luni, decembrie 01, 2014

Despre Sorin Preda, cu drag şi recunoştinţă

Recitesc un mail primit de la Sorin Preda într-o perioadă teribilă: tata era bolnav, într-atât de bolnav încât nu se mai vedea lumină la capătul drumului, iau eu încercam să strâng forţe de pe unde puteam; şi mai cu seamă din acele locuri din care primisem şi altădată. „Ce să mai spun? Voi păreaţi o familie unită şi o să suferiţi mult. Când îţi moare unul din părinţi, te trezeşti brusc singur şi bântuit de vinovăţii multiple (puteam să fac mai multe pentru el, nu i-am spus tot ce aş fi vrut să-i spun). Încearcă să-l vezi cât mai des, să-i fii aproape, să te saturi de prezenţa lui. Altcumva, Dumnezeu e nădejdea (multe minuni s-au văzut). Roagă-te să-l întărească”.

Mi-am petrecut restul zilei de după înmormântarea lui Sorin Preda citind şi recitind mailurile de la dumnealui; scurte, sacadate, câteva rânduri doar – dar cât de calde, de încurajatoare. Le-am citit cu drag şi cu un nod în gât: cu-atât rămân? Nu, nu rămân cu-atât. Rămân, întâi de toate, cu bucuria de a-l fi cunoscut, în vara anului 2000, la final de liceu. Desigur, la vremea aceea n-aveam de unde să ştiu că povestea asta se va transforma într-una dintre marile întâlniri cu care te bucură viaţa: profesorul Sorin Preda, la care mergeam săptămânal ca să mă lămuresc cu ce se mănâncă subiectele de examen la Facultatea de Jurnalism, îmi părea serios, prea serios, aproape aspru, şi greu de impresionat. Dădea sentinţe – „Ce scrii tu acum e cam de nota 5” – ca să le schimbe total sensul apoi: „Dar la Jurnalism nu se dau la admitere note mai mari de 7”. Aveam să înţeleg în următoarele luni că asta era un artificiu stilistic la care recurgea adesea şi, în fond, una dintre primele lecţii de scriitură pe care le-am învăţat atunci: pentru a menţine treaz interesul cititorului nostru, era bine să creăm contraste, să-l scoatem din zona de confort pe cel care citeşte, să-i propunem în final o cu totul altă cheie de lectură decât cea pe care o aşteaptă. Voi cei care l-aţi avut pe Sorin Preda profesor la FJSC ştiţi ce spun: să propui la finalul unei istorii o lovitură de teatru – povestitorul era, de fapt, o frunză sau o muscă – şi să-ţi obligi astfel cititorul să (re)gândească întreaga poveste.

Pentru nişte tineri care veneau din şcoală cu exerciţiul comentariilor învăţate pe deasupra – cine făcuse oare efortul să-l înţeleagă pe Ilie Moromete, care se ducea în fundul grădinii să fie singur cu gândurile lui...? – orele astea petrecute într-un apartament din Drumul Taberei erau cu totul altceva; o gură de aer proaspăt, exerciţii de gândire şi mirare, mintea care se pune în mişcare. Plecai de-acolo bucuros, uimit, entuziast, de parcă îţi căzuse un măr în cap şi te treziseşi – şi te străduiai ca până la următoarea întâlnire să fii şi tu original, să ieşi şi tu din cercul obişnuinţelor cu propunerile, cu istoriile tale. Şi-atunci e clar de ce, pentru mine şi pentru alţii, adevărata Facultate de Jurnalism n-a început cum începe de regulă o facultate, la 1 octombrie, ci mai devreme, cu câteva luni mai devreme, într-un apartament plin cu cărţi, din Drumul Taberei.

De-acolo mi se trage şi obişnuinţa de-a reţine, chiar de la prima privire, trăsăturile, înfăţişarea celui cu care vorbesc; iar pentru un jurnalist, acesta e, în mod cert, un exerciţiu esenţial. Şi, ca să ne intre în sânge automatismul, am pornit dinspre literatură către realitate: trebuia să reţinem – din toate romanele aflate în bibliografia pentru examenul la Jurnalism – portretul fizic al personajelor principale. Şi, vreme de un an şi mai bine, în cazul oricărei cărţi care-mi pica în mână, mintea mea încerca să reţină întâi de toate chipul lui X, al lui Y, al lui Z. Acestea au fost primele mele lecţii de jurnalism, cu profesorul Sorin Preda.

Abia mai târziu, în facultate, în timpul seminariilor de Tehnici de Redactare, am aflat că Sorin Preda era el însuşi jurnalist. Scria reportaje în „Formula AS” şi, câteodată, ca să ne exerseze spiritul critic, ne citea şapouri şi lead-uri ale propriilor texte, fără ca noi să ştim că-s ale sale; şi noi, cu-atâta libertate pe umeri, găseam de cuviinţă să mai strâmbăm din nas din când în când, la vreo frază care ni se părea mai stufoasă. Jurnalistul Sorin Preda zâmbea atunci pe sub mustaţă. În sălile noastre de seminar, mai degrabă înguste decât late, zâmbetul său era însă o raritate; şi când era, avea şi câte o urmă de ironie – ca şi cum şi din zâmbetul acela trebuia să învăţăm ceva. Profesorul îşi păstra sobrietatea, fapt care a făcut să existe, în cazul multor colegi de-ai mei, un lung proces de acomodare cu felul său de a-l fi. Noi, cei iniţiaţi, cei care trecuserăm de bariera aceasta de aparentă asprime, zâmbeam cu îngăduinţă. Ştiam că toată lumea o să-l iubească în cele din urmă pe Sorin Preda.

Din serile de iarnă, petrecute în cămăruţele de la etajul 6 al fostei „Ştefan Gheorghiu”, îi păstrez următoare amintire: cu un pulover gri, pe gât, cu paltonul lung pe umeri, profesorul vorbeşte încet, calm, şi, la un moment dat, după mai multe du-te-vino-uri prin sală, întredeschide unul dintre geamuri, ca să-şi strecoare afară mâna cu ţigara şi să sufle fumul. Fuma mult în anii aceia Sorin Preda, ţigară de la ţigară; şi, în mintea mea, lecţiile noastre de jurnalism vor avea întotdeauna miros de Kent şi asprimea valului de aer rece care intra pe geam.

Era direct profesorul, nu umbla cu fofârlica – şi detecta de la o poştă dacă textul pe care-l citeai cu voce tare era scris chiar de tine sau era „împrumutat”. Lăuda rar, aşa că atunci când o făcea ţineai cu dinţii de amintirea preţioasă a laudei. Pentru seminarul acesta de Tehnici de Redactare şi pentru cursul de Genuri de opinie de mai târziu mi-aş fi dorit să repet nişte ani de facultate – şi, ajunsă mai apoi într-o redacţie autentică, redacţia „Adevărului”, am păstrat nostalgia orelor cu Sorin Preda; m-aş fi întors fericită la facultate, ca să nu pierd niciuna dintre istoriile lui. Păstrez acest regret: mi se pare că n-am luat tot ce puteam să iau de la profesorul şi jurnalistul Sorin Preda.

Cred că prin facultate am aflat şi că Sorin Preda e chiar nepotul de frate al lui Marin Preda; acel Maria Preda. Şi-am înţeles atunci şi continua sa uimire în faţa lumii Moromeţilor, dragostea, ataşamentul, privirea sa îngăduitoare asupra personajelor din roman, care nu erau numai personaje de roman, erau familie. Ilie Moromete din roman – adică Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti, tatăl lui Marin Preda – era bunicul profesorului nostru, bâtu, adică. Iar Catrina Moromete (Joiţa Preda, în realitate), bâta. S-a învârtit mult în jurul acestei lumi profesorul şi jurnalistul Sorin Preda; nu voia să o lase să dispară. Şi din povestea asta s-a născut, de fapt, ultima carte a scriitorului Sorin Preda: Moromeţii. Ultimul capitol.

Mi-a scris cu bucurie despre cartea asta într-un mail de pe la mijlocul lui 2011 – îmi formasem obiceiul de a-i da veşti scurte despre noi, câţiva dintre studenţii săi din seria 2000-2004, şi de a cere sfaturi mărunte despre una, alta (presa în genere, redacţiile în care lucrăm, proiecte editoriale şi câte şi mai câte). Primeam în schimb misive scurte, bucuroase, respirând un aer rece, cu miros de ţigară, chiar dacă, între timp, profesorul se lăsase de fumat: „Oricât de ocupată ai fi, tot găseşti ceva timp pentru scrisul tău”, „Pune mai multă drojdie în text – să crească, să aibă relief. Nu te grăbi. Zăboveşte pe o imagine, pe un gând anume. Îţi ţin pumnii”.

Anunţam, de pildă, că mi-am terminat, după sforţări uriaşe, teza de doctorat – şi mă bucura un mesaj scurt, marca Sorin Preda: „E minunat că nu te-ai lăsat. Răsplata e a celor răbdători, cu inima mare”. Şi-apoi, după susţinerea efectivă, „La bucuria ta adaug şi bucuria de a fi luat premiul Academiei doar cu o zi înainte, pe 13 decembrie. Te aştept şi pe tine cu un premiu”. Era vorba, desigur, despre premiul Academiei Române pentru bijuteria de carte care e Ultimul capitol; şi-mi doresc să trăiesc ziua în care o vânzătoare de librărie nu va fi contrariată de întrebarea mea: „Aveţi Moromeţii. Ultimul capitol al lui Sorin Preda?”. „Ăăă, vreţi să spuneţi Moromeţii de Marin Preda, nu?” Căci dacă mai am un regret, un mare şi uriaş regret, acesta e: regret că nu l-am cunoscut mai bine – şi că nu-l cunoaştem în genere – pe scriitorul Sorin Preda. Generaţia mea nu-i cunoaşte prea bine pe optzecişti – iar cu Sorin Preda a mai dispărut unul, aşa cum a făcut-o, în august 2011, un alt profesor de-ai noştri, tot optzecist, Constantin Stan; atunci, în augustul acela, Sorin Preda scria într-un mail: „Astăzi mă duc la înmormântarea lui Costi Stan. S-a stins ca o lumânare, atunci când deschizi uşa brusc”.

Tot aşa, printr-un mesaj de la o prietenă absolventă de Jurnalism, acum câteva zile, pe 26 noiembrie seara, am aflat şi vestea asta care mi-a tăiat picioarele. N-am văzut cu claritate decât primul rând, „Bună, Flori. Nu ştiu dacă ai aflat, dar astăzi a murit Sorin…”, iar continuarea am citit-o cu inima mică: „...Preda. Ştiu că fusese unul dintre profesorii tăi preferaţi”. A fost greu de digerat mesajul – şi-apoi împrejurările: profesorul a căzut pe spate, după ce urcase cele patru etaje până la sala de curs de la Universitate, unde trebuia să-şi ţină ora cu studenţii de la masterul de Jurnalism Tematic. Inima – pe care-o operase cu trei luni înainte – n-a mai putut să ţină pasul cu poveştile sale. Sorin Preda împlinea 63 de ani pe 12 decembrie.

Anul trecut pe vremea asta încercam să identificăm o zi potrivită, o oră, ca să ne vedem: voiam să-i fac mamei o surpriză de Crăciun – un exemplar al Ultimului capitol, cu autograful autorului. L-am primit – o întâlnire scurtă, după o lansare, la Muzeul Ţăranului Român. Câteva poveşti mărunte – ce-am mai făcut, ce mai facem – şi-atât; profesorul a dispărut în noapte, spre maşina parcată pe o stradă din apropiere. Era obosit, condusese întins până la Galaţi şi înapoi şi se grăbea acasă. Câteva zile mai târziu mama s-a bucurat teribil să-şi primească darul.

Ca unul care-a primit nenumărate mâini de ajutor atunci când simţea că se duce în jos, îmi face bine gândul că aş putea să-ncurajez la rându-mi: fata profesorului, Violeta, trebuie să ştie c-a avut un tată bun, cald, generos. Şi că noi, atâtea generaţii de fejesecişti, n-am fi nici pe jumătate din cât suntem în absenţa istoriilor cu gust, culoare, miez, ale lui Sorin Preda. Iar în mintea mea, ca şi tata, profesorul Preda a plecat într-o vacanţă, fie ea şi mai lungă... Şi, în vacanţa asta lungă, unchiul Marin Preda îşi va veghea cu siguranţă nepotul – aşa cum o face în fotografia asta de familie, în care scriitorul e surprins, într-un gest duios, protector, alături de Sorin şi Marinică, fiii fratelui Alexandru (Sae) Preda.
Florentina Ţone
1 decembrie 2014
(fotografia face parte din arhiva familiei Preda)

joi, octombrie 30, 2014

Ilya Rashkovskiy cântă Rahmaninov


Cea mai frumoasă poveste a zilei s-a petrecut cu jumătate de oră înainte de concertul de la Ateneu, pe strada Benjamin Franklin, la doi pasi de intrarea artistilor. Afară burniţează, o burniţă tăcută, măruntă, şi, printr-o fereastră deschisă, luminată, răzbat în stradă, limpede, puternic, frânturi din Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Rahmaninov – Ilya Rashkovskiy repetă, se pare, la etaj; iar eu aş recunoaşte concertul ăsta dintr-o mie...

Minute bucuroase, pe trotuar, lângă Ateneu – şi-apoi concertul propriu-zis în sala arhiplină, liniştea lui Ilya, rândurile de aplauze şi bisul... Ce bine, ce frumos e să asculţi minunăţia asta de concert fără emoţia concursului – căci, pentru cei care nu ştiu, acum o lună, pe 27 septembrie, Ilya Rashkovskiy cânta Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Rahmaninov în Sala Mare a Ateneului, în cadrul Concursului Enescu; şi primea, la sfârşitul serii, premiul II... 

 
Ilya Rashkovskiy, acum o lună, în finala Concursului Enescu, la Ateneul Român 
Foto: Cătălina Filip/Concursul Enescu 


marți, septembrie 30, 2014

Minunatele întâmplări ale Enescului: Măria Sa, Pianul

 
(Ilya Rashkovskiy, în seara finalei, la Ateneul Român. Foto: Cătălina Filip)

Desigur, la ora asta cunoaşteţi deznodământul Secţiunii Pian a Concursului Enescu, ediţia 2014: câştigătorul locului I e spaniolul Josu de Solaun, premiul doi a mers la favoritul publicului aflat în Sala Mare a Ateneului, rusul Ilya Rashkovskiy, iar premiul trei, la grecul şcolit la Juilliard, Vassilis Varvaresos. Dar de ce vorbesc eu aici despre locuri, despre clasamente? Cei trei pianişti ajunşi în finală au oferit, cu bucurie, cu generozitate, recitaluri autentice, demonstraţii de măiestrie – aşa că pentru mine e cert: marii câştigători ai serii am fost noi; cei din sală, din faţa Ateneului şi a televizoarelor. Concertele de gală din seara de 27 septembrie – de două ori Ceaikovski şi o dată Rahmaninov – au fost însă finalul unei săptămâni mi-nu-na-te, în care m-am bucurat până peste poate; şi, cu voia Dumneavoastră, dar şi pentru că poveştile astea frumoase n-au voie să se piardă, înşir aici, tot pentru mine, frânturi, imagini, scene, bucurii. În rolul principal: pianul; pianul la Concursul Enescu. Ţin să vă avertizez însă: urmează o poveste lungă, căci bucuriile mele nu-s niciodată puţine; şi nici mici...

de Florentina Ţone

Miercuri, 24 septembrie. Dintre cei şase semifinalişti ai Secţiunii Pian, trei sunt programaţi să cânte în intervalul 10:00-13:00, aşa că mă grăbesc s-ajung la Ateneu. Din exces de zel – a se citi perspectiva unei zile petrecute cu oameni frumoşi şi cu pian – ajung la 9 şi un pic în faţa Ateneului; aşa că stau în faţă şi mă bucur de soare şi de clădirea asta impunătoare, a cărei umbră se reflectă pe blocul din dreapta, de pe strada Episcopiei. O doamnă în haină roşie vrea deja să intre, ca şi mine: „Nu acum, la 9:30”, i se spune, aşa că ne conformăm. Şi, pentru următoarele trei ore, nu mă mai clintesc din rândul 3 al Sălii Mari. Sunt o privilegiată, ştiu deja.


Brakhman: aburul, melancolia, turiştii. Primul semifinalist e Brakhman, rusul Evgeny Brakhman – cântă, obligatoriu, Enescu (Sonata nr. 1 în fa diez minor, op. 24; o vom asculta de trei ori pe parcursul zilei) şi, la alegere, Rahmaninov (Sonata nr. 2 în si bemol minor, op. 36 – versiunea revizuită). În negru, foarte sobru, se aşază la pian – şi, odată cu el, pătrund în sală turişti entuziaşti, o mulţime; iar flashurile lor luminează cupola cea bogat ornamentată. Se aşază şi ei – şi ai zice că vor rămâne; dar nu, după vreo 20 de minute binevoiesc să iasă. Şi, cu zgomotele de rigoare (ca atunci când se ridică în acelaşi timp oameni de pe trei rânduri de scaune), îl scot pe Brakhman din starea necesară sonatei lui Enescu – asta, cu vreo câteva minute înainte de finalul ei. Rusul e nedumerit; şi îi priveşte în câteva rânduri. Aş vrea să-i strig: nu, nu pleacă în semn de protest că ai interpreta tu groaznic sonata enesciană. Pleacă pentru că sunt ei idioţi (să mă iertaţi, dar sunt; au fost). Cu Enescu (fără partitură care să-l ajute) şi cu Rahmaninov, pe mine Brakhman mă cucereşte: e multă tristeţe înăbuşită în interpretarea lui; iar sunetele ies din pian ca un abur, ca o ceaţă; şi rusul, cu ochii în sus, înghite, căutând aer, mai mult aer. La sfârşitul zilei, aceasta va fi, în topul meu de necunoscător – de meloman care ascultă cu inima, nu cu urechile (muzicale), vânând notele false, inexactităţile – interpretarea cea mai emoţionantă a semifinalei.

Prima întâlnire cu Arimune Yamamoto, acordorul. Desigur, la momentul acesta al poveştii, habar n-am cum îl cheamă pe japonezul acesta înalt, cu şorţ negru şi cu o geantă plină de ustensile, care se instalează la pianul Shigeru Kawai în pauza dintre concurenţi. Cred că mi se citeşte uimirea pe faţă – mie şi altora – căci acordorul, despre el vorbim aici, apasă clapele şi ascultă, trage de una şi de alta şi aproape că desface toate straturile pianului, pentru ajustări de ultim moment. Pare un soi de vrăjitor, şi unul care ştie clar ce are de făcut – doar că operaţiunea asta, cu pianul cu toate la vedere, îi îngrijorează pe organizatori, care ştiu că la ora Z se (re)intră în direct pe TVR2 şi TVRHD. „Două minute”, îi arată un domn în cămaşă albă acordorului – iar acordorul râde şi-şi continuă treaba; iar la 11 fix părăseşte pianul şi scena după ce va fi făcut tot ce era de făcut; şi după ce-l va fi fotografiat curioasă aproape toată lumea din sală. Căci câţi dintre noi au mai văzut interiorul unui pian? Şi cine e domnul acesta şi ce face el concret? Iar din întrebările şi din entuziasmul ăsta, se va naşte – veţi vedea mai târziu – o poveste. 



Vassilis Varvaresos „a prins toate floricelele lui Enescu”. În cămaşă albă, cu guler dublu, alb-negru, grecul de 31 de ani, cu studii la New York şi la Paris, umple sala cu entuziasmul lui. E, la propriu, din alt film decât Brakhman – şi nu pentru că, în viaţa de zi cu zi, compune muzică de film, de dans – ci pentru că, odată cu intrarea lui pe scenă, tonul semifinalei se schimbă total: aburul, tristeţea de mai devreme se metamorfozează în culoare, viaţă, optimism. Cu un aer aproape teatral, Varvaresos are o uşurinţă fenomenală în interpretare; şi se bucură, dom’le, se bucură. Iar mie îmi place teribil sunetul care iese pe alocuri din pian – şi, cu urechile mele de novice, de meloman amator, concluzionez rapid: grecul are clasă. Îmi atrage atenţia şi felul în care ţine ritmul: plimbă lin, leneş, dosul mâinii stângi pe deasupra clapelor. Şi, stând la coada de la toaletă (pot să vă povestesc şi asta, nu?), un grup de fete frumoase, tinere, analizează deja ce şi cum. „A cântat foarte viu grecul – se vede că a prins şi înţeles floricelele lui Enescu...”. Una a venit mai târziu, aşa că vrea să ştie: „Şi rusul cum a fost?”. Răspunsul are aer de cunoscător: „Brakhman a cântat sonata lui Enescu pe dinafară, ceea ce... A cântat mai lin, mai în norme – şi cu mai puţine falsuri. Dar mie îmi place şi interpretarea grecului... Să vedem ce preferă juriul”. E întrebată rapid: „Dar ţie de cine îţi place, Madi?”. Iar Madi raspunde – a fost, se vede, şi în etapele preliminare ale competiţie: „Păi, îmi plac grecul şi Rashkovskiy...” Cine e Rashkovskiy vom afla mai târziu.

Josu de Solaun: picături de ploaie în apa limpede. Spaniolul de 33 de ani din Valencia cântă tot Sonata nr. 1 în fa diez minor, op. 24, a lui Enescu – iar eu ştiu deja că-mi place tare-tare sonata asta; care, în varianta lui de Solaun, are cu totul şi cu totul altă înfăţişare: îmi pare optimistă, veselă, iar pe alocuri sunetele pianului sunt ca picăturile de ploaie pe luciul unei ape liniştite, limpezi, netulburate de vreo adiere. După Fantasia Baetica a lui Manuel de Falla (jos pălăria pentru alegerea unei lucrări spaniole), atacată cu forţă, hotărât, vine pauza – şi atac şi eu străzile din jurul Ateneului cu bucurie şi cu chef de împărtăşit impresii şi entuziasm. Îmi place ziua asta şi ştiu deja că, orice-ar fi, la 17:00 punct sunt înapoi.


Partea a doua, în care aflu cine e Ilya Rashkovskiy. Înainte de a asculta a treia versiune a Sonatei nr. 1 a lui Enescu realizez că, între cei şase concurenţi ai semifinalei, cinci au pregătit, pentru seara finală, cu orchestră, Concertul nr. 1 de Ceaikovski şi că doar rusul acesta, pe care-l aşteptăm acum, ar putea cânta Rahmaninov no. 3, o minunăţie. Cu gândul ăsta – ce bine-ar fi dacă... – începe, după-amiază spre seară şi cu mai mulţi spectatori în sală, partea a doua a semifinalei. Iar Ilya intră pe scenă în haine de gală: costum negru, cămaşă albă, butoni, pantofi de lac, în care sclipesc luminile mari ale sălii. Mă gândesc jumătate bucuros-jumătate vinovat: ce-ar zice oare cineva văzând detaliile care-mi atrag mie atenţia? Cămaşă albă? Lac? Lumini? Ei, uite că mă dau chiar eu în gât, poftim – am notat că rusul ăsta născut la Irkutsk, în 1984, a tratat semifinala de parc-ar fi fost un recital (şi jos pălăria pentru asta). Ascult sonata – varianta intempestivă, furtunoasă, cu sunet clar şi limpede – şi, după un tur de forţă prin Prokofiev (ce desfăşurare de forţe şi de energie; picături de apă i se scurg pe obraz), din sală se strigă „Bravo!” şi se exclamă: „Ce virtuoz!”. Iar eu nu mă pot abţine – notez (cumva) premonitoriu: „Ladies and gentlemen, this is the winner”.

Sonata nr. 4 a lui Scriabin sună diafan în interpretarea Adelei Liculescu; ai senzaţia că fata asta de 21 de ani – Adela e cel mai tânăr concurent din semifinală – abia atinge clapele. Are de furcă în schimb cu rochia lungă, roşie, care, din când în când, trebuie domesticită. Trece rapid, fără pauză, la Suita nr. 2 a lui Enescu – într-atât de repede încât nu ne dezmeticim să aplaudăm – şi-apoi iese cum a venit, ca o şoaptă, fără să deranjeze. O semifinală de catifea pentru Adela – de parcă şi-ar fi plimbat degetele deasupra unei căni pline cu lapte – dar cu mici momente de nervozitate pentru mine: chiar la fata asta trebuie să sune toate telefoanele din sală?! Ce bine-ar fi dacă operatorul de la TVR nu şi-ar mai trage nasul atât de zgomotos, din 5 în 5 secunde...

...şi trecem la turul de forţă a lui Woogil Park, din Coreea de Sud – care cântă şi el aceeaşi suită enesciană ca şi Adela, dar care atacă, cu chef, cu forţă, Sonata nr. 7 a lui Prokofiev; în aşa fel încât, la final, se aplaudă la scenă deschisă. Asta după ce, din acelaşi exces de entuziasm probabil, sala aplaudase şi între părţi, iar băieţelul ăsta, îmbrăcat în negru de sus până jos, ne-a privit nedumerit şi pe noi, şi pe domnul care-l ajuta cu partitura. O fi fost în gândul lui ceva de genul: „Oamenii ăştia chiar nu cunosc suita lui Enescu? De ce aplaudă?!”

Şi gata, e final de semifinală. Publicul pleacă, juriul se retrage să delibereze – iar în sală rămân doar câţiva curioşi, eu printre ei. Îmi pregătesc un pronostic de necunoscător: ruşii şi grecul – iar atunci când, după 20 de minute, într-o ceremonie mai degrabă informală, după ce în sală vor fi pătruns şi câţiva concurenţi, se comunică rezultatele, voi vedea că lucrurile, o parte cel puţin, s-au potrivit. Până acolo însă mă consult cu Daria, o pianistă dragă mie, pe care o revăd după nişte ani, mai mulţi. O ascult şi, evident, mă bazez pe flerul, dar mai cu seamă pe urechile ei: „Mie mi-a plăcut foarte mult grecul! A avut interpretarea zilei, după mine. Şi spaniolul... De la Brakhman aşteptam mai mult...”. Cu observaţia asta în minte, diger mai bine rezultatul – şi lipsa lui Brakhman din finală. Câştigătorii serii sunt: Vassilis Varvaresos, Josu de Solaun şi Ilya Rashkovskiy. Coreeanul tânăr şi talentat e bătut pe umăr de nişte cunoscuţi: „Congratulations! You’re still young...” Zâmbeşte.

Luminile se sting, a fost o zi lungă. Acordorul coboară treptele Ateneului, cu tot cu geanta cea voluminoasă. Lângă coloanele de la intrare, într-un grup aflat în penumbră, Ilya Rashkovskiy fumează ţigara de după semifinală.


Vineri, 26 septembrie: întâlnirea cu acordorul Arimune Yamamoto şi repetiţiile finale cu orchestra – sau cum oamenilor entuziaşti (ca mine) li se întâmplă poveşti frumoase. Despre minunatele istorii ale acordorului nu veţi citi deocamdată nimic – pregătesc un portret pentru „Weekend Adevărul”, dar trebuie să ştiţi că am ajuns la Ateneu la 10 dimineaţa, cu bucurie şi sumedenie de curiozităţi, şi l-am părăsit, o oră şi ceva mai târziu, cu un zâmbet până la urechi. O să citiţi tot şi toate, cât de curând; şi da, acesta este un teaser.

Până acolo însă, aproape de ora 16:00, sunt înapoi: repetiţiile finale, cu orchestra, sunt pe cale să înceapă, iar eu nu pot, nu vreau să ratez un asemenea răsfăţ: de două ori Concertul nr. 1 al lui Ceaikovski (Varvaresos şi de Solaun) şi o dată Concertul nr. 3 al lui Rahmaninov (Rashkovskiy). Cei trei vor intra la repetiţii în ordinea trasă la sorţi pentru finală: Vassilis, Ilya şi Josu.

Eu ajung ca de obicei mai devreme; şi-l observ, în trecere, cu coada ochiului, pe Ilya Rashkovskiy în parcul din faţa Ateneului. E 15:45. Cu o oră şi un pic înainte să-i vină rândul, rusul, într-o geacă gri, cu geanta neagră atârnând pe spate, se plimbă încet, de colo-colo. Cu ochii întorşi spre sine, el cu el, Ilya pare că revede în minte bucăţi din concert; şi încearcă să-şi ascundă emoţiile, nerăbdarea făcând în faţa Ateneului genul acela de plimbare pe care-l faci dimineaţa, pe peron, aşteptând metroul - de-aici până dincolo şi înapoi.

Intru. Şi mă simt deja cu musca pe căciulă: pe scenă e o gălăgie colorată, veselă – artiştii Filarmonicii George Enescu îşi acordează instrumentele, se pregătesc – iar în sală nu-s decât eu; eu şi, pe rândurile din faţă, multe genţi, poşete şi cutii de instrumente. Mă aşez pe rândul 3, cum stau de-obicei – şi-apoi decid să mă retrag; mi-e teamă că atrag atenţia şi că voi fi eliminată în curând din bucuria acestei repetiţii finale cu orchestra. În sinea mea, râd tare, în hohote aproape – iar asta se traduce printr-un zâmbet uriaş: ce mare şansă să fii parte a bucătăriei unui recital de gală. Căci Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră a lui Ceaikovski e genial – şi de-abia aştept să descopăr, pe viu, şi Concertul nr. 3 al lui Rahmaninov; ştiu că-i dificil, foarte dificil.

La 16:00 fără un pic intră în Sala Mare Vassilis Varvaresos: geacă, umbrelă, sticlă cu apă. E vesel, entuziast – se vede după pas; iar la fix vine şi dirijorul, Justus Frantz. Ce apariţie! Păr alb, ochelari cu ramă roşie, sacou albastru şi cămaşă verde, debordând de entuziasm. L-a mai întâlnit cu siguranţă pe grec, căci îl prezintă bucuros orchestrei, şi pe ton de glumă: „Ladies and gentlemen, you already know our soloist. He is The King!”. Râde cu gura până la urechi. Şi gata, începe, iar eu mie-mi creşte inima: mor după concertul ăsta de Ceaikovski şi ştiu deja, sunt un privilegiat. E ca şi cum orchestra, solistul cântă pentru mine. Pentru mine şi alte câteva 5-6 persoane, strecurate prin loje. Şi cum se aude pianul! Din când în când, dirijorul şi pianistul se privesc complice; Varvaresos ţine ritmul cu capul, iar Frantz cere mai mult, mai tare, mai cu viaţă de la orchestră: „Ce aud eu e bine. Dar ce are nevoie acest artist de la Dumneavoastră e de ceva extraordinar. Ex-tra-or-di-nar!”. 


La 16:52, Josu de Solaun e în foaierul Ateneului – a ajuns şi el cu o oră mai devreme. În sală, Ilya Rashkovskiy e deja la pian, reluând pasaje, fragmente, înainte de a repeta cu orchestra concertul de la cap la coadă. „Our soloist”, îl prezintă Frantz, mai rezervat – şi Ilya e şi el mai rezervat decât Vassilis Varvaresos. În pantaloni negri şi cămaşă crem, rusul de 29 de ani pare şi mai tânăr decât e: serios, conştiincios, ca un elev pregătind un examen. Primele acorduri ale concertului sunt emoţionante, iar Ilya le cântă cu privirea în sus, înspre cupolă. „Pianissimo, pianissimo”, se aude Justus Frantz, care opreşte de nenumărate ori orchestra ca să dea indicaţii. Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră al lui Rahmaninov se cântă rar – şi e o probă de foc nu numai pentru pianist, dar şi pentru membrii orchestrei. Se reiau multe părţi, se notează observaţii pe partituri – şi, pe alocuri, Ilya trage cu ochiul, printre mâini, la partitura proprie, aflată la piciorul  pianului, în dreapta; o împinge cu vârful pantofului, să-i intre mai bine în raza vizuală.


La final, când voi fi fost deja cucerită de concertul lui Rahmaninov, Justus Frantz – el însuşi pianist – se aşază în faţa clapelor reluând anumite pasaje, sub ochii lui Ilya. Iar eu ascult observaţiile concertmaistrului, care-şi odihneşte vioara şi mâinile în apropierea locului în care mă aflu: „Grecul a cântat mai bine ieri, azi a mai scăpat o notă, două. Ne-a şi zis când a venit: «Am băut două beri, aşa că nu ştiu cum o să iasă...»”. Râde şi continuă – iar eu sunt numai urechi; mă bucur de analiza asta făcută la cald, numai pentru urechile mele şi-ale Cătălinei (autoarea celor mai frumoase instantanee de la concurs): „Rusul a cântat mai bine, mai corect...”. „Rahmaninov pare şi mult mai dificil...”, îndrăznesc o observaţie de meloman amator. „Din cei şase semifinalişti, cinci aveau Ceaikovski şi doar rusul are Rahmaninov...”, adaug. Concertmaistrul mă lămureşte: „Cu Ceaikovski poţi să te duci aproape la orice concurs, de-asta îl are toată lumea în repertoriu. Pe Rahmaninov nu prea... Oricum, depinde şi ce zi prinzi la concurs: poţi să fii foarte bun azi şi mâine să fii stors, să nu mai poţi să te ridici. Aşa a fost cu ruso-francezul de la vioară, care a fost excelent la repetiţii [n.a. – Fedor Roudine, locul 2 la secţiunea vioară a Concursului Enescu]... Bartok zicea bine: «Concursurile sunt pentru cai». Nu pentru oameni...”


În ultima oră a repetiţiei, dirijorul îşi exersează amuzat cunoştinţele de spaniolă, prezentându-l orchestrei pe Josu de Solaun: „Caballeros y caballeras, aqui esta su pianista!”. Şi-apoi, rapid: „Tomen su posiciones!”. În această cheie bucuroasă se desfăşoară repetiţia cu orchestră a spaniolului, care râde, e vesel; entuziasmul, emoţia i se citesc pe faţă. Iar eu, ca un copil, râd cu gura până la urechi: ce frumuseţe de concert! „Forte! Forte!”, cere dirijorul, care, după un pasaj cântat în forţă, se întoarce vesel la Josu: „Tu quieres la musica!”. Instrumentiştii râd, eu râd, toată lumea se bucură. Iar la sfârşitul serii, spaniolul va spune una dintre cele mai frumoase poveşti ale concursului – aceea că se simte vegheat de Enescu: „Pe durata Concursului Enescu mi-am închiriat un apartament în Bucureşti. Ştiam că este aproape de Ateneu, dar am fost surprins să văd că locuiesc chiar pe strada George Enescu, exact în blocul în care a locuit timp de 6 ani. Surpriza cea mai mare a fost că sunt cazat exact în apartamentul situat sub apartamentul în care a locuit Enescu. Mă simt de parcă m-ar veghea. Sunt fan Enescu de foarte mult timp. Mi-am dorit întotdeauna să cânt la Ateneul Român. Faptul că am reuşit să fac acest lucru reprezintă pentru mine marele premiu”.

Seara e încheiată de acelaşi exuberant Justus Frantz; care, cu gesturi largi, declamă: „I love this country! I love this orchestra!”. Scena se goleşte, iar dirijorul rămâne în sală, pe scăunelul pe care stătuseră, rând pe rând, concurenţii – încearcă să-l prindă pe telefon pe Ilya Rashkovskiy; rusul îşi lăsase partitura la piciorul pianului.


Despre seara de gală nu vă spun decât atât: a fost un tumult de emoţii; de toate felurile. Şi vă invit să le retrăim împreună, revăzând/reascultând Ceaikovski (în interpretarea lui Josu de Solaun) şi, mai ales, Rahmaninov (Ilya Rashkovskiy).


luni, septembrie 22, 2014

Povesti cu violoncel


De unde stau, nu văd decât coardele violoncelului – şi nu coardele, ci umbrele lor – pe umărul gol al tinerei din Coreea de Sud; şi degetele, tot nişte umbre, mişcându-se rapid pe acelaşi umăr; de parcă Eun-Sun Hong ar cânta direct pe piele. Din când în când, atunci când orchestra îşi cântă părţile ei, mâna stânga a violoncelistei se duce în spate, unde, pe un colţ de scaun, se odihneşte un şerveţel alb. Mâna şterge strunele încet, de sus în jos, şi pune şerveţelul la loc, asigurându-se că e perfect lipit de scaun – şi pregătit pentru următoarea folosire.

Aseară, degetele violoncelistei Eun-Sun Hong au câştigat premiul I la Concursul Enescu.
  Sursa foto: pagina de facebook George Enescu Festival


 ...povestea de aseara mi-a amintit de o alta, care îmi e foarte dragă; tot cu un violoncel în rolul principal. 


vineri, septembrie 19, 2014

Minunatele întâmplări ale Enescului sau vioara cu inimă


...şi prin Enescu înţeleg septembrie, înţeleg Festivalul şi Concursul, înţeleg Ateneul şi bucuria din el, de lângă el. Aseară s-a (mai) întâmplat o poveste frumoasă la Ateneu, iar eu mă bucur teribil c-am fost parte din ea: Finala Secţiunii Vioară, cu trei concurenţi de prima mână, la propriu: violonista Wonhee Bae din Coreea de Sud, francezul de origine rusă Fédor Roudine şi violonistul Ştefan Tarara, născut la Heidelberg din părinţi români. 

Ştiam deja că va fi un regal: de două ori Concertul în re major op. 35 pentru vioară şi orchestră de Ceaikovski (o frumuseţe de concert, nu puteţi să mă contraziceţi) şi, în interpretarea lui Roudine, Concertul în re minor op. 47 pentru vioară şi orchestră de Sibelius. Adaugaţi aici un mail scurt, dar mobilizator, ca un ghiont, fie el şi virtual, de la un insider („Vai, te rooog eu, vino. Am fost la repetiţii. Francezul e rupere, dar rupere. Serios, a fost f. mare concurenţa la vioară şi calitatea fff sus. O să-ţi placă la nebunie”) şi-o să înţelegeţi de ce, la 18:30 trecute fix, eram deja în Ateneu. 

La mai puţin de 20 de ore distanţă de la povestea de aseară vă spun doar atât – şi trebuie să mă credeţi: a fost magistral. Căci după Wonhee Bae şi Fédor Roudine, când credeai că nu se poate mai bine, mai bine şi mai mult, a intrat pe scenă şi-a cântat cu inima, cu inima în vioara Nicolò Gagliano, violonistul de origine română, stabilit în Germania, Ştefan Tarara. Interpretarea lui, plină, rotundă, emoţionantă, a învăluit sala şi pe mine; iar emoţia asta s-a tradus, se pare, printr-un zâmbet rămas în colţul gurii până la ultima notă; şi chiar şi după aceea. Căci, în timp ce semna cartonelul pe care i-l vârâsem sub ochi (trebuia sa rămână şi un semn fizic după concert, în afara emoţiilor mele bucuroase), Ştefan Tarara mi-a mulţumit că am zâmbit: „Am văzut că aţi zâmbit. Şi asta m-a ajutat. Am fost foarte nervos în seara asta, dar am văzut că zâmbeaţi şi m-am relaxat...”. Zâmbesc şi-acum. Mulţumesc, Ştefan Tarara.

Foto: pagina de facebook George Enescu Festival

Si, daca doriti sa revedeti/reascultati, minunatul concert al castigatorului e aici.

Alte poveşti de septembrie:

joi, septembrie 11, 2014

miercuri, septembrie 03, 2014

Bambucea a devenit Carolina




Ali, fii pe faza, eu atat iti spun. Intr-o buna zi am sa-ti fur mogaldeata asta cu ochi mari, albastri, si botic de iepuras. Caci dintr-un Humpty Dumpty nu se putea naste decat un Benny Benny, asta e cert (amanunt pentru initiati).

Si mai e un lucru cert: a fost o bucurie, o mare bucurie, sa-i fiu aproape Carolinei (aproape, la propriu) in timpul botezului; si, de-acum, si mai departe. Stiti ca draga de Carolina e prima mea finuta, nu? Am chinuit-o un pic la botez (in stransori mai anapoda, in hainute care nu se lasau imbracate...), si ea pe mine, tot un pic (am avut emotii ca la un examen), dar la sfarsit a ramas somnul ei linistit, dupa baie; si zambetul meu mare, generos, ale carui franturi au stat cu mine pana azi - si-o sa mai stea un pic, sunt sigura.

Gasiti mai jos, pe repede inainte, povestea bucuriei si zambetul nostru, al meu si-al lui Marius, de nasi. Caci in weekendul care a trecut Bambucea a devenit Carolina. Sa ne traiasca.