Tribut lui MJ la Stockholm

Uite o chestie super tare pe care mi-a trimis-o azi anitzoaica. Multzam, anitzoaica :)

God must have needed him more

"This is a moment that I wished that I didn't live to see come, but as much as I can say that and mean it, I do know that God is good. And I do know that as much as we may feel, and do, that we need Michael with us, God must have needed him more."

Ei, in punctul asta - cand Stevie Wonder a spus lucrurile astea pe scena din Staples Centre, Los Angeles, la memorialul Michael Jackson - la mine s-a rupt firul. Si m-a apucat plansul. Si-a cantat apoi "Never Dreamed You'd Leave in Summer", ca sa ma apuce si mai rau emotia (si pe milioane de alte persoane ca mine).



Ce vreau sa spun e ca memorialul Michael Jackson - festivitatea destinata celebrarii vietii "celui mai mare entertainer al lumii" - a fost cu-adevarat emotionanta. Nu stiu la ce ma asteptam, dar nu ma asteptam la asta. A fost, de la inceput pana la sfarsit, impecabila. Sau, in fine, asa am simtit-o eu. Fara o nota falsa. Fara exagerari si tampenii. Fara plansete si bocete penibile. A fost simpla, dar grandioasa in acelasi timp (si nu, nu am scris o tampenie. asa am simtit eu festivitatea asta). Si multumesc ziaristilor de la CNN ca nu au scos o vorba, o vorba, in timpul ceremoniei.

Am primit tot si am ascultat tot cu inima stransa si mi s-a parut, poate, cea mai potrivita festivitate pentru ce a fost si ce a insemnat Michael. Da, as fi preferat, poate, ca sutele de mii de fani veniti in LA sa se poata apropia ceva mai mult de Staples Centre, as fi preferat sa nu fie milioane de cordoane de politisti care sa inchida strazi, dar... in fine, ce s-a intamplat in interiorul Staples Centre mi s-a parut potrivit, cum trebuie, asezat, la locul lui. Rezultat, poate, a numeroase ore de repetitii. Totul a parut insa spontan. Si frumos. Si nici cosciugul invesmantat in flori rosii nu mi s-a parut la nelalocul lui acolo, langa scena, langa familie, langa cei trei copii, langa fetita aia draguta a lui Michael, Paris, care a spus, printre lacrimi, la sfarsit, ca a avut "cel mai bun tata pe care ni-l putem imagina". Pe mine nu trebuia sa ma convinga. Stiam asta.

Unul dupa altul, au urcat pe scena oameni emotionati cu speech-uri emotionante. As vrea sa am transcriptul tuturor discursurilor, sa le pun pe toate aici, atat mi s-au parut de bune, de variate, de adevarate, de vaste, de prietenoase, de sincere.

"The more I think and talk about Michael Jackson, I feel the King of Pop is not big enough for him. I think he is simply the greatest entertainer that ever lived", a spus Berry Gordy, fondatorul Motown.

"He was driven by his hunger to learn, to constantly top himself, to be the best. He was the consummate student. He studied the greats and became greater. He raised the bar and then broke the bar". Si astea nu sunt decat fragmentele din discursul lui pe care l-am gasit fara cusur.

M-a emotionat si speech-ul lui Magic Johnson, care a vorbit cu-atat drag despre Michael (si a facut si reclama la KFC:), si interpretarea lui Lionel Ritchie a melodiei "Jesus is Love", si pustiulica ala englez, care fusese ales sa cante in spectacolele de la Londra ale lui Michael, si "Will you be there", cantata de Jennifer Hudson.

Si, peste toate, m-a atins teribil discursul reverendului Al Sharpton:

"When Michael started, it was a different world, but because Michael kept going, because he didn't accept limitations, because he refused to let people decide his boundaries, he opened up the whole world in the music world. He put on one glove, pulled his pants up and broke down the color curtain."

Si, catre copiii lui Michael:

"There wasn't nothing strange about your daddy. It was strange what your daddy had to deal with, but he dealt with it."

Un speech emotionant a tinut si Brooke Shields, despre zambetele si rasetele lui Michael, despre ghidusiile lor (vezi momentul in care incercau sa vada, inainte de nunta, rochia lui Elizabeth Taylor, fara sa constientizeze ca Elizabeth dormea in camera cu rochia), despre cantecul preferat al lui Michael, "Smile" a lui Chaplin. Dupa care, imediat, Jermaine Jackson a cantat "Smile", facand legatura intre momente.

Smokey Robinson a vorbit despre cum a ajuns Michael, la 10 ani, sa cante unul dintre cantecele lui... A fost uimit de maturitatea pustiului care canta cu atata usurinta "Who's loving you", un cantec pe care nu l-ar fi inteles decat cineva cu experienta de viata, nu un pusti.

Si au fost si We are the world, si Heal the World, in interpretarea celor cu care Michael repetase pentru concertele de la Londra, cum a povestit Kenny Ortega. "Ar fi fost intoarcerea triumfatoare, ceva ce nu ati vazut niciodata..." Da, regretul asta a ramas si el, printre atatea altele...

Si au fost multe momente emotionante in timpul ceremoniei. A fost, de fapt, un tumult de emotii care a culminat cu cele cateva cuvinte, inecate in lacrimi, ale fetitei de 11 ani a lui Michael:

"Ever since I was born, daddy has been the best father you could ever imagine. And I just wanted to say I love him so much."

Nu pot sa nu pun, la final, acel cantec care a deschis ceremonia si care m-a dat total peste cap. Si pe care il tot reascult de azi noapte: "Soon and very soon", cantat de un cor gospel, in timp ce fratii lui Michael aduceau in scena sicriul invesmantat in flori rosii. E - nici nu stiu cum sa spun ca e cantecul asta... Memorabil? Impresionant? Emotionant? Nu mi se pare ca am gasit cuvantul cel mai potrivit. E - daca-mi permiteti - heartbreaking. Aduna tot cuvantul asta.

Soon and very soon
We are going to see the King
Soon and very soon
We are going to see the King

Soon and very soon
We are going to see the King
Hallelujah, Hallelujah
We are going to see the King

No more dying there
We are going to see the King
No more dying there
We are going to see the King

No more dying there
We are going to see the King
Hallelujah, Hallelujah

Moby, I just wanted...

... to say: thank you-thank you-thank you-thank you-thank you! :) Nu cred ca te-am intrecut pe tine la rapiditatea pronuntarii multumirilor, dar, cel putin, am incercat:)

Noapte buna, ne vedem maine la Franz Ferdinand.

Foto: Alex Barbulescu

Asa vreau eu sa mi-l amintesc pe Michael

Photos: Getty Images, Kevin Mazur

Astea sunt poze de la ultima repetitie a lui Michael, la Staples Centre in Los Angeles, miercuri seara. Miercuri inainte de joi, cand l-a inconjurat pasarea aia alba, cu aripile mari, din Will you be there, si l-a dus sus, sa ne priveasca de deasupra si sa vada pentru cata lume a contat. Si cata lume si l-a apropiat si l-a iubit.

Iar eu asa vrea sa mi-l amintesc pe Michael: zambind, razand, dansand, la ultima lui repetitie, inaintea turneului de la Londra, in care avea sa rupa - a cata oara? - gura targului. Caci da, se spune ca pregatise un spectacol fabulos. Si cred ca asa urma sa-mi fie si-mi pare rau si ca n-a apucat sa-si ia la revedere asa cum merita. Si ca n-a apucat sa le arate celor trei copii - care nu l-au vazut niciodata intr-un spectacol - cum e el pe scena. Cum electrizeaza si cum devine parte din viata tuturor.

Eu asa vreau sa mi-l amintesc pe Michael: dansand, repetand, glumind. Increzator c-o sa iasa totul impecabil, bucuros ca se intoarce pe scena, sincer, de-a dreptul sincer in credinta lui ca va fi bine primit si ca fanii lui - milioanele lui de fani - vor veni sa-l vada. Eu n-aveam bilet la concertele londoneze, desi mi-ar fi placut sa am. Am aflat in primavara ca va reveni, ca turneul asta va fi cantecul lui de lebeda si aproape ca-mi pare rau ca n-am dat din coate pentru un bilet. Si-mi pare sincer rau si c-am uitat ca am fost fan Michael atata vreme. Ca Michael Jackson a fost cu-adevarat o parte insemnata din viata mea, de prin 1994 pana incoace, spre 2000. Ca aveam postere si caietele cu poze si articole, ca invatasem pe deasupra toate melodiile, ca le-ascultam in disperare, ca am plans si-am urlat la concertul din 1996, unul dintre cele mai faine momente din toata viata asta a mea. De ce am uitat toate astea? De ce mi-am dat voie sa uit? Atatea amintiri inchise asa, ca-ntr-o cutie, fara sa ma cotrobai prin ea din cand in cand? Asta e un regret cu care nu ma impac. Nu-mi place gandul ca toate amintirile astea, multe si frumoase, au iesit la suprafata intr-un asemenea moment. Ciudat si trist. Nu trebuia sa las s-adoarma sentimentul ala fain de-a fi fan Michael.

Dar eu asa vreau sa mi-l amintesc pe Michael: cantand, cu fata vesela si calda, la ultima lui repetitie. Si-mi vine si mie greu sa cred ca un om atat de bucuros pe scena a putut sa se prabuseasca o zi mai tarziu. Si nu, nu vreau sa mai stiu nimic. Nici de Demerol, nici de Diprivan, nici de intepaturile din jurul inimii prin care s-a incercat resuscitarea, nici de doctorul lui care a asteptat nu stiu cate zeci de minute ca sa sune la 911, nici de cei doi saci de medicamente descoperiti in casa, nici de retete false, nici de testament, nici de taica-su, nici de viata lui chinuita din ultimii ani, nici de cancerul de piele pe care-l depasise, pe care il tratase. Nu vreau sa stiu nimic, desi le stiu pe toate. Si n-am putut sa adorm acum vreo doua seri de mila, de tristete, de mila si tristete. As fi vrut sa moara de batranete. Chiar daca asta n-ar mai fi insemnat un boom de vanzari, un boom de amintiri (si-ale mele printre ele), un boom de oameni care-asculta astazi Michael pe toate drumurile. As fi vrut sa moara de batranete. Sa n-aiba nevoie de sedative ca s-adoarma. Sa fie linistit si impacat si frumos, ca toate cantecele lui. Asta as fi vrut.

Si pentru ca asta-i imposibil, vreau sa mi-l amintesc pe Michael asa cum arata el in ultimele lui poze, de la repetitia din Staples Center. Si ca imaginea asta sa prinda contur o sa ma folosesc de amintirile celor care l-au vazut, vesel si increzator, miercuri seara, la repetitii, inainte de joi.

Dorian Holley, directorul vocal in cadrul turneului care nu mai are loc, si-l aminteste pe Michael "stralucind", intr-un articol din Time.

Michael Jackson spent the last night of his life doing what he had always done: performing. The singer was in rehearsals at the Staples Center in Los Angeles, running through a full slate of songs from his upcoming 50-concert London event flanked by friends and colleagues.

He marveled at the major set pieces that had finally been installed in the rehearsal space. "He was just glowing, and you could see it, that he was finally seeing it all come together," says Dorian Holley, the vocal director for Jackson's upcoming tour. "Up until Wednesday, it had always been [just a concept], but that last day you could see it in him, that he was seeing the show finally come together for the first time. It was a big moment."

The pop icon had seemed different during these rehearsals — not ailing by any means, but perhaps more contemplative — says Holley, who has coached Jackson on solo tours since 1987. In preparing for previous tours, Holley said auditions for backup singers and other performing roles would usually be held via videotape, and it wouldn't be all that uncommon for the two to speak directly only two or three times over the span of a year.

But for "This Is It," the London concerts scheduled to begin in July, Jackson was much more present and available, attending auditions and eagerly talking with everyone in the crew about the larger mission behind the tour.

"It almost sounds crazy to say that the show wasn't about him, but ... he'd put it in perspective all the time, saying, 'This is what we're here for, to spread a message of love and taking care of the planet, that we want people to understand it's very, very dear and not to take it for granted,'" Holley tells TIME.

Nu puteai sa-ti ochii de la el, mai spune Dorian Holley.

Until the last hour of rehearsals, Jackson maintained a ferocious, perfectionist pace, says Holley, who, after decades working with the singer, says he was still astonished by his vocal and physical prowess.

Some in the public questioned whether Jackson, at 50, would still be able to command a stage, and recent reports published Sunday in Britain's Daily Mail said that Jackson had been too feeble to dance, sing or, at times, even speak in the weeks leading up to his death.

But, Holley — despite his own early concerns about a lack of rehearsal time leading up to the first London shows in July — says the star's presence and energy during his final week was unequivocal. "He'd take the stage with this group of dancers, all in their 20s, but you couldn't take your eyes off him ... Many of his songs have six or seven parts, and he would often come over if we were missing an important note in our mix, and he would sing through all the parts rapid-fire to show us what he wanted. We would just sit there with our jaws open — it was awesome," Holley says. "He could still do everything ... The only difference now was that he would sometimes talk about how it made him sore."

"This time around, we had the technology to isolate just his microphone and listen to his singing separate from everything else. I had no idea what a genius he was. The way he's able to use his voice as a percussion instrument, lyricist, jazz singer all at the same time. I'm sure as people mine his works in years to come, they're going to discover how much is there," he says.

Michael se pregatea sa cucereasca lumea. S-o ia inapoi. Ca fusese a lui. Cuvintele nu pot descrie ce ar fi vazut oamenii in concertele acestui turneu... Imi doresc - zice Holley - sa fi fost macar un concert in care oamenii sa vada ce li se pregatise...

Jackson had been preparing to take the world back, Holley says, and during the singer's final night, he finally knew he was ready. "You would think that, on the one hand, the world has kind of beaten him up, and you could forgive him for having some trepidation and fear. But he didn't have any of that," says Holley. "Words fail to describe what people would have seen with the tour. I couldn't even imagine until last week when it became physically apparent [on the set]. He was ready to show the world, and I so wish there could have been just one concert so the world would have seen."

Articolul integral din Time e AICI.

Daily Mirror, pe de alta parte, il citeaza pe pe fotograful Ken Mazur, prieten vechi cu Michael, caruia acesta i-ar fi spus in timpul repetitiilor: "Aici imi e locul. De ce am lipsit atat de mult?"

Articolul asta si pozele insotitoare ale lui Mazur ma ajuta sa mi-l amintesc asa cum vreau pe Michael: vesel si frumos, pregatindu-si turneul. Cititi fragmentele alese de mine (sau pe tot, AICI). O sa uitati de Demerol si Diprivan, de toata nebunia acestor zile.

Michael Jackson whooped with joy as he rehearsed on stage for his comeback tour.

Thrusting his arm in the air after one of his trademark twirls, he cried: "I feel so alive - can you feel it?" The superstar, who died of a heart attack just hours later, told photographer pal Kevin Mazur: "This is where I belong. Why oh why have I left it so long?"

But just last week Jacko was back – and the King of Pop seemed to love every minute as he twisted and gyrated to the pulsating beat.

Pointing to the lighting gantries high above the stage at LA’s Staple Center he grinned broadly as he triumphantly declared: “This is where I belong.”

And he was still buzzing as he took a break from rehearsals and chatted to his old pal, photographer Kevin Mazur, 48 – who unwittingly captured some of the tragic singer’s final moments. Kevin, a friend for 20 years, says Jackson, 50, was elated as he prepared for his spectacular This Is It tour.

He says the singer bounded on stage in a dark grey suit and headpiece, shouting: “Come on – let’s make this happen!” He then performed one of his familiar spins, before proclaiming: “This is where I belong.” Turning to his friend, he beamed: “Can you feel it Kevin? Why oh why have I left it so long?”

After a stunning rendition of Smooth Criminal in which he danced in front of an illuminated 50ft montage, Jacko admitted: “I am so excited. We need a bit more work on a few more songs but we’re so nearly there. This is what it’s all about. Me being on stage.”

The pumped up star added: “The only thing missing is my fans, my people, my family – and they will come. I know they will. I am so happy with how things are going. Can you feel it! Can you feel it!”

Kevin watched spellbound as Jacko performed his entire set for an hour and a half until nearly midnight. He sang 12 songs, stopping only briefly to wipe his brow with a white towel strategically placed at the side of the stage.

At one point, Jacko blew a kiss into the auditorium, announcing: “This is me. The true me. I feel so alive. I feel as though I want to perform forever.” Kevin said: “He was like an expectant father pacing up and down the stage. He was just so focused. Between songs, he burst into laughter and joked around with his dancers and the director. I have never seen him so happy.

“But there was a cool professionalism about him. He was there to do a job and boy, did he do it well. It was incredible.” Kevin said highlights of the frenetic set included a Jackson Five medley, Black or White and Thriller.

Once he was finished, Jacko calmly went back over the list – and started re-doing the songs he felt needed improving. Kevin said: “Michael and Kenny Ortega (director) were talking about Smooth Criminal and Michael loved all the smoke affects that accompanied the song.

“It was really eye-opening to say the least. They were even talking about using a cherry picker to pick up an audience member from the crowd. It was something really special.” But Kevin says he could tell Jacko took the most pleasure from singing 1984 hit Thriller again after all these years.

Striding on in a haze of smoke, the star calmly snapped his fingers and launched into the song as if he’d just recorded it yesterday. “It was incredible,” says Kevin. “You could tell Michael was so excited. They had loads of puppeteers which were going to be suspended into the crowd and both Michael and Kenny went along the line of them afterwards, picking out their favourites.

“You could see in Michael’s face how much that particular song excited him. It was a joy to behold. The only thing I didn’t see during the rehearsals were two aerial lifts into the crowd that Michael was planning to do. It was really sensational stuff.” Kevin first photographed Michael in 1984 on the singer’s Victory Tour of North America.

He has since worked on the Bad and Dangerous tours and was looking forward to the 50 This Is It shows at London’s O2.

Kevin says he was totally devastated by Jacko’s death – especially since he had seemed so upbeat and full of life just hours earlier. He said: “When he hit that stage everyone was just mesmerised. He had this incredible energy. He was happy, laughing and having fun with the dancers. He looked like the same old Michael to me – the one I’ve known through the years and grown to love.”

Kevin says he refuses to believe claims that Jacko was in a fragile mental state or befuddled by prescription drugs.

He said: “He was totally there – 100 per cent there in fact. You would never suspect this would have ever happened – especially after his performance on stage.

“It’s just so hard to comprehend. I was at Elton John’s White Tie and Tiara ball when I found out – and I had to leave to compose myself. Earlier I had been telling Elton all about photographing Michael and he was fascinated and asking all about him.

“But then this rumour about his death – or what I prayed was only a rumour – started going all around the party.

“It literally took the wind out of me. I had to speak to his people to try and make sure it was real – and tragically, it was. Elton was so upset. We all were.”

Kevin says the overriding feeling from the rehearsals was Michael’s sense of duty to his fans. He said: “He was such a perfectionist. He had that spark about him – that desire to create something special and give people the very best he could.

Asa vreau eu sa mi-l amintesc pe Michael: vesel, energic, increzator, jucaus, frumos, linistit, entuziast si entuziasmat, incantat de perspectiva revenirii pe scena. Pentru el, pentru fanii lui, pentru copiii lui. Pentru toti cei care, la un moment dat, i-au fredonat melodiile.

Rest in peace, Michael. Eu asa imi voi aminti de tine.


Michael Jackson ~ Speechless

O zi trista. A murit Michael

Da, asta e o zi trista. Si a inceput azi-noapte cand am vazut un Breaking news pe CNN, cum ca Michael a suferit un stop cardiac si a fost dus la spital. Si m-am culcat sperand ca va fi bine, pana la urma, si m-am trezit afland ca n-a mai putut fi resuscitat. Si ca a murit. Nu mai spun nimic. Decat ca am fost fan Michael de cand ma stiu eu, ca am zeci de caiete cu poze si articole despre el, decupate din ziare, ca am plans de mi-au sarit capacele sa ma lase mama la concert in 1996 (si m-a lasat si a fost una dintre cele mai faine chestii din toata viata mea), ca atunci cand imi cumparam o caseta cu Michael eram super fericita (tin minte si-acum un album pe care mi l-am cumparat din Rm. Sarat), ca ii tampeam pe cei din jur ascultand si iar ascultand casetele alea la un casetofon maro, ca obisnuiam sa lalai cu Alina Stanciu prin gradina cantecele compuse de noi pana oboseam ("Michael, Michael, pe tine te iubim, Michael, Michael, cu tine vrem sa fim" - de rade si acum vecinu' Catalin cand isi aminteste, ca aveam si un dans special), ca am fost foarte multumita cand am resit sa imi cumpar si eu "Dancing the dream", o cartulie foarte-foarte frumoasa cu povesti scrise de Michael... Am multe amintiri legate de Michael si ma bucur ca le am. Si speram c-o sa mai strang cateva, nu sa inchei sirul cu vestea de azi-dimineata. Sunt trista. Imi pare rau ca a murit Michael.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.

Actul 7: Menton

Orasul lamailor. Perla Frantei. Paradisul gradinilor. Asa e supranumit Mentonul, aflat la granita cu Italia. Ultimul oras francez de pe Coasta, ca dupa el e Ventimiglia, care-i deja pe taram italian. Si intre cele doua, Menton si Ventimiglia, sunt diferente mari. Si clare (si nu ma refer la kilometri aici). Si diferentele nu dau castig de cauza Italiei, asta ca sa nu existe cumva dubii. Mentonul e o minune de oras, in general, si o minune de oras comparativ cu statiunile italiene de pe Coasta. Am zis.

In programul meu facut de-acasa, in saptesprezece pagini, asa cum v-am mai spus, la Menton urma sa mergem pe 10 martie (ceea ce s-a si intamplat), cu autobuzul 100. Ceea ce nu s-a mai intamplat. Ca am decis sa luam trenul, sa ajungem in 45 de minute la Menton, nu intr-o ora si jumatate. Ca voiam sa stam la Menton numai jumatate de zi, ca sa mai avem o jumatate pentru Nisa. Pe care am neglijat-o constant si-acum parca-mi pare rau ca am folosit-o doar ca spatiu de dormit.

In fine, ca sa ne-ntoarcem la povestea noastra, ne-am dus la Menton cu trenul. Acelasi tren cu care am plecat intr-o dimineata la Ventimiglia, in directia Sanremo (cititi postul despre Sanremo daca vreti sa aflati ce e cu trenul si cum anume se ajunge la Menton).

In Menton sunt doua statii de tren: Menton (la care am coborat noi, e statia veche a orasului) si Menton Garavan (in cartierul rezidential, zona noua a Mentonului, unde e indicat sa coborati daca vreti sa fiti mai aproape de gradinile pentru care e vestit Mentonul: Jardin botanique du Val Rahmeh, Les Colombieres, Fontana Rosa...

Ei, noi am sarit peste gradinile Mentonului, desi se zice ca ele sunt piesa de rezistenta a orasului. Am sarit pentru ca aveam doar jumatate de zi la dispozitie si voiam sa vedem orasul. Si eu, mai mult decat oricine din grup, voiam sa vad orasul vechi. Stiam ca trebuie sa fie demential. Cel mai frumos oras vechi din toate orasele vechi de pe Coasta. Vazusem niste fotografii inainte de plecare - Vieux Menton in lumina inserarii - si am zis ca daca nu ma duc acolo, mor. N-am murit :) Ceea ce inseamna ca am fost. Si ca a fost, pe bune, cel mai frumos oras vechi din toate orasele vechi :))

Eu, multumita, in Vieux Menton.

Foto: Mariusache

Acuma, ce scria la mine pe listuta... Stiam ca trebuie sa vad asa: orasul vechi (cum v-am zis), cu Basilique Saint-Michel, care compune, alaturi de Place de la Conception, unul dintre cele mai frumoase ansambluri baroce din toata regiunea, portul, Muzeul Jean Cocteau (gazduit de Bastion du Vieux Port), stiam ca trebuie sa mai vad si gradinile faimoase ale orasului (Jardin Serre de la Madone, "Le Val Rahmeh" - deschisa in 1905 de Sir Percy Radcliffe, care a fost primul proprietar al gradinii), Vila Fontana Rosa, construita in 1922 de spaniolul Blasco Ibáñez, din gradina cu acelasi nume. Si mai stiam ca trebuie sa vad ceva dintr-o piata a orasului, macar una (Marché du Careï, Les Halles Municipales), ca trebuie sa vad lamaile cu care se mandrea orasul. Si mai stiam ca trebuie sa fie pe gustul meu orasul asta. Ca n-am gasit niciun site care sa nu inaltze in slavi frumosul oras frantuzesc aflat la granita cu Italia.

Am ajuns in Menton pe la 9.30. La prima vedere, totul normal. Gara normala, strazi normale... unde e preafrumosul oras Menton, cu strazile sale frumoase si gradinile sale luxuriante? Ei, rabdare, rabdare... Era si el pe-acolo, numai ca nu-l dibuisem inca. Am dibuit insa Oficiul de turism gazduit de Palais de l'Europe, de unde ne-am luat fiecare cate o harta, ca sa nu ne ciondanim.

Fix in fata Palatului Europei, niste gradini, "Jardins Bioves", inconjurate de niste garduri cam uratzele, peste care se itzeau insa niste capete de figurine galbene si portocalii. Intr-un loc, ceva ce parea sa fie un clovn, mai incolo o chestie rotunda... Ne uitam si noii ca boii la poarta noua. Ei, improvizatia de gard avea rolul ei, iar figurinele portocalii-galbene care se vedeau erau chiar portocalii-galbene. Si mai precis, portocalii-galbene din motive de portocale si lamai. Care le alcatuiau. Ca la Menton se sfarsise pe 4 martie - tocmai cand aterizam noi in Nisa - a 76-a editie a Fete du Citron. Asta e o chestie anuala la ei, un carnaval in genul celui de la Rio (da, da, nu glumesc), cu care alegorice si tot tacamul, cu zeci de figurine, cu observatia ca toate figurinele si carele alegorice sunt alcatuite... din ce credeti? Din portocale si lamai. Prinse intre ele una cate una, una dupa alta, cu un soi de elastice de aceeasi culoare galben-portocalie.

Am pozat o vedere cu figurine :)) Am lasat-o mare, ca sa vedeti si voi ceva :)

Ei da, festivalul se incheiase, cum va spun, dar carele alegorice din lamai si portocale abia acum se demontau. Si erau stranse toate in acele "Jardins Bioves", unde se desfasurase mare parte a festivitatilor. Acolo si pe promenada, ca toate figurinele lu' peste se plimbasera in noptile festivalului pe "Promenade du Soleil", aleea simpatica de langa mare.

Bun. Ati inteles. Nimerisem la spartul targului (dar oricum intrarea la festivitati era destul de costisitoare, asa ca se poate sa nu fi corespuns cu profilul vacantei noastre :). Si chiar si-asa, si chiar daca festivitatile se terminasera, tot am varat un ochi si am vazut o bucatica din procesul de de "dezgateala", de desfacut figurinele si de strans citricele. Care se cam scofalcisera. Mama, cate sute de kile de lamai si portocale s-or consuma pentru festivalul asta anual, nu vreau sa ma gandesc :)

Si uite si componentele...

Care alcatuiau, de pilda, aceasta poarta:

Poarta traditionala din lamai si portocale am gasit-o abia la sfarsitul vizitei in Menton, dar eu va pun pozele acum, ca sa pricepeti dimensiunile carnavalului. Pun doua poze, ca sa vedeti toata componenta gastii si ca sa nu am eu dup-aia reclamatii :)) Eu sunt in poze, deci nu le-am facut eu pe-astea doua (copyright cui le-a facut).

Prima vizita din Menton a fost... unde credeti? La piata. Si cine credeti ca facea iar mofturi? Fanii acestui serial trebuie sa stie :) Fuhreru'. Fuhreru' nu mai voia piete, i se acrise de piete. Dar Marche Carei era in apropiere si noi, restul, nu voiam sa o pierdem. Si ne-am dus. Nu era ea foarte bogata, piata, dar macar am luat primul contact adevarat cu lamaile din Menton. Pe care unde le-am prins, le-am si pozat. Mai mult pe la piete, ca prin orase eu n-am prea vazut lamai, arbusti lamai. Numai portocali. Din-astia erau peste tot. Plini, plini, aproape ca li se rupeau crengile de atatea portocale. Dar sa revenim la piata:

Dupa piata am luat-o agale pe o strada catre Promenade du Soleil. Am trecut pe langa Sacre Coeur, o biserica in care era s-o pierdem pe Clara, care nu mai iesea, ne-am pozat pe langa portocali si ne-am luat prajiturele. Foarte bunicele. Cu miere caramelizata. Si dupa ce ne-am luat primele prajiturele, ne-am mai luat o data prajiturele :) Si ele, foarte bunicele. Eu mi-am luat Florentin cu migdale, ca sa stiti :)

Dar mai intai m-am delectat cu prajiturelele cumparate de Fuhreru', care a tinut sa imparta cu noi, cu mine, cu Ali si cu Mariusache bunatatea de prajiturica lipicioasa.

Din nou la prajiturele...

Si-am trecut pe langa cazinoul din Menton (pe asta de ce nu l-oi fi pozat?) si am ajuns pe promenada. Si pe plaja. Si-aici am stat de ne-a cantat cucu. Ca era fenomenala. Privelistea. Sau mi s-o fi parut asa doar mie? Nu, nu cred. N-avea cum.

Parca nicaieri marea nu fusese atat de albastra. Albastra-albastra. Iar plaja cu pietricele a fost cea mai frumoasa plaja cu pietricele. Mai marunte, mai maricele, mai cu dungi, mai cu stratii, mai cu irizatii, mai albe, mai gri, mai maro, mai stravezii, scaldate de marea albastra. Pietricelele de Menton au fost o chestie memorabila, iar eu am adus o punguta si acasa. Ca zici ca o luasem razna (fetele, mai refer la fete, ca ele sunt mai sensibiloase), am stat minute bune sa cautam pietricele. Sunt frumoase tare pietricelele de Menton, iar marea e si mai frumoasa. Si pietricele, si marea au castigat o sedinta foto gratuita :) si sansa de a se afla, in numeroase ipostaze, acum, acasa, pe calculatorul meu.

Variatii de Mediterana...

Variatii de pietricele...

Si variatii de noi :))

Ei, si mai e o poza memorabila, cu Fuhreru' ganditor pe fond de albastru :))

Va rog eu sa ma credeti ca mi-a placut mult de tot la Menton. Si ca mi-ar placea sa stau pe-acolo macar cativa ani: sa respir aerul de Menton, sa culeg pietricele dimineata, sa-mi plimb un potential caine pe promenada (de preferat, Golden Retriever), sa-mi inec ochii in albastru, sa beau o ciocolata calda in adierea brizei, pe o terasa din-aia cu fotolii mari, frumoase si generoase. In fine, daca nu cativa ani (sau toata viata:), macar un concediu de zece zile sa petrec pe taram mentonez. S-a notat?

Dupa ce ne-am despartit cu greu de apa si de pietre, am revenit pe aleea cimentuita, pe Promenade du Soleil. Prilej ca Mariusache sa se dea in poze :))

... Si a rasarit in calea noastra alta piata. Piata din Halele Muncipale. Fuhreru', pe bune, sa stii ca n-a fost un complot: n-am planuit de-acasa sa te varam prin toate pietele de pe Coasta de Azur. Dar daca s-a intamplat, s-a intamplat. Si s-a mai intamplat si ca piata asta era in programul nostru de 17 pagini si scria in dreptul ei asa de frumos...

Entre le port et la vieille ville, le marché municipal centenaire regorge des couleurs, des parfums et des saveurs du Midi. L’accueil chaleureux des marchands locaux offre un aperçu de la convivialité mentonnaise et de ses spécialités : citrons, épices et barbajuans, socca...

Am intrat deci si in piata asta, foarte pe scurt, si tot pe scurt am fotografiat niste lamai galbene si grase, si niste lalele batute, frumoase si colorate.

Trecut si pe langa Bastion du Vieux Port, care gazduieste Muzeul Jean Cocteau. Admirat bastionul impunator, dar sarit peste muzeu. Ca n-aveam vreme, n-aveam vreme...

Si am intrat in orasul vechi...

... si-n orasul vechi, in trei secunde, m-am pierdut intr-un magazin cu minuni. De unde n-am mai iesit decat peste jumatate de ora, incarcata cu cadouase. Si unde am mai intrat inca de vreo doua ori ca era demential. Ce era acolo, nebunie: lavanda, sapunele, bilute de lemn mirosind a dulci mirosuri, parfumele traditionale, bufnita aia care oracaie cand treci pe langa ea (e o chestie traditionala, cred), pungulite, olisoare si ulcele... De sapunuri v-am spus? V-am spus. Sapunurile uriase de Marsilia, sub forma de cuburi, din toate plantele, cu toate aromele. Mi-am luat si eu un sapun de lavanda si-l tin in dulap si-n dulapul meu miroase ca pe strada aia frumoasa din Menton. Rue Saint Michel ii zice. Si mi-am luat si-un saculet cu lavanda, si mi-am luat si-un saculet cu "herbes de Provence"...

Dupa care, incarcati, cu rucsacurile pline de nimicuri mirositoare, am intrat propriu-zis in centrul vechi.

Foarte-foarte ingrijit orasul vechi (Fuhreru' s-a simtzit aici in sigurantza, in caz ca va intrebatzi:), cu alei curate si cu ziduri de case vopsite in galben, rosu si portocaliu, cu flori atarnand pe ici si pe colo, cu ferestre intentionat impodobite ca sa raman pe retina turistilor si in memoria aparatelor de fotografiat.

Cu oale de lut pentru flori, lipite de ziduri, cu felinare, cu stradute inguste-inguste, cele mai inguste pe care le-am vazut eu vreodata intr-un oras vechi. E o bucatica a orasului vechi mentonez care e, in sine, mai veche decat restul orasului vechi :) si acolo, pe niste stradute, de-abia are loc un singur om sa mearga. Ati inteles ceva? Ca eu nu prea. Asadar, e o parte a orasului vechi mai veche decat restul. Bat shaua ca sa priceapa iapa :) Mi-ar fi placut sa cercetez mai mult zona asta, dar, pe alocuri, parea cam ciudatica si mi-era teama ca Fuhreru' o sa sara iar ca ars. Asa ca am ramas pe strazile "normale" ale orasului vechi (daca normal inseamna sa incapa trei insi pe latimea stradutei :)

Si-am gasit si Basilica Saint-Michel, dar basilica nu prea ne-a mai gasit pe noi. Ca era ora 12 si omul de veghe pleca la masa. Era pauza la biserica pana pe la ora 15.00 si noi trebuia sa fim plecati la ora aia din Menton. Asa ca n-am mai intrat. Si daca interiorul arata la fel de frumos ca si exteriorul, cred ca e cazul sa-mi para rau. Pentru ca piata aceea si-ansamblul de cladiri baroce erau cu-adevarat impunatoare, inaltatoare, frumoase, linistite.

Era liniste la ora aia in orasul vechi si-am luat-o iar agale pe stradute pana la cimitirul vechiului castel.

Si-am pozat si denumirile strazilor, pictate de ziduri, si alte mici minuni...

Cimitirul vechiului castel mi-a amintit de cel de langa Praga (Vysehrad). Si poate chiar de Bellu: sumedenie de sculpturi, liniste, carari inguste printre pietrele de mormant.

De la inaltimea cimitirului am facut, cred, cele mai frumoase fotografii din Menton. Si stranii, pe alocuri: albastrul marii, indrazneala turnului de biserica, faldurile unei sculpturi infatisand o fetita, cenusiul crucilor, caramiziul acoperisurilor... Si, din loc in loc, pe cate un zid, cate-o inscriptie intr-o limba hibrid, francezo-italiana. Ca orasul a apartinut, la un moment dat, republicii italiene Genoa, apoi principatului de Monaco, apoi Frantei, apoi districtului Sanremo, apoi din nou principatului de Monaco, apoi s-a proclamat, la un moment dat, oras liber, si apoi a fost anexat Frantei prin 1860. Ca in 1940, italienii sa-l reocupe, in timpul razboiului, si sa detina doua treimi din oras pana prin 1943. Cand s-a intors la Franta :)

Iar inscriptiile de pe zidurile cimitirului spun diverse poezii in limba asta incurcata, franco-italiana...

Si cica aici, in cimitirul asta, e inmormantat William Webb Ellis, cel care a inventat rugby-ul...

La coborare (ca eu am avut senzatia ca am urcat putin pana la cimitir), ne-am asezat sa ne mancam sandvisurile in Place de la Conception, strajuiti de statura impunatoare a Basilicii Saint-Michel si a cladirilor din jurul ei.

Si-n rest, prin orasul vechi, prin orasul vechi :))

Prietenii stiu de ce se-agata Mariusache de toate placutzele pe care scrie 22 :))

Dupa care ne-am inecat iar in suveniruri, dat fiind ca am ramas pe frumoasa straduta Rue Saint Michel, plina de magazinase. Din loc in loc, ladite cu lamai, vitrine cu limoncello, oale pline cu sapunuri de Marsilia si alte sapunele, ceaiuri, lavanda, ceramica galbena si rosie, saculete cu mirodenii, parfumele de la Grasse, magneti, farfurioase, canute... mici minunatii care ne-au luat ochii si ne-au golit buzunarele. In jur, mult galben pe case si lumina galbena a soarelui. Ca eu cand ma gandesc acum la Menton imi vine in cap albastrul marii si galbenul caselor.

Dupa care am tulit-o spre gara. Gradinile le-am lasat pentru vizita viitoare ca nu mai era timp. Am mai facut niste poze pe ici, pe colo, am tras in piept aerul albastru, am mai aruncat o privire inspre mare si am plecat de la Menton, orasul asta simplu si frumos, cu portocalele lui gata sa cada din pomi, de-atata greutate, cu pietricelele lui, cu carnavalul lui, cu marea lui, cu mirosul lui de lavanda... Sa fim intelesi: eu la Menton trebuie sa ma mai intorc!

Moacele noastre fericite si satisfacute spun totul :))

Ne mai vedem in zilele urmatoare pentru ultimul act: Nisa, cu soare. Ca prea am neglijat orasul nostru gazda, si-n povesti, si in fotografii. Asa ca trebuie sa cer iertare Nisei si sa o pun pe blog si in haine frumoase. Ca am colindat o jumatate de zi si pe stradutele ei, de data asta insorite. Ultima jumatate de zi inainte de plecarea catre casa. À bientôt.

Allez, Soan!

Da. M-am decis. In seara asta, in finala Nouvelle Star 2009, de pe M6, tin cu Soan. Sper ca pe la 12 noaptea sa fie totul ok, adica Soan sa castige.

Allez, Soan!

P.S. Prima melodie din finala a fost betoana. Revin cu linkul, cand apare pe youtube :))

Update, 00.01

Et oui, Soan a gagne!

Ce mama gaia s-a intamplat aseara?!

Mda. Azi am avut asa o zi de rahat, ca nici n-am apucat sa va povestesc ce nervi am avut aseara. Sau azi-noapte, ca sa fim corecti.

Inainte de toate, sa va spun ca am si eu niste fixuri. Putine, da' bune. Unul dintre ele e ca ma uit in fiecare an la Nouvelle Star pe m6. Ei, Nouvelle Star asta e varianta franceza a concursului Pop Idol (britanic), dar au si americanii o varianta, American Idol, la care eu nu ma uit, dar se uita prietena mea Ali :)))

Si, pentru cine nu stie niciuna dintre variante, Nouvelle Star e un fel de Megastar. Dar cu o mie de clase peste Megastarul pe care il face Prima Tv. E un format de emisiune preluat in mai multe tari, ca sa pricepeti. Dar in Franta sunt preselectii serioase intr-o multime de orase, vin oameni cu super voci, mai sunt niste faze de selectie la Paris, pentru ca, ulterior, cele mai bune voci sa ajunga sa cante live, intr-un spectacol absolut fenomenal, care e gazduit de o sala uriasa si super faina din capitala pariziana, Baltard. In fiecare marti, de la 20.50 (21.50 la noi), la Baltard, se intampla niste chestii absolut faine. Melodii vechi, noi, voci betoane si un juriu super tare (care si-a schimbat componenta de anul trecut, dar asta e alta discutie). Asta ar fi juriul de anul asta (plus prezentatoarea):

In fine, asta a fost introducerea, ca sa intelegeti. De vreo cinci-sase ani, primavara, in fiecare marti, eu ma uit la Nouvelle Star pe m6. Da, nu mai am 15 ani, dar ma uit in continuare ca e super fain show-ul. Si-asa am descoperit eu sumedenie de melodii frantuzesti faine, si-asa am descoperit eu sumedenie de tipi ori tipe cu voci absolut fenomenale.

Pot sa va spun si azi ca seria I a Nouvelle Star-ului a castigat-o Jonatan Cerrada, care a reprezentat in anul ala, 2003, Franta la Eurovision (eu l-am preferat pe Thierry Amiel), ca in 2004 a castigat Steeve Estatof (desi eu o voiam pe Amel Bent), ca in 2005 a castigat cine voiam eu, adica Myriam Abel, ca in 2006 i-am tinut pumnii lui Christophe Willem, care a si castigat, ca in anul urmator a castigat Julian Doré, dar mie imi placea si Tigane, ca anul trecut a castigat Amandine Bourgeois iar eu nu am vazut nici macar o emisiune. Ca UPC-ul scosese din pachetul de baza sau ce-o fi fost postul m6. Mama, ce-am mai injurat!

Ei, anul asta a fost mai complicat. Pentru ca, spre deosebire de celelalte dati, nu am putut dezvolta o mini-obsesie pentru un concurent inca din faza de preselectii. Pe care sa-l sustin pana in panzele albe. Mi s-a parut o editie cu concurenti care nu au fost in stare - ziceam eu - sa starneasca simpatii.

Ei, m-am inselat. La un moment dat, m-am fixat pe o fetisoara de 16 ani cu o voce stranie, dar super, super faina: Camelia Jordana. Si am decis sa raman cu ea pana la sfarsit si toata lumea - inclusiv juriul - o vedea castigatoare. Aseara, insa, soc. Mai ramasesera trei insi in competitie - ea, Soan si Leila - iar la finalul emisiunii, publicul avea sa aleaga printr-un fel de televoting cine vor fi cei doi care vor merge in marea finala de saptamana viitoare. Ma, ce atata gargara, atata poveste... Aseara, favorita mea in competitia lu' peshte a fost eliminata si a ratat sansa de a merge in finala.

Am povestit toata povestea ca sa pot sa pun acuma niste LINKURI catre niste clipuri de pe youtube, cu Camelia Jordana cantand in ediatia asta de Nouvelle Star. As fi pus si clipurile, dar cine le-a incarcat pe youtube a vrut sa se asigure ca n-o sa le mai ia nimeni... Mama, ce disperati.
Asadar, eu pun linkurile si voi dati click, da? Pustoaica asta este, in opinia mea, adevarata castigatoare a competitiei de anul acesta.

• Quelqu'un m'a dit (melodia Carlei Bruni)

• Le Coup de soleil (absolut betoana :)

• Mistral Gagnant

• La Madrague

• Womanizer

• Anyone else but you

• Que reste t'il de nos amours

• A walk on the wild side

• Paint it black

Gata, ma opresc aici. Ati retinut: daca sunteti curiosi ce-i cu Camelia asta, dati un click mai sus. Sau mai multe. Eu zic c-o sa mai auzim de ea :) Vorbeste mama Omida din mine.

UPDATE 1:

Petisache m-a intrebat, "bun, bun, tipa a iesit, dar cine sunt finalistii?", asa ca pun mai jos niste linkuri catre melodii interpretate de Soan si Leila, finalistii de la Nouvelle Star 2009. Pe scurt, Soan e simpatic si are o super prezenta scenica (mama, ce am scos din mine... voiam sa zic ca, pe scena, Soan te prinde, momentele lui sunt super interesante si altfel), iar Leila are voce buna-buna, dar e teatrala, motiv pentru care ma cam seaca. Inclin sa tin cu Soan in finala de saptamana viitoare, desi nu sunt prea impacata: el nu are o super voce.

Soan

• Le vent nous portera

• Les mots bleus

• Ma petite entreprise

Leila

• Parle plus bas

• Des que je te vois

• Ma plus belle histore d'amour

Leila si Soan

• Mes mains sur tes hanches (super melodie)

... si mai am cateva linkuri catre momente faine de la Nouvelle Star

Thomas

• Onde sensuelle (faina, faina)

Dale (tipul asta avea cea mai buna voce, a iesit acum cateva editii)

• I've been loving you

UPDATE 2

Ei da, Andix mi-a amintit ca si la American Idol s-a intamplat ce s-a intamplat si la Nouvelle Star: cea mai buna voce NU a castigat.

Puteai sa bagi mana in foc c-o sa castige Adam Lambert dar in finala, paradoxal, a iesit pe locul 2. Pe motiv ca ar fi gay, zice andix. O sa verific. Ca mie imi scapase amanuntul asta.

Pana una-alta, Mad world, in interpretarea lui Adam Lambert, este fe-no-me-na-la! Asta da, VOCE!

Adam Lambert: "Mad World" - Performances

Shared via AddThis