. Dar lăcuite ca să nu se tocească n-au fost! Şi cine crezi că mai stă să le dea cu lac? Ar fi tămbălăul prea mare, înţelegi, şi nu se agită nimeni pentru că, până la urmă, studentul poate să înveţe şi aşa! Merge şi-aşa, ştii cum se spune”.

Studentul român e, însă, inventiv şi încearcă din răsputeri să compenseze aceste lipsuri ale sistemului de învăţământ. Ştiţi bine – şi dacă nu ştiţi vă spunem noi – că examenele practice la Anatomie se dau pe cadavrele din sala de disecţie. În ziua stabilită pentru examen, asistenţii înfig în “materialele didactice” (în cadavre, adică) nişte stinghiuţe subţiri cu diverse numere. Asistentul indică numărul respectiv şi studentul trebuie să identifice nervul, rămurica, vasul, osciorul şi aşa mai departe. Potenţialele probleme la examen sunt preîntâmpinate prin modalităţi diverse. Acelaşi Bogdan Dolofan îşi aminteşte din primii ani de studenţie: “Noi ne mai duceam şi noaptea în facultate pe la cadavre ca să mai învăţam pe ele. Dădeam şpagă la portar că el avea toate cheile, ca să ne lase să intrăm. Puneam mână de la mână, strângeam banu’ şi, ori îi dădeam banu’, ori îi luam o sticlă de ceva. Intram seara pe la 9-10 în sala de disecţie şi stăteam până spre dimineaţă”.

Sinistre pentru cei din exterior, orele de disecţie sunt ceva absolut normal pentru medicinişti. Cum să înveţe altfel? “Ce-i macabru, mamă? Nu mai ai nici un stres după un timp. Ne-am învăţat. În anul 1 era mai nasol, dar după aia… Păi ce, măi, că la laborator am băgat mâinile până la cot în cadavru şi trăgeam de toate alea pe acolo. La un moment dat, nu te mai interesează! Exact ca porcu’ de Crăciun când îl tai: zace acolo pe masă şi unu’ trage de ceva, altu’ de ceva! Aşa era si la disecţie!”. Iar pentru a nu avea surprize la examenele practice, “noi ne duceam, mi-aduc aminte, cu vreo săptămână-două înainte de examen, rupeam de prin cadavre tot ce nu ne convenea şi rămânea numai ce ne convenea nouă. Da, pur şi simplu, rupeam! Ce rămurica lu’ rămurica lu’ peşte pe care n-o învăţa nici dracu? Dacă nu erau, n-aveau nici asistenţii pe ce să pună numărul ăla!”.

Ne-am lămurit, aşadar, că medicinistul are, din varii motive, nevoie de propriile obiecte de studiu. Şi ce dacă se oripilează mamele şi vecinii, şi ce dacă proprii colegi de cameră de cămin, studenţi poate pe la alte facultăţi, te pun să ţii sub pat punguţa cu oscioare umane? Ştiţi prea bine, ştiinţa cere sacrificii. Cătălin Belinski, medic rezident la Urologie, se amuză şi acum când rememorează procesul de tăiere a calotei unui craniu în casa scării blocului în care locuia: “În anul I, stăteam la mătuşă-mea, în Dorobanţi, într-un bloc în care vârsta medie a locatarilor era în jur de 85 de ani. Şi făcând eu rost de craniu, m-am apucat să tai calota în casa scării, cu un ferăstrău absolut uriaş. Mai trecea câte un vecin, se uita, se închina şi pleca traumatizat. Noroc cu mătuşă-mea care asista procesul şi oferea explicaţiile necesare :«E nepotul meu. E student la medicină. Trebuie să înveţe pe el». A fost super! Mi-a plăcut enorm faza asta!” Alte rubedenii sunt mai puţin îngăduitoare. Pe Corina, studentă acum în anul 5 la UMF Bucureşti – Medicină Generală, mama n-a lasat-o să intre în casă cu săculeţul care conţinea oasele unui schelet uman. Destinaţia stabilită de comun acord: podul casei. Aşa că, dragi părinţi, care vă visaţi copii medici, trebuie să vă pregătiţi moral şi să daţi dovadă de înţelegere faţa de bizareriile ce caracterizează procesul de învăţare la facultăţile de medicină.

Întrebarea este, însă, de unde anume fac mediciniştii rost de cranii şi de oase? Că doar nu se găsesc, aşa, pe toate drumurile. Ciudat cum ar părea, sunt mai multe modalităţi de obţinere. Trei la număr. 1. Direct din cimitir. 2. Din facultate, înşelând vigilenţa paznicilor de la depozitele de oase, sau direct de pe cadavrele din sala de disecţie (în ultimul caz, vorbim despre oase şi oscioare, şi nu despre ditamai căpăţâna de mort). 3. De la studenţii mai mari care nu mai au nevoie de ele. A se vedea, astfel, anunţurile gen “Vând craniu + mandibulă + 30 de oase” care împânzesc facultatea şi căminele studenţeşti din Regie şi Grozăveşti. Să le luăm pe rând, căci toate variantele au “farmecul” şi povestea lor.

Filiera-cimitir. Cea mai ieftină metodă. Dar şi cea mai tulburătoare, psihic vorbind. Te duci la un cimitir, din provincie sau din Bucureşti, contează mai puţin, “filezi” groparul, îl abordezi (fii pe pace, e obişnuit cu astfel de cereri din partea studenţilor la Medicină), expui problema, el zice suma şi în ziua respectivă sau în cele care urmează primeşti ceea ce ai cerut. Adesea, se rezolvă cu o sticlă de ţuică şi cu-o sută de mii de lei. Alţi gropari s-au mai “deşteptat”, însă, şi cer o sumă mai mare sau mai mică în bancnote americane.

Bogdan Dolofan şi-a făcut rost de “căpăţână” de la groparul cimitirului din oraşul de baştină, Piteşti, în schimbul unei “sticle de votcă banală, nu cine ştie ce. I-am dat sticla şi mi-a zis că-mi face rost. M-am dus a doua zi şi mi l-a dat”. Alt Bogdan, din Tulcea de data asta, i-a dat groparului o sută de mii şi-o sticlă de vin. Şi s-a mai dus şi cu nişte colegi la un cimitir de-aici din Bucureşti cu acelaşi scop: “Am vorbit cu nişte colegi de facultate care voiau şi ei craniu. Şi m-am dus şi le-am zis: «Mergem aicea, la Sfânta Vineri». Bine, am mai fost la unul înainte, la un cimitir calvin, şi ne-a spus că nu poate să ne facă rost. Şi ne-am dus la Sf. Vineri. Şi i-am spus cuiva de acolo: «Dom’le, suntem studenţi la Medicină…», «Ah, staţi…». A venit nea Gigi groparul şi zice: «Ce doriţi?», «Păi, uitaţi, vrem şi noi un craniu». Şi-a zis: «50$». Eu îl cumpărasem pe-al meu cu 100.000 de lei. «Dom’le, prea mult 50$, 20-30$ mai zic, dar aşa…». Şi ni l-a dat cu 15$ până la urmă. În 20 de minute a venit cu capul de mort. Oricum, se vedea că n-are nici un stres. Ne-a şi zis: «De-acuma încolo, dacă vreţi ceva, să-mi spuneţi din timp ca să găsesc un flemur mai frumos…» Şi mi-a dat şi numărul de telefon, în caz că mai am nevoie. Da’ acuma nu-l mai am…”

Şi exemplele pot continua la infinit: Rodica, şi ea absolventă de Medicină Generală, şi-a făcut rost de craniu de la groparul cimititului “Sf. Constantin” din Brăila, Nicoleta, studentă în anul 4 la Facultatea de Medicină Generală – UMF Bucureşti, de la cimitirul “Dumbrava” din Buzău. Şi nu de unul singur a făcut ea rost, ci de mai multe căpăţâni, căci aveau şi colegi de-ai ei nevoie iar ei nu-i stricau nişte bani în plus.

Bine-bine, ai făcut rost de capul de mort, dar partea cea mai “frumoasă” de-abia acum urmează. Până la stadiul de “obiect de studiu”, căpăţâna cu pricina trebuie să treacă prin mai multe etape: fierbere, înlăturarea diverselor chestii de prin el, lăcuire, etc. Cum nu există o “reţetă culinară” general folosită de către studenţi pentru prepararea craniului, fiecare se descurcă cum poate: cu detergent de vase, cu detergent de rufe sau cu clor. Lăcuirea, etapa finală, e cât se poate de necesară, după cum se va vedea în interviurile alăturate. Aşa lăcuit, Andreea Zotescu a dus un os acasă la părinţi: “Eu am dus acasă numai calcaneul într-o punguţă mică. Şi le-am arătat osul şi la ei mei. Nu le venea să creadă. Nu, pentru că ştii ce bine arată când le dai cu lac… Zici că sunt jucării. Nici nu zici că-s de la om, pentru că-s lucioase, arată bine. Şi lăcuirea e şi un mod de conservare. Şi se păstrează şi foarte bine. Un schelet care e lăcuit e mult mai scump decât unul normal”.

Cum se face?
Dialoguri cu foşti şi actuali studenţi la diversele facultăţi din cadrul UMF – Bucureşti, cât priveşte obţinerea capului de mort şi pregătirea sa pentru studiu.

Vlad Budescu, absolvent al Facultăţii de Medicină Generală din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF), Bucureşti

Cum ai făcut rost tu de “material didactic”?
Cum am făcut eu rost de “material didactic”… Păi, eram coleg de cameră în anul I cu un tip din Galaţi şi el s-a dus la el acasă, la Galaţi, în cimitirul Eternitatea şi a aranjat cu groparul. Şi… ştii şi tu că după o anumită perioadă se dezgroapă mortul şi, în fine, i se vâră oasele într-o chestie mai mică, într-un săculeţ. Da, şi s-a dus la gropar şi i-a spus: “Măi, nene, uite am şi eu nevoie de un craniu…”

Şi s-a dus cu ceva la el? S-a dus cu taică-su, s-a dus singur?
S-a dus singur cu o jumătate de votcă şi i-a spus că are nevoie de un craniu. Şi groparul i-a spus: “Să vedem ce putem face”. Mă rog, ştia omu’ unde, ce şi cum, şi i-a dat un craniu, un femur şi încă ceva, nu mai ţin minte ce. Şi-a venit ăsta frumuşel cu craniul la Bucureşti, băgat într-o pungă….

Aşa, şi după ce îl iei, ce se întâmplă cu el?
Păi, iei craniul, faci rost de o oală… mai măricică, să încapă craniul în ea, şi fierbi tâmpenia de craniu…

Dar nu se distruge prin fierbere?
Păi, nu-l fierbi foarte, foarte mult. Îl fierbi cu apă şi cu clor, ca să se dezinfecteze. Stai c-am uitat. Înainte să-l fierbi, îl tai. Îi tai calota. Îi tai calota… ţaca, ţaca…

Şi calota o bagi tot acolo în oală, o fierbi şi pe ea?
Da, păi să iasă bun (râsete). Deci, îl tai, îi scoţi ce mai are pe-acolo…

Dar ce mai are pe acolo?
Mai are o iarbă, un pământ, o bucată de carne… mai sunt şi nişte membrane care nu se curăţă, membranele alea care învelesc craniul, şi alea se lipesc de os şi trebuie să le desfaci…

Şi cu ce le desfaci, cu cuţitul sau…
Cu mânuţa… Aşa, şi l-am desfăcut şi după aia l-am băgat să fiarbă.

Şi cât clor ai pus?
Crezi că mai ştiu? O jumătate de sticlă, da, cam o jumătate de sticlă de hipoclorit. Şi l-am fiert frumuşel în spatele căminului…

În ce cămin stăteai atunci?
În P20. Am făcut un foc, am făcut rost de oală…

Şi nu s-a strâns lumea să vadă?
Nu s-a strâns, că am făcut aşa, mai pe seară. Nu puteai să umbli ziua cu craniul în mână prin cămin. Se speria lumea… Aşa, şi l-am “aranjat”. Adică, l-am fiert, am mai luat ce mai era de luat de prin el. Trebuie, oricum, să ai grijă pentru că sunt foarte multe chestii care trebuie să rămână la locul lor: găurele, oscioare…

Şi cât timp l-aţi fiert?
Cam o jumătate de oră. Nu l-am fiert prea tare, că dacă îl fierbi prea tare se desfac oasele şi iarăşi nu-i bine.

Dar voi ştiaţi de undeva tehnica asta? De unde aţi ştiut să-l fierbeţi cu clor?
Păi, trebuia să-l fierbi ca să se desfacă alea de pe el. Şi cu clor ca să nu mai fie microbi. Eu ştiu de ce-o fi murit ăla, ce boală la cap o fi avut… (râsete). Ne îmbolnăveam şi noi după aia.

L-aţi fiert, l-aţi lăsat să se usuce….
L-am lăsat să se usuce şi după aia l-am lăcuit, ca să nu se… Cum să-ţi spun eu ţie? Osul, dacă-i lăsat aşa la aer… iese calciul din el şi se sfărâmă. Dacă-i dai cu lac, nu se mai sfărâmă, rămâne aşa. Şi asta a fost tactica de preparare şi-apoi l-am folosit în scopuri didactice.

Şi după ce aţi învăţat pe el, ce s-a întâmplat cu craniul?
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, că a rămas la colegul meu. Eu am fost doar intermediar… ajutor de bucătar (râsete).

Bogdan Dolofan, absolvent de Medicină Generală, UMF Bucureşti

Ce ai făcut după ce ai luat căpăţâna de la cimitir?
Păi, am luat-o, am fiert-o, am dat-o cu lac…

Ai desfăcut-o mai întâi sau cum?
Păi, era deja desfăcută, nu mai aveam ce sa-i fac. Era craniu-craniu, era numai os. Nu mai avea carne, resturi sau alte chestii de-astea… I-am tăiat doar calota cu bonfaierul, l-am fiert cu apă şi cu detergent, cu Dero am impresia, l-am lăsat acolo să bolborosească…

Unde l-ai fiert?
La aragaz, îţi dai seama. Acasă, la aragaz.

Şi părinţii ce ziceau?
Ei, părinţii n-au ştiut de faza asta.

N-au ştiut? Şi-ai mai lăsat-o pe mama ta să folosească oala aia la ciorbă?
Păi nu, c-am aruncat-o eu după. Bine, că după aia m-a întrebat, că “unde-i oala?”, “ei, s-a spart”. Nu mai ştiu ce-am zis. Oricum, nu le-am zis de faza asta. Îţi dai seama s-audă c-am fiert mortu’-n casă, căpăţâna, de fapt, mă linşau!

Ştiai de la cineva cum să-l fierbi?
Măi, mai auzisem, cu detergent, cu clor… Eu am zis să pun nişte Dero acolo şi-am turnat cam un sfert de cutie. L-am lăsat să fiarbă vreo 5 minute în clocot, l-am luat, l-am lăsat să se răcească, s-a uscat şi i-am dat cu lac.

Că dacă nu i-ai fi dat cu lac?
Se rupea. Nu se menţine. Ca la mobilă: când îi dai cu chestie din asta, se menţine şi e frumos, are altfel culoarea. Oasele aşa, simple… sunt ca oasele de pui din ciorbă sau alea de porc… ai văzut, sunt albe cu puncte negre. Aşa, cu lac, se văd şi ele altfel. Arată altfel.

Bogdan, anul 6 la Facultatea de Stomatologie, UMF Bucureşti:

După ce ai făcut rost de el, ce-ai făcut, că sunt mai multe metode…
M-am interesat pe la facultate cum se face toată treaba asta… În fine, diverşi asistenţi, cu diverse păreri…

Ah, deci tu ai întrebat direct asistenţii. Deci ei sunt conştienţi că se întâmplă toate chestiile astea, cu cimitirul…
Da, cum să nu, şi fiecare ne dădea sfaturi. Şi până la urmă, am optat pentru o reţetă clasică. L-am luat, l-am spălat mai întâi la duşuri… [duşurile din cămin]. L-am fiert 12 ore. Nu mai ştiu dacă l-am tăiat, mi se pare că era deja tăiat. Dar oricum, puteam să-l tai şi la facultate. Ştiu sigur, că am vorbit cu asistenta şi mi-a zis: “dacă vreţi, puteţi să-l aduceţi aici că vi-l tai eu [e vorba de tăierea calotei]. Deci, l-am fiert…


Aici, în P20? Nu era lume pe-acolo?
Aici l-am fiert, îţi dai seama. O noapte întreagă a stat la fiert, am stat cu el. Veneau prietenii: “Ce faceţi, mă?”, “Facem ciorbă…”. Deci, l-am fiert, pur şi simplu, doar cu apă, după care l-am dezinfectat.

Mai avea chestii prin el?
Au ieşit toate la fiert. Au căzut şi toţi dinţii. După aia, l-am dat cu spirt. Am luat un litru de spirt, am luat o periuţă şi l-am frecat cu periuţa. După, l-am băgat în apă oxigenată, să se albească. L-am lăsat o jumătate de oră, o oră, nu mai ştiu. Şi după aia, l-am dat cu lac din ăsta de parchet. Şi-a ieşit un craniu… când m-am dus cu el la facultate, voia să mi-l oprească asistenta. Că era bine făcut şi n-avea nimic rupt în el.

Direct din facultate. Altă modalitate de a face rost de “obiecte de studiu” o reprezintă sustragerea lor din facultate. Că se poate, după cum mărturisesc studenţii, deşi marfa nu e de calitate. În caz de urgenţă majoră, însă, nu calitatea este cea care primează. Dacă eşti iute de mână, poţi să pleci uşor acasă cu un craniu sau un os din “rezervele” facultăţii. De regulă, la începutul orei de laborator, un reprezentant al grupei de studenţi vine la depozit, alege un anumit număr de oase şi lasă în schimbul lor buletinul sau carnetul de student. La sfârşitul orelor, vine cu oasele şi recuperează documentele. Octavian Arnăutu spune însă: “când se duc 20 de studenţi pe capul moşului acolo şi el nu mai ştie cui să dea oase mai întâi… Gândeşte-te şi tu” iar Vlad Budescu subliniază: “Poţi să iei şi de la facultate. Se duc câte 5-6 studenţi să ia oase şi după aia, când se întorc să le aducă şi să-şi recupereze actele, mai vin unii ca să ia alte oase pentru grupa lor… În învălmăşeala aia sigur că se poate”.

Unii mai “curajoşi” şi mai disperaţi fură oase direct de pe cadavrele din sala de disecţie. De pildă, Emanuel, şi el absolvent de Medicină Generală, a sustras o claviculă direct dintr-un cadavru pe care nu se mai lucra, aflat într-un colţ al sălii. Mai sunt unii care spun că un student bulgar a plecat liniştit acasă cu o mână întreagă dintr-un cadavru.

Comerţ cu cranii şi oase. Cea mai “cuminte” metodă este, însă, achiziţionarea materialului didactic de la studenţii care au trecut de primii doi ani de facultate. Şi cărora craniile şi oasele nu le mai sunt necesare. Gardurile, pereţii diverselor facultăţi din cadrul UMF Bucureşti, căminele studenţeşti (E, B1, B2 – din Grozăveşti, U1, U2, U3, U4, U5, U6, P20 – din Regie) sunt pline de afişe mai mici sau mai mari care anunţă vânzări de cranii şi de oase. Procedeul e şi el destul de simplu: suni, negociezi, te întâlneşti cu “neguţătorul”, tu îi dai banii iar el îţi dă “marfa”. Bobocii sunt sfătuiţi să meargă, însă, la “cumpărături” cu studenţi din ani mai mari ca nu cumva să fie traşi pe sfoară. Ei au nevoie de cranii şi oase în bună stare, cu şanţuri şi şănţuleţe vizibile, cu toate componentele la locul lor, eventual cu mandibulă şi calotă. Preţurile sunt, însă, cam piperate: se pleacă de la un milion şi se poate ajunge şi la 100$, în funcţie de calitatea ofertelor.

Ar mai fi de spus şi că acest tip aparte de comerţ e tolerat, dacă nu încurajat, de profesorii şi asistenţii diverselor facultăţi de medicină din ţară. Şi asta pentru că, “profesorii sunt, până la urmă, interesaţi ca studenţii lor să înveţe. Iar treaba e încetăţenită de când am intrat eu la facultate şi, probabil, cu mult înainte de asta”, mai spune Octavian Arnăutu. Şi are dreptate, cel puţin în ultima privinţă. Să ai propriul obiect de studiu e un obicei cu rădăcini adânci printre studenţii la facultăţile de profil. Şi se transmite din generaţie în generaţie. Fată de medici, Oana Şchiopu, şi ea absolventă de Medicină Generală în cadrul UMF, spune că şi tatăl ei a avut craniu în timpul facultăţii. Şi, după absolvire, i-a găsit o altă întrebuinţare: l-a transformat în veioză: “Era cam lugubru, însă, cu lumina aia care ieşea prin găurile orbitale. Oricum, mama l-a pus la un moment dat să arunce «veioza», fapt care s-a şi întâmplat”. Alţii păstrează, însă, pentru totdeauna craniul şi oscioarele umane, să le-amintească peste ani de visele şi aspiraţiile începutului de drum.

Varianta ceva mai scurta a acestui text a fost publicata in revista Flacara, in martie 2005.

Cum sa faci pasarile nemuritoare

Pe uşile înalte şi înguste, vopsite-n vişiniu, un afiş îţi sare-n ochi: “Sub pământ SRL”. Semn că se întâmplă pe-aici nişte lucruri, aşa, mai ciudate. Care au cumva legătură cu serialul acela american din care afli prin ce etape trece un cadavru înainte de înmormântare. Nu eşti chiar departe de adevăr. Că doar te afli în faţa atelierului în care lucrează cei doi taxidermişti ai Muzeului Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. “Taxidermist”, adică unul care împăiază păsări, peşti, mamifere ori reptile. Meseria nu e deloc nouă, dar, spre necazul practicanţilor, ea nu există în nomenclatorul ocupaţiilor.

Atelierul e departe de ochii curioşilor. La subsol, în spatele unor uşi închise cu cheia, după ce-ai coborât un rând de scări şi-ai trecut prin nişte holuri înalte şi întunecoase. Lângă uşă, pe jos, nişte cutii din plastic pe care scrie “pentru taxidermie”. Unul cu inima mai slabă n-ar vrea să ştie ce conţin. “Sunt şoricei, sunt păsări adunate de pe teren, ca să fie împăiate”, ne explică însoţitorul, cu un zâmbet, că ne-a văzut curioşi. Îl cheamă Mircea Ciobanu şi e unul dintre cei doi taxidermişti ai muzeului. Pardon, “restauratori”, că aşa sunt ei încadraţi, de vreme ce taxidermia nu e recunoscută oficial.

Dacă dai uşa de perete, aglomeraţia de lucruri şi lucruşoare te năuceşte. O masă lungă, plină cu de toate, sticle cu substanţe, sumedenie de punguţe, bormaşină, menghină, bucăţi de lemn şi de placaj, ustensile chirurgicale, cataloage. Pe pereţi, planşe şi desene, aici, nişte coarne de cerb, colo – vreo trei păsări împăiate, mai încolo – un delfin adus la restaurat, nişte mulaje, un sac cu talaş, un păstrăv naturalizat, vechi de-o sută de ani, din Germania... şi câte şi mai câte. Aici lucrează Mircea şi colegul lui, Radu Pană, aflat în această perioadă într-un stagiu de pregătire în Norvegia.

În căutarea ochilor de sticlă

Mircea are 31 de ani şi s-a apucat de taxidermie/naturalizare/împăiere – ziceţi-i cum vreţi – în urma unui concurs de împrejurări. Pasionat de pescuit, a venit la Antipa în anul 2000 cu un scop precis: să caute nişte ochi de sticlă. “Prinsesem nişte peşti şi voiam să le prepar capetele, ca să pot să le păstrez. Ştiam să prepar căpăţâna aşa cum fac pescarii, rudimentar: cu sare, cu formol, lăsată la uscat şi pusă pe o placă de lemn. Şi aveam nevoie şi de nişte ochi de sticlă. Taxidermistul muzeului, cel care mi-e acum coleg, era, însă, plecat, iar laboratorul închis. N-am avut de unde să iau ochii, iar peştii i-am aruncat”. Un an mai târziu, după ce-a terminat Facultatea de Medicină Veterinară, Mircea s-a întors după ochi. Prinsese iarăşi nişte peşti mai măricei. Nici acum nu l-a găsit pe responsabilul cu ochii. Dar nici c-a mai plecat de la muzeu, că era un loc liber de restaurator şi Mircea tocmai ce-şi căuta de lucru. Din 2001, e angajat la Antipa şi a învăţat cum se prepară, printre altele, şi trofeele pescăreşti.

Ce e, dom’le, taxidermia asta?

Când spui taxidermie, trebuie să te gândeşti la două lucruri: “Mai întâi, jupoi pasărea, animalul, peştele – orice-ar fi – după care pui pielea pe un corp artificial. Taxidermie e termenul oficial: vine de la taxis – aranjare şi derma – piele. Se mai foloseşte şi naturalizare, se mai foloseşte şi împăiere, dar termenul consacrat, utilizat mai ales peste hotare, este taxidermie”, explică Mircea. Dacă definiţia e, în sine, foarte simplă, când ajungi la chestii de detaliu, lucrurile nu mai sunt chiar aşa. Una e să împăiezi o pasăre, alta e să împăiezi un mamifer şi cu totul alta, să împăiezi un peşte. Căci da, se împăiază şi peştii, şi-n cazul lor, operaţiunea e tare migăloasă.

Grădina Zoologică, sursa de materie primă

Te uiţi din stânga, te uiţi din dreapta... nimic de reproşat. Zici că-i viu. Doar că nu cârâie. Ţanţoş nevoie-mare, papagalul uriaş te fixează de pe creanga lui, netulburat de privirea ta insistentă. Cu o pensetă micuţă, Mircea mai aranjează, pe ici-pe colo, câte-o pană zburlită, câte-un puf mai obraznic. Opera trebuie să fie perfectă. Drumul până la perfecţiune durează, însă, câteva zile bune. De unde vin păsările? De la Grădina Zoologică. “Imediat după ce mor, sunt congelate şi aduse la noi”. Acum intră în scenă taxidermistul: “Las pasărea să se dezgheţe, se fac apoi nişte măsurători pentru muzeu, după care urmează jupuirea. Asta e partea mai... dezagreabilă, să-i spun aşa. Se jupoaie cu bisturiul, cu penseta...”, “Şi dacă se rupe?”, îndrăznesc. “Dacă se rupe, o coşi. Trebuie să ai răbdare, să ştii cât poţi să tragi. După care, spălăm pielea cu Dero, ca pe un tricou. Se spală în câteva ape, se clăteşte...”, “Cu Lenor?”, încerc o glumă. “Ei, cu apă simplă, nu-i mai punem şi Lenor...”, râde Mircea şi intră-n jocul meu. “Pielea rămâne apoi într-un vas, la conservare, timp în care construim gâtul şi corpul artificial din talaş, aţă şi vată, respectând dimensiunile păsării pe care vrem s-o împăiem. Punem sârme la aripi şi la picioare, reconstituim muşchii din vată, fixăm sârmele în corp, fixăm şi ochii de sticlă, tragem pielea peste corpul artificial şi o coasem”, punctează taxidermistul de la Antipa fiecare etapă în parte. “Şi ochii, cum e, dom’le, cu ochii?”, nu mă las eu. “Nu-i punem după ureche, asta e clar. Îi comandăm în străinătate, că la noi nu se găsesc. Uite-aici, pentru-o gâscă, ochi de 10 milimetri maro, de 11 milimetri maro închis... Pe vremea împuşcatului erau şi la noi nişte meşteri sticlari care făceau ochi de sticlă, dar după revoluţie nu s-au mai găsit”, împrăştie Mircea legendele care circulă printre necunoscătorii fenomenului. Cum că taxidermistul ar avea acasă cutii întregi cu ochi de păpuşi, pe care i-ar folosi la împăiere. Ultima etapă cere şi ea multă răbdare: “Penajul e aranjat pană cu pană, iar pasărea e fixată pe un postament, în poziţia dorită”.

Împăierea peştilor, operaţiune migăloasă

De împăiat, cel mai des se împăiază păsări, zice Mircea, care nu scapă însă ocazia să ne arate că ştie cum se prepară şi celelalte categorii de exponate. Dacă păsările moarte erau aduse la muzeu de la Zoo, în cazul mamiferelelor – mai ales, a celor de dimensiuni mari – taxidermistul este chemat el la Grădina Zoologică, pentru operaţiunea de jupuire. “Pielea se subţiază apoi şi se argăseşte. Sunt o mie şi una de metode de argăsire, ca la prăjituri”, glumeşte Mircea care indică o altă deosebire esenţială: “nu mai facem noi corpul artificial, ci comandăm în străinătate un manechin de poliuretan, în funcţie de dimensiunile mamiferului. Că la ei sunt pe mărimi, ca la tricouri: S, M... În plus, poţi să comanzi manechinul în diverse posturi: aşezat, stând în două labe, în poziţie de atac, cu capul în jos, pe o creangă... cum vrei”. Dintre toate categoriile, peştii sunt cel mai greu de preparat. “De cele mai multe ori se împăiază doar căpăţâna, ca trofeu de vânătoare”, povesteşte tânărul taxidermist. Aşa, ca fapt divers, vă spunem doar că ochii de sticlă folosiţi pentru împăierea peştilor respectă întocmai caracteristicile originalului: pupilele nu sunt rotunde, ci în formă de picătură. Sau că, la finalul împăierii, peştii sunt puşi pe un postament şi vopsiţi cu vopseluri speciale, foarte fine, dat fiind că în timp îşi pierd culoarea proprie.

Meseria care nu există

“În România, meseria de taxidermist nu există în nomenclator, nu se fac cursuri la nicio facultate. Asta deşi ar trebui să existe câte un specialist la fiecare muzeu de profil. Afară, însă, fenomenul cunoaşte o amploare extraordinară: sunt federaţii de taxidermie, campionate europene, campionate mondiale, sunt firme care numai asta fac: manechine de poliuretan pentru cei care practică taxidermia. Afară, tu doar jupoi animalul şi pui pielea pe manechin. S-a ajuns chiar la o specializare foarte strictă: unii fac numai păsări, alţii – numai mamifere mici, alţii – numai peşti, alţii – trofee, alţii – reptile... La noi nu se găsesc nici măcar ochi de sticlă”, îşi spune oful Mircea Ciobanu. E la început de drum, în ale taxidermiei, şi nu-i convine treaba asta încurcată. Că meseria lui nu e oficial recunoscută. Asta în condiţiile în care în nomenclatorul ocupaţiilor sunt numeroase îndeletniciri care nu mai sunt demult de actualitate. Câţi dintre noi ştiu, de pildă, ce face un aburitor plută? Sau un carbonitor? Dar un corhănitor? Melamed? Melanjorist? Decuscutor?

Varianta scurta a textului de mai sus a aparut in Adevarul, in mai 2007.
Fotografii: Lucian Muntean

Lucian a gasit in atelier si alte chestii de pozat, cum ar fi cele doua mici figurine, de pe frigider, din poza de mai jos :))

Cum se vede viata de la inaltimea clantei

Lumea le zice pitici, dar ei preferă denumirea „oameni mici”. Îţi dai seama repede de asta, dacă-l asculţi pe Coco, adică pe Ion Paliu, când povesteşte despre încercările sale din tinereţe de a-şi găsi o soaţă: "Greu nu mi-a fost mie să găsesc fete mici, că mama, dacă era negustoreasă la piaţă, le acosta repede pe cele mici şi le zicea: «Uite, mamă, am şi eu un băiat mic», iar eu mă vedeam cu ele". E limpede. Pentru ei, lumea se împarte în două: cei mici şi cei mari. Iar cei mari sunt întotdeauna nişte uriaşi, în comparaţie cu ei: "Fratele lu' tata avea 2 metri, era un fel de Gogea Mitu. Ştiţi că era şi o poveste cu Gogea Mitu, nu? Când veneau ţăranii la Gara de Est, Gogea le punea bagajele direct pe autobuz. Noi unde să le punem? Le punem pe roată..." Coco râde zgomotos şi râd o dată cu el şi ceilalţi doi membri ai familiei Paliu, şi ei tot oameni mici: Anca, soţia, şi Edi, puştiul de aproape 15 ani.

Pe Calea Dorobanţilor, la numărul 37, un zid înalt de culoare albă ascunde o căsuţă de pitici. O terasă cochetă, cu canapele din lemn şi ghivece cu flori, şi, de pe terasă, o uşă către odaia împărţită de familia Paliu şi de pisica Shakira. Nu ştii unde să-ţi arunci privirea mai întâi: niciun colţ al camerei nu e gol, dar prin toate respiră un sentiment plăcut de „acasă”. Dulapuri pe toată lungimea odăii, o măsuţă, un fotoliu, un pat pitic, dar foarte lat, o orgă, un televizor, nişte scaune. Pe pereţi, diverse tablouaşe şi portrete de-ale lui Edi, pe rafturi, suveniruri de prin Anglia şi colecţia de pantofi în miniatură a lui Coco. E aglomeraţie, dar ei n-o simt. Pentru cei trei oameni mici, odaia e chiar măricică. Reuşesc să convieţuiască aici, fără să se calce pe picioare. Şi chiar de s-ar călca, au nişte picioruşe... Anca poartă 31 la picior, iar Coco, 35. Doar Edi i-a depăşit pe părinţi: poartă 37, ca un individ de înălţime normală. Şi mâinile adolescentului sunt foarte lungi, drept pentru care Coco îi face reclamă: "Scrieţi acolo că e Edi e piticul cu cele mai lungi braţe din lume!".

Cum o fi să schimbi becul cu scara?

Ne-am obişnuit să-i vedem rar: pe la circ, pe la teatru, într-o reclamă la TV. Aproape că nici nu conştientizăm că trăiesc lângă noi şi printre noi. Că au şi ei copii, că fac piaţa sau că ies duminica, la film. Că nu sunt personaje sau actori decât vreo 2 ore, după care au şi ei o viaţă. Una în care trebuie să se adapteze la mediu, dar să şi adapteze mediul la "înălţimea" lor. Paturi mici, mese joase, dulapuri mai puţin impunătoare. Anca Paliu recunoaşte franc: are în bucătărie un aragaz de dimensiuni normale, dar "folosesc şi eu doar ochiurile din faţă când gătesc, ca să pot să iau spuma sau mai ştiu eu ce". Chestiuni normale le dau bătăi de cap: "Eu zic că ar fi bine să existe un club, o asociaţie a oamenilor mici. Pentru că suntem o categorie... nu suntem chiar rău ca alţii... dar avem şi noi nevoile noastre. Vrei să schimbi un bec, de pildă. Nu poţi!", sare şi Coco. "Păi, şi cum îl schimbi, până la urmă?", insist. "Greu! Mai vine fina, mai vine finu', mai vine neamu'. Şi dacă nu vine, cu scara! Dac-ar fi un club, ne-am mai ajuta şi noi între noi. Plus o petrecere, o chestie, o bucurie".

Punea rufele pe sârmă, cu scaunul

Coco şi Anca s-au căsătorit în '91. Te privesc zâmbitori, în costume de-un alb imaculat, din poza de la nuntă. Te uiţi şi tu la ei, cum stau cuminţi, pe pat, în faţa ta. Aproape că nu s-au schimbat, deşi Coco face 51 de ani în martie, Anca are 43, iar copilul familiei, Edi, e deja adolescent. "Naşa surorii mele m-a anunţat că ştie o fată mică şi să vin să o văd. Şi-am luat două buchete de flori, pentru ea şi pentru naşa, şi m-am dus", rememorează Coco detaliile primei întâlniri. Anca nu mai ştie ce flori a primit, dar ştie altceva: că erau mari, foarte mari. "Crizanteme, cred..." Nu prea-ţi vine să-i întrebi cum de sunt ei, aşa, mai mici decât ceilalţi, dar când pui întrebarea constaţi că niciunul n-o consideră supărătoare. Statura lui Coco e moştenire de familie: "Pe tăticu' cică l-ar fi călcat un cal când era mic, pe la 6-7 ani, nu l-au dus la doctor şi i s-ar fi oprit glanda tiroidă". Fraţi, surori, mai are? "O soră, Tanţa, care e mică, şi-un frate, Ilie, care e mare". În familia Ancăi, pe de altă parte, n-a fost nimeni mic până la ea. "Tot neamul e de 1.90. Şi eu m-am născut normal şi-am crescut normal până la 9 luni, după care nu mi-a mai funcţionat glanda hipofiză. A umblat mama cu mine la Parhon, am făcut 10 ani injecţii". Zice că are o viaţă frumoasă acum, dar în copilărie numai gânduri frumoase n-avea: "Îmi părea tare rău când eram copil. Vedeam fete, băieţi de seama mea, toţi înalţi, frumoşi. Pe mine aproape că nu mă băga nimeni în seamă. Umblam cu fete mai mici ca mine de vârstă, dar care erau pe înălţimea mea... Iar pe-acasă, făceam şi eu ce puteam, unde ajungeam, că în casă şi în curte toate erau pe măsura celorlalţi, nu pe măsura mea. Puneam rufele pe sârmă cu scaunul..."

"Aşa repede te-ai terminat?"

Nu-ţi trece prin cap că, la cei 1 metru şi 28 de centimetri ai săi, Coco are carnet de şofer şi maşină. Ei bine, are. "Dacia 1300, Berlină", rârâie micul şofer şi te priveşte în ochi, să vadă ce impresie ţi-a făcut treaba asta. "Cu adaptare, bineînţeles: am scaunul ridicat şi pedale duble, adică încă un rând de pedale prinse cu şuruburi". Şi soţia? Anca râde-ncetişor. De-afară, ei nu i se văd decât ochii: "Scaunul meu nu are modificări, dar văd în faţă. Văd unde mă duce". Coco nu se abţine să nu-ţi povestească cum e cu Poliţia: "Dacă mă opreşte agentul de circulaţie, de la 50 de metri nu-şi dă seama. Abia când deschid uşa, mă vede şi zice: «Aşa repede te-ai terminat?»". În timp, familia Paliu a dezvoltat imunitate la bancuri. Şi la priviri iscoditoare, şi la replici răutăcioase. "Englezii nu sunt aşa de curioşi ca ai noştri. Sunt, în schimb, foarte apropiaţi, foarte săritori. Tot timpul îi auzi: «Can I help you?» Nu genul care să se uite după tine pe stradă", completează Coco. Şi ştie ce spune, de vreme ce a fost de două ori în Anglia, de sărbători, ca să interpreteze rolul unui pitic în piesa "Albă ca Zăpada". Prima dată a fost în 2003 şi-a avut spectacole în Richmond, iar acum, în decembrie 2006, a luat-o şi pe soţie: "Spectacolele au avut loc în Ipswich, eu am fost piticul Lazy, iar Anca a fost Shabby".

Coco “încalţă” Circul de prin anii '80

În viaţa de zi cu zi, Coco e cizmar. A lucrat şi pe la Cooperativa Arta Încălţămintei, a avut şi prăvălie, a făcut şi face încălţări pentru artiştii de la Circul Bucureşti încă din anii '80. A avut mulţi muşterii pe parcursul timpului. Îi aminteşte doar pe Gil Dobrică sau pe Romica Puceanu. Acum, Coco şi soţia fac încălţăminte pentru persoane cu dizabilităţi, în atelierul firmei Rosal Ortopedic: "Eu fac modelele şi croiesc, soţia coase feţele", "Şi eu le zic dac-a ieşit totul bine!", sare şi Edi, ca să completeze formaţia. De altfel, de Edi se leagă toate speranţele familiei. Puştiul are voce şi-a început deja să cânte în spectacole, cu numele de scenă "Edi Talent".

Poza de familie. Coco nu uită "să-l atingă" pe Edi, cu o glumă în stilu-i caracteristic: "Hei, hei, nu te ridica pe vârfuri!"

Update. Reeditez observatia de final, ca e prilej de confuzie. Mai sus e varianta lunga a unui text care, dupa ce a fost supus ciopartirii, a fost publicat in Adevarul, in februarie 2007.
Foto: Laura Dobre

Exercitiu de recuperare

Dac-as avea site, asta ar fi numele unei pagini: exercitiu de recuperare. Sau al unei rubrici. Dar cum n-am site, ci numai blog, asta va fi, de azi inainte, o "eticheta". O eticheta pe care-o veti gasi in stanga paginii, la fel ca si pe celalalte. Eticheta asta s-a nascut dintr-o necesitate. Si din scurte dialoguri virtuale cu diversi, legate de povesti care devin din ce in ce mai mici, sub actiunea subsemnatei, ca sa intre intr-o pagina de ziar. Sau intr-un sfert. Sau intr-o jumatate. Bine, eu decat sa-mi var un text intr-un sfert de pagina, mai bine nu-l mai dau deloc - sa fim intelesi. Alteori nici doua pagini nu-mi sunt suficiente. Si cum niciodata n-am spatiu suficient pentru textele mele, tai. Tai. Tai. Si iar tai.

Asa s-a nascut eticheta asta de care va vorbesc. Palaria asta: "exercitiu de recuperare". Si din regretele astea ale mele, de-a fi ciopartit texte, zeci de texte, s-a nascut ideea de a recupera. De a recupera versiunile integrale si de-a le pune pe blog, sub palaria asta de care va vorbesc. Ca am uitat sa va spun: pastrez variantele integrale ale textelor. Primele variante ale textelor, dinainte de ciopartiri.

Ca sa intelegeti... Sa zicem ca pregatesc nu stiu ce subiect. Subiectul x. Ma duc, ma documentez, vorbesc si cu unul, si cu altul, ma duc si acolo, si dincolo. Si, la un moment dat, cand am inchis cercul, cand simt ca am adunat tot ce-am putut aduna, m-apuc de scris. Uneori iese din prima, alteori nu. Uneori ma chinui o zi intreaga sa scriu un sapou, cel mai bun sapou. (pentru necunoscatori, sapoul e, cum ii zice si numele, palaria care imbraca un text, cele cateva randuri plasate deasupra textului propriu-zis, randurile care introduc, atrag, incita:).

Bun, sa scriu un text (text = reportaj, portret) dureaza de cele mai multe ori mai mult de o zi. Cel putin doua, sa fim intelesi. Uneori, si mai multe. Chestie care la un ziar nu-i asa de incurajata, "pleaca pagina, dom'le, ce faci cu textul ala?, ca doar nu scrii o nuvela".

De cele mai multe ori, insa, desi stiam ca n-ar trebui sa depasesc 7.000 de semne, de pilda (asta era un caz bun), scriam mult mai mult de-atat. Scriam povestea rotunda. Ajungeam si pe la 10.000 de semne, si pe la 12.000... (nu scriam totusi nici 30.000 de semne, ca era munca in zadar). Si dupa ce scriam, taiam. Ca sa intre in bucatica destinata. De foarte multe ori, la finalul ciopartirii, ajungeam sa regret c-am facut subiectul ala, ca m-am chinuit sa-l imbrac in niste haine mult prea stramte. Exagerez un pic ca sa-ntelegeti cum stau lucrurile. Imi plac textele mele, e clar, ca eu le-am scris. Doar ca mi-as fi dorit sa le var in hainele potrivite si nu sa le bag cu forta in unele mai mici.

Povestile, in varianta integrala, au ramas, insa, la mine in calculator. Si am decis sa le recuperez pe blog. Le veti gasi, de-acum inainte, sub palaria "exercitiu de recuperare". Am zis.