Episoadele anterioare:Va spun de la inceput, ca sa stiti ce si cum: acesta este un jurnal torinez decalat. Adica eu scriu acum, cand se intampla faptele, cand sunt la Torino si ma minunez deja de ce ce traiesc, iar voi o sa cititi asta pe blog, bucata cu bucata, atunci cand ma intorc.
Si mai arunc ceva in aer, asa, ca atunci cand vrei sa starnesti interesul celor curiosi sa te citeasca, dar nu vrei sa spui mare lucru: nu-l mai urasc pe Brian Joubert. Nici eu, nici Ali. Pentru ca de-acum inainte, in mintea noastra, Joubert va fi intotdeauna legat de prima intrare in Palavela, de primul contact din viata noastra cu o competitie de patinaj, cu prima imagine a ghetii albe-albe de campionat mondial.
Dupa aia, eu si Ali ne-am mutat intr-o garsoniera si eu mi-am adus televizorul color de acasa, castigat la nu stiu ce concurs, si am continuat sa ne uitam la patinaj, iar eu, atehnica total, faceam poze cu un jaf de aparat cand patina Alexei Urmanov: altfel spus, dadeam cu blitul in ecranul televizorului si ma si asteptam (Doamne, ce tampita!) sa-mi iasa pozele. Si nu ieseau decat niste urme de Urmanov... Din pacate. Dar tot era ceva. Inainte de Urmanov, a fost Victor Petrenko. Dupa Petrenko a fost, cum va spuneam, Urmanov, dupa Urmanov a fost Ilia Kulik, dupa Kulik a fost Yagudin si in timpul asta a aparut in peisaj si Alexander Abt. Si dupa aia, a fost Plushenko. Si dupa Plushenko n-a mai fost nimeni.
Ei, dar astea sunt deja istorie. Si Plushenko a renuntat la Mondialele astea, cu o zi inainte, desi il gasisem in toate programarile de antrenamente si ne facusem deja planul, eu si Ali, cum si cand sa mergem sa-l vedem. Ca sa nu scapam nimic. Ca da, ne-am luat All-Events Tickets inca din luna noiembrie: ca sa intram la tot si toate, inclusiv la antrenamente. Pe-atunci, nici nu stiam ca Plushenko revine in competitii. Dar ne-am luat abonamente pentru noi, ca sa venim la primul concurs de patinaj din viata noastra de fane-infocate-care-nu-s-au-uitat-in-viata-lor-decat-la-competitiile-televizate.
Da, ne-am luat bilete pentru Torino si-abia apoi ne-a dat pe spate vestea ca revin in competitii si Plushenko, si Lambiel. Si dupa aia au fost Europenele si aurul lui Plushenko si programul minunat de artistic al lui Lambiel pe La Traviata (Lambiel a luat argintul la Europene), dupa aia a fost Vancouver si falsul argint al lui Plushenko, dupa aia a fost entuziasmul vestii ca Plushenko vine la Torino (iubeste orasul asta, a luat aurul olimpic aici in 2006), si dupa aia a fost inima stransa, cand am citit stirea Reuters ca pe Plushenko il lasa genunchiul la cvadrupla si ca nu vine la Torino fara cvadrupla. Ca intr-o sesiune de antrenamente facuse 54 de sarituri si pe la ultimele genunchiul dadea semne proaste. Asa ca a decis sa nu mai vina, dupa ce i s-au recomandat doua saptamani de pauza. Asta am aflat chiar cand imi faceam bagajele sa vin incoace, la Torino, pe 20 martie. Si asta e povestea. Introul.
20 martie 2010, sambata
Asadar, cu vestea asta proasta in buzunar, dar cu inca o farama de entuziasm legata de prima competitie de patinaj ever in our lives ne-am imbarcat in avion – directia Torino. Si-am aterizat doua ore si jumatate mai tarziu pe un aeroport din mijlocul Italiei rurale, la Cuneo, si Cuneo ne-a intampinat cu un pregnant miros de balega. Si cu o incapere micuta, cam ca la Baneasa, in care ne-am inghesuit sa ne luam bagajele cu niste adolescenti italieni cam mirositori, care veneau de la Londra. (Si eu scriu acum, in timp ce-n bucataria apartamentului nostru inchiriat se fac niste paste si in timp ce Fuhreru’, cu care impart concediul, macane: „Flori, scrie acolo cum te-ai certat tu cu mine:)”. Ajungem si acolo: pe Fuhreru’ il apuca o subita durere de picioare cand vine vorba de concedii si de mers pe jos, iar pe mine ma streseaza nazurile lui :)). Ne intoarcem la ale noastre, nu inainte de o precizare. E un concediu in patru: eu, Ali, Mariusache si Fuhreru’. Planul e facut de acasa: fetele la patinaj, baietii prin oras, la muzee si alte alea.
Asadar, la Cuneo mirosea a balega. Eram in camp. Si-n scurta vreme, am urcat intr-un autobuz care ne-a dus la Torino Lingotto intr-o ora. Pe noi si pe alti cativa romani care coborasera din Blue Air. Unii cu evident accent moldovenesc. Nu, sa ne intelegem, n-am nimic cu moldovenii, observam doar ca sunt super adaptabili. Pentru ca le-am mai intalnit fetele si vocile si-n alte locuri din Torino. Ca Torino e plin de romani, n-a fost supermarchet, strada mare, fara sa-i aud. Am ajuns, ne-am instalat in apartament. Trec repede peste chestiunile legate de cazare (apartamentul arata excelent, doar ca miroase pregnant a fum de tigara si ca am avut o problema cu dusul – „abbiamo un problema con la doccia, non functiona la scarica de la doccia” – si Fuhreru’ a bagat mana sa desfunde, total ingretosat. „M-am sacrificat pentru voi”, comenteaza de langa mine. Nu mai spun de lingura cu coada lunga luata din sertar, pe post de pompa de desfundat, pe care nu mai stiam unde sa o punem atunci cand a venit proprietara apartamentului, sa rezolve ea problema. Ca-n sertar, la loc, cu celelalte ustensile, nu puteam sa o mai asezam... In fine).
Seara s-a sfarsit apoteotic. Si-n sensul bun, si-n sensul rau. La ora la care am venit noi, nu mai era nimic deschis, frigiderul era gollo, asa ca am luat masa printre localnici, la o pizzerie super simpatica de langa apartament, unde era plin-ochi de italieni galagiosi si unde puteai sa vezi si meciuri din campionatul italian pe doua LCD-uri. Am luat ceva ce parea cunoscut, pizza Quatro Stagioni, iar unul dintre stagioni era cu carciofi, molto buno. A fost o experienta super-super simpatica, ne-am indopat bine de tot, mi-am clatit ochii cu chelnerul italian inalt, cu parul negru, care se fataia printre mese si plasa pizzele cu o dexteritate de invidiat:). Si am aflat pe pielea noastra si ce-i aia „coperto”, fata de masa, bacsisul pus pe nota de plata. Mda. Ne adusesera si niste grisinele si niste painici inainte de pizzele propriu-zise, dar am rezistat tentatiei, spre binele buzunarului nostru. Ziceam ca seara s-a incheiat apoteotic. Cu ceai „Hapciu” in niste cani mari, cu vacute pe ele. Nu aveam nici macar o sticla cu apa in apartment si aveam o sete dupa pizza, mama-mama... Asadar, ceai de raceala din dotarea lui Mariusache si buona notte. 21 martie 2010, duminica
Prima zi la Torino n-a continut deloc patinaj. Desi plecasem cu ganduri marete ca pe 21 martie, intre 21.00 si 21.30 sau cam asa ceva, sa-l vedem pe Plushenko live la antrenamente, la Palavela, am renuntat sa mai mergem in semn de protest. Si ne-am dus la PAM, instead. Pam, singurul supermercato deschis duminica, fratilor. Ca aici duminica e chiar zi de leneveala suprema. Chestiune evidenta si in centrul orasului Torino, unde toate magazinele, aproape toate, erau inchise. Inchise-inchise. Si toata lumea iesise la promenada in centru si facuse cozi impresionante la inghetata...
Asadar, prima zi petrecuta efectiv in Torino a fost o zi de orientare, de recunoastere. Luat tramvaiul 4 si mers in centru. Centru – in sens larg, ca la Torino centrul e o zona destul de ampla. Centru e si Porta Nuova, unde am coborat noi, si Piazza Carlo Felice, si Piazza Castello, si Via Po, si Via Garibaldi, si Via XX Settembre. Centrul e mare-mare.
Am mers pe strazile acoperite de arcade ale torinezilor – ca aici, pe strazile importante ale orasului, torinezii sunt protejati de intemperii, gata sa faca shopping in orice anotimp, in orice conditii –, am remarcat gustul impecabil al locuitorilor: toate damele, toti barbatii imbracati la patru ace, cu esarfele, cu palariute, cu paltonase de culoare deschisa, toti numai zambete, vezi si in pozele mele:). Mai, ce sa zic, barbatii italieni au pe vino-incoa. Asta ca sa confirm un stereotip: nu sunt ei mister Univers, dar sunt super ingrijiti si super zambitori. Si cand erau imbracati cu gust indoielnic (eufemistic, vorbind), si ei, si ele, erau romani, romance. Ca sa stiti. 
Rox, zoom pe poza...:)
In fine, dupa o vizita la centrul de informatii turistice, de unde ne-am luat o tolba de pliante si renumitul Card Torino-Piemonte (7 zile – 35 de euro – gratis pe toate mijloacele de transport, cu exceptia metroului, si gratis la 170 de muzee – o super afacere!), am decis sa facem o scurta plimbare pe Via Garibaldi. Care s-a lungit peste masura, de vreme ce Via Garibaldi e una dintre cele mai lungi strazi pietonale din Europa. Pe Via Garibaldi toate magazinele erau inchise, cu toate astea a fost o plimbare simpatica. Care s-a incheiat si mai simpatic, cu o escala la Gelateria Grom – unde am baut cea mai buna ciocolata calda ever: cioccolata calda fondente gianduia – 3 euro un paharel mediu. Mama, dar cum era, mama, dar cum mirosea... Ali si baietii si-au luat niste inghetate-monstru, cu doua straturi grase-generoase, dupa care am intrat la Palazzo Madama. Mai spun doar ca Via Garibaldi era plina de gelaterii, pastigerii, cafeterii, ciocolaterii de traditie, unde mirosea bestial. Pentru ca, inainte de orice, Torino e un oras dulce, care miroase dulce, un dulce care-ti da peste cap simturile. Si inca n-am gustat aproape nimic. La finalul celor zece zile sper sa fiu satula de dulcele torinez. 
Gratis cu Piemonte Card. Un monstru de palat. Si nici macar nu ne asteptam la asta. Parea mare pe-afara, dar, odata vazuta o sala, eram convinsa ca am vazut tot si ca Muzeul de Arta de la Bucuresti e cu mult peste Palazzo Madama. Ei, nu vazusem decat parterul, si mai era subsolul, etajul I, etajul II, plus doua turnuri, dintre care unul cu panorama. Si-am vazut... mama cate n-am mai vazut. Ca nici nu le-as termina daca as incepe sa le insir: costume, bijuterii, tablouri, carti si multe, foarte multe obiecte ceramice. Pentru ca da, ceramica e cu-adevarat cea mai bine reprezentata categorie de obiecte din Palatul Madamei.La un moment dat, nimerisem intr-un soi de depozit cu obiecte de ceramica din toata lumea: Grecia, China, Japonia, Olanda, Spania... Doamne, ce era aici! Unele dovedind un gust discutabil, dar asta conteaza mai putin. O varza-supiera din ceramica, un dovleac, tot soiul de multe tampenii, dar si niste azulejos pe care le-am apreciat la maximum. Si, peste tot si toate, apartamentele madamei, Giovanna Batista, dormitorul, sala de bal, decorate bogat, fastuos, in culori puternice si cu oglinzi uriase, dar si privelistea dintr-unul dintre turnuri. Categoric, Palazzo Madama ar merita un post urias, de sine statator, dar eu o sa scurtez masiv pentru ca jurnalul asta torinez este si trebuie sa fie preponderent despre patinaj.
Seara s-a incheiat cu o vizita la supermarchetul Pam, din centrul comercial 8 Gallery. Ca sa nu mai fim nevoiti sa bem tot ceai Hapciu inainte de culcare :).
14 comentarii:
Si mie Joubert mi-a devenit simpatic, dar asta numai dupa ce-a aparut un nou villain in pielea prajinelului de Lysacek.
Anyway, sunt mare fana a postarilor astora, sa stii :D
Da, corect, nici nu m-am gandit la asta, dar se poate ca si asta sa fie unul dintre motivele care au condus catre simpatizarea lui Joubert, ca a aparut un Lysacek care ma calca pe bataturi. Pe langa conexiunea din creierul meu, Joubert=Palavela, Joubert=Torino, Campionatele Mondiale.
Si ma bucur ca esti fana a postarilor, si eu sunt :)) Mi-a placut mult sa le scriu exact atunci cand se intamplau lucrurile...
Foarte frumos! Te invidiez, pe bune! Ar trebui sa ma fac mica si sa ma luati si pe mine in bagaje in vacante, asa ca mascota:)))
Cat de mica? :) Ca la Wizz ai voie doar cu 15 kilograme la cala :)) Daca nu sari de un kilogram, cred ca te luam :))
Nici eu nu mai am nimic impotriva lui Joubert care m-a calcat ani de-a randul pe bataturi. Mi-a placut cum s-a prezentat la Campionatele astea.
Doresc sa-ti marturisesc ca impartasesc in totalitate impresiile tale despre Torino si ca citindu-te retraiesc emotia acelor zile pentru ca si eu am fost acolo, si mie mi s-a implinit acest vis alaturi de alte trei prietene. A fost un vis implinit si a fost minunat. Si eu urmaresc competitiile de patinaj artistic din copilarie cand nu aveam televizot color si cand ii multumeam lui Cristian Topescu pentru ca descria pana si nuantele costumelor purtate de patinatori.
Eu si fetele mele l-am "iertat" pe Pluseko ca nu a fost la mondiale, ne multumim ca l-am vazut de 2 ori la Bucuresti dar ne-ar fi placut teribil de mult sa-l vedem pe Lambiel.
Ancuta, bine ai venit pe blogul meu doldora de patinaj si de Plushenko :)) Da, la Torino a fost beton, o sa tin minte multa vreme escapada asta simpatica si, daca scriu pe blog cu maximum de amanunte, scriu si eu tot ca sa retraiesc emotiile si bucuria din zilele cu pricina. O sa ma straduiesc sa ajung mai repede la povestile din Palavela, cu pozele aferente, ca sa ne bucuram impreuna :).
Iar Lambiel o sa fie pe Flamaropol, alaturi de Plushenko, pe 11 aprilie. Deci ai cand si cum sa-l vezi. Si cred ca stiai deja povestea asta.
Ce zici Florentina, ca ai fost acolo, este Daisuke cel mai mare patinator al tuturor timpurilor, cum au afirmat unii dupa Mondialele astea?
Simona, eu n-as merge atat de departe, atat de departe incat sa afirm ca e cel mai mare patinator al tuturor timpurilor... Ca sa poti sa spui asta e nevoie ca patinatorul cu pricina sa fie multa vreme pe gheata, sa aiba rezultate fenomenale, iar rezultatele sa fie constante in timp. Doar peste cativa ani se vor putea trage astfel de concluzii, deocamdata Daisuke are un titlu mondial, o medalie de argint la mondialul din 2007 si o medalie olimpica de bronz. Ce se poate spune, insa, cu certitudine e ca Daisuke e un patinator extrem de talentat, cu un simt artistic fenomenal. Un patinator care-mi place foarte mult si pe care-mi pare rau ca l-am descoperit asa tarziu. Aproape ca nu-mi vine sa cred ca l-am ignorat pana anul asta, ca l-am confundat, o vreme, cu Takeshi Honda... Sunt varza. E bun, foarte bun, asta e drept, o placere sa-l privesti, emana efectiv bucurie, fericire de-a patina. Spectactorii care-l aplauda ii dau aripi, asa mi se pare.
Intr-adevar si mie mi s-a parut un pic exagerata afirmatia, sper insa ca Daisuke sa ramana in competitii mult timp si sa aiba rezultate bune, este un patinator talentat chiar daca, din pacate, nu este pe gustul meu.
Ce nu-ti place la el, ca veni vorba? Mi se pare intresant sa stiu cum il percepe lumea. Pentru mine a fost ca un soc, la programul scurt de la Vancouver, "frate, ce bun e asta! Unde naiba eram, cum de nu l-am observat pana acum?!"
Iti spun ce nu imi place. Imi pare prea...feminin. Chiar si sariturile lui ma duc cu gandul mai degraba la proba de fete. :((( De aia il prefer pe Lambiel care desi are un simt artistic deosebit, gratie, totusi nu pierde deloc din masculinitate. Nici macar Johnny Weir cand a venit imbracat in corset :)))) nu mi-a lasat senzatia pe care mi-o lasa Daisuke in sensul asta.
Cu toate astea stiu ca e o opinie pur personala si el este un patinator foarte talentat,o persoana simpatica si ca atare il voi sustine mereu in competitii.
:) Amuzant. Mie nu-mi pare feminin. Imi pare emo :)) Dar tot imi place. Foarte mult. Iar programul scurt pe melodia "Eye" a acordeonistului japonez Coba e absolut beton.
Emo? :))))Super programele lui si scurtul si liberul.
Trimiteți un comentariu