CM de patinaj de la Torino: 22 martie, luni. Joubert de Palavela.

Episoadele anterioare

• Daisuke Takahashi. Breathtaking.
  

• CM de patinaj de la Torino: intro, 20 martie si 21 martie
  

Ziua in care Joubert ne-a devenit prieten. Ziua in care ne-am ridicat biletele la patinaj si, cu gura pana la urechi, am intrat sa ne depistam locurile in Palavela si am ramas o ora la antrenamentul baietilor. Da, asta e categoric o zi care va ramane in istorie.

Asadar, aproape de ora 12, eram deja la Palavela, dupa 15 statii cu autobuzul 74. Nu va speriati de numarul mare de statii, unele dintre ele sunt foarte scurte, iar Torino, ei bine, Torino, e un oras super lejer, super aerisit, n-am stat aproape la niciun semafor, n-am prins niciun ambuteiaj, desi am parcurs intotdeauna cu mijloacele de transport un numar impresionat de statii. Lunea, strada e aproape la fel de usor circulabila ca si duminica. (aici s-ar putea spune ceva despre acel dolce far niente caracteristic italienilor, dar nu mai intram in detalii...)

Asadar, aproape de ora 12, la Palavela. Cladirea cu o arhitectura fabuloasa era deja „ornamentata” cu diverse panouri pe care erau afisate sectoarele, locurile, zonele de acces. Biglietteria, adica zona de unde trebuia sa ne ridicam noi abonamentele achitate in avans, era, de fapt, reprezentata de niste casute asa, mai de santier. In zona, multe si diferite cordoane, oameni cu legitimatii ce pareau oficiale si care de reportaj RAI. Ne-am luat biletele si ne-am facut poze, ca sa retinem evenimentul memorabil. Si-am dat imediat in paranoia: cum tinem biletele?, cine le tine?, cine isi asuma responsabilitatea?, ca sa nu ni le fure. Si sa cadem in depresie permanenta. Ali si-a asumat dificila misiune si, pentru urmatoarea ora, a stat cu degetele lipite de incuietoarea rucsacului. Nu-si pazea nici buzunarul cu bani cum pazea biletele astea. Aveam semnul ala cu degetele in ochi, gen „te urmaresc” :). Pe baieti i-am trimis la 8 Gallery, la shopping, la trei statii departare sau cam asa, si noi am intrat in Palavela cu o misiune clara: „sa ne depistam locurile, sa stam un pic si sa plecam”. Am stat mai mult de ora. Si am avut voie sa ne asezam oriunde, asadar ne-am asezat pe locurile cele mai scumpe :) Si ne-am ochit si locurile noastre. Sunt buneeeee! Sunt aproapeeee! Foarte aproapeee de gheataaaaa!

Intrarea a fost memorabila, cum am mai spus deja de un catralion de ori, si sunt absolut sigura ca o sa-mi ramana in minte si pe retina multa vreme. Eu patinoar n-am mai vazut pana acum. Patinoar ca asta, am vrut sa spun. Ca am vazut si am si inghetat in „Flamaropol”. Dar aici, in Palavela, era cald, bine, si in fata noastra erau patinatori, concurenti la Campionatul Mondial. Vii, respirand, zambind, cazand, salutand publicul. Vii, respirand, in fata noastra :). Ca si la repetitii e niste public. Multi oficiali, probabil oameni din echipele patinatorilor, babute care-si urmaresc favoritii si-i urmeaza prin lume, fete cu bannere si multi alti diversi care faceau poze. Cameramanul care filma repetitiile, mult personal intern, Croce Rossa, carabinerii... si ei. Ei, patinatorii.



Era grupa de antrenament a lui Joubert, asa ca ochii mari pe Joubert. Joubert nu e preferatul nostru, niciodata nu a fost, ba chiar cred ca pot sa-mi amintesc clar cum in repetate randuri mi-am dorit sa cada, s-o zbarceasca, dar acum Joubert a fost Joubert de Palavela, Joubert de antrenament, imbracat in negru, concentrat, repetand programul scurt cu muzica. Ca da, au fost repetitii cu muzica si daca domnii erau seriosi puteam sa vedem programul scurt in intregime (serios a fost Patrick Chan si a facut programul scurt de la cap la coada, ca in competitie. Si programul lui scurt e bun si Chan e printre favoriti).

Joubert de Palavela, jos:) (in zilele urmatoare, schimb obiectivul si pozele mele vor castiga in calitate si o sa vedeti si voi niste detalii :)



Asadar, am stat cu ochii pe Joubert si Joubert mi-a fost drag la antrenamente. Si l-am pandit cu aparatul cand trecea prin apropierea mea – si toata gheata era in apropierea mea, iupii-ieee! – si am facut si poze si m-am bucurat, vreme de o secunda – zice Ali – si de atentia lui Joubert, care a fixat obiectivul aparatului meu si a pozat. Numai ca eu, concentrata cum eram, n-am observat privirea si am ratat ocazia de a i-o imortaliza:)). Mai jos, tot ce-am reusit eu sa prind (dar o sa ma revansez in zilele care vin...)

In fine, grupa de antrenament a lui Joubert l-a mai continut si pe Anton Kovalevski, ucraineanul care are un program bun pe „Roxanne”, si un chinez subtirel si gratios care n-a stat o clipita, Jinlin Guan, precum si un polonez foarte-foarte frumusel si blondut (nu m-am putut abtine sa nu-l observ – Maciej Cieplucha).


Florent Amodio, celalalt francez prezent la CM si care m-a dat pe spate la Vancouver cu evolutia lui, a tras chiulul, spre necazul meu, de la sesiunea de antrenament, asa cum a tras chiului, la grupa urmatoare, si Kevin Van der Perren.

Dar in grupa urmatoare de antrenament a fost si Patrick Chan si Patrick Chan patineaza bine si curat si, cu toate ca nu il agreez deloc-deloc, cred cu tarie ca va fi pe podium.


In absenta lui Plushenko si a lui Lambiel, care sar cvadruple si in somn, Chan nu trebuie decat sa-si sara setul de triple si de combinatii de triple si sa patineze corect, ca sa fie pe podium. Favoritul principal la aur, din punctul meu de vedere, este insa Daisuke Takahashi, care sare si cvadrupla, si cea mai dificila cvadrupla-flip daca e atent, si care are si programe excelente din punct de vedere artistic. Observati ca nu-l amintesc pe Joubert. Nu mi se pare ca e anul lui.

Tot in grupa asta de antrenament a fost si un patinator pe care il stiu de ceva vreme. Pe care l-am observat cu ceva timp in urma. Are o postura excelenta, foarte frumoasa (ca sa nu mai spun ca si el e frumos), imi aminteste de Alexander Abt. Nu e la fel de bun ca Abt, tehnic vorbind, nici pe departe, dar e foarte artistic, e din Elvetia si nu m-ar mira sa fi fost scolit de cine l-a scolit pe Lambiel. Are niste miscari de maini extraordinare, ca niste aripi, ca niste fluturi. Il cheama Jamal Othman. Are potential, dar asa am crezut si acum cativa ani cand l-am vazut prima data si nu-mi dau seama daca mai poate sa creasca daca n-a crescut pana acum.

Dupa Othman am plecat de la antrenamente. Cu mici regrete, cumva (am fi stat toata ziua, fara probleme). Dar si cu marele regret ca Plushenko s-a retras pe ultima suta de metri de la CM. Ar fi fost ceva sa-l vedem si in antrenament, si in concurs. Ar fi fost niste zile, Plushenko-zile, minunate, o sansa fabuloasa de a-l vedea patinand in competitie pe unul dintre cei mai buni, cei mai talentati patinatori ai tuturor timpurilor. De-aia imi pare rau ca n-a venit. Ca una e sa-l vad pe Plushenko intr-o gala demonstrativa, si-o sa fac asta in 11 aprilie la Bucuresti, si alta ar fi fost sa-l vad in concurs. Emotiile ar fi fost cvadruple, mi-as fi gaurit de bunavoie si nesilita de nimeni interiorul palmelor cu unghiile si mi-ar fi crescut pulsul in trei secunde, dar ar fi fost niste emotii de neuitat, de neegalat. De-aia imi pare rau. Nu de altceva. Pentru ca l-am vazut pentru prima data pe Plushenko prin 96-97, l-am urmarit cu ochi lacomi de atunci si-ar fi fost extraordinar sa-l vad pentru prima data intr-o competitie. Nu cred in varianta ca Plushenko va ramane activ inca patru ani de acum incolo, pana la JO de la Sochi, de aceea am crezut in sansa de a-l vedea acum. Una dintre ultimele. Pacat. Gale vor mai fi, pana face 40 de ani si mai bine. Concursuri, nu. Mda. Frustrant. Mai cu seama ca asteptarile au aparut si au crescut dupa ce am cumparat biletele la CM. La momentul cand ne-am luat biletele, nici Plushenko, nici Lambiel nu revenisera in competitiile oficiale. Stiam atunci ca voi veni la niste CM fara ei, dar nu-i nimic, stiam, nu aveam asteptari, voiam doar sa vad pe viu un CM, o competitie de patinaj. Si-apoi au revenit ei doi, au fost la Europene, au fost la Olimpiada, iar asteptarile mele au crescut pana la cer. Veneau! Veneau! Si veneam si eu! Si dupa aia a fost nebunia de la Vancouver, cu argintul-aur al lui Evgeni, dar Evgeni a zis ca vine la Torino! Venea, venea, era stabilit! Lambiel s-a retras apoi de tot, dar Plushenko a ramas in carti. Venea! Venea! Si dupa aia, pe 19 martie, a zis ca nu mai vine. Va inchipuiti dezamagirea. Una era sa stii ca nu vine deloc, sa nu il iei in calcul, alta e sa stii ca vine timp de o luna, si apoi, in ziua plecarii la Torino, sa afli ca nu mai vine. Frustrant. Recunosc. Si nici n-am apucat sa constientizez vestea asta proasta, ca trebuia sa prind avionul de Torino. Am constientizat azi la antrenament: CM fara Plushenko. Frustrant.

In fine. Cu patinajul ne mai intalnim si maine, vorba comentatorilor de patinaj, „intre orele cutare si cutare”, dar ziua de azi a mai continut si o alta vizita memorabila. Desi se anunta, si a si fost pe alocuri, o zi foarte saracacioasa – 99,99% dintre muzee sunt inchise lunea – am vizitat totusi (dupa scurte treceri prin Piazetta Reale, Biblioteca Reale, o poarta romana, o tentativa de a vizita Giardini Reale si inca una de a vizita Domul din Torino - inchis pentru lucrari de reabilitare, se expune giulgiul din Torino in aprilie-mai si vine Papa si Domul trebuie pregatit)... am vizitat, totusi, in ciuda acestei zile de luni, Museo della Sindone.

Pan-acolo, poze cu Domul, cu poarta romana si imprejurimile.










Revenim la Museo della Sindone.

Muzeul mic de pe Via San Domenico, care realizeaza o trecere in revista foarte documentata a povestii simbolului orasului: giulgiul din Torino. Am intalnit aici oameni extrem de amabili, care ne-au explicat (in italiana! si am si inteles) cu rabdare si cu lux de detalii ce-i cu muzeul si in ce consta vizita, si pe care m-am simtit vinovata ca-i parasesc inainte de a trece prin toate punctele itinerariului. Statusem deja mai mult de o ora si mai bine in sala cu principalele exponate si ar mai fi urmat si un filmulet de 40 de minute. Si Fuhreru’ isi pierduse rabdarea si, ce-i drept, si pentru noi fusese cam mult sa ascultam vreme de o ora vocea audioguideului care ne-a explicat tot, cu sumedenie de exemple vizuale: ce-i cu giulgiul, cine l-a fotografiat prima data (Secondo Pia), utilizand un aparat de fotografiat de mari dimensiuni, special construit pentru asta, cine l-a mai fotografiat pe parcursul timpului, cum arata giulgiul, ce reprezinta semnele de pe panza, semne de sange, de rani, cum e fata, cum e spatele, la ce teste a fost supus pe parcursul timpului, cum a supravietuit incendiului de la Chambery si adus in cele din urma la Torino (de Emanuele Filiberto... Ali, stiai tu ceva), cum s-au refacut zonele in care a ars (inlocuite cu bucati de panza, inadins mult mai albe, ca sa nu se puna vreodata problema ca ar face parte din panza originala), cum a ajuns giulgiul de la Ierusalim la Edessa, apoi la Constantinopole si apoi in Europa la Lirey, la Chambery si apoi la Torino (in proprietatea familiei Savoia), cum era el expus la toate procesiunile importante ale familiei, nunti, inmormantari, botezuri, cum aratau procesiunile acestea de expunere, cum a fost reprezentat in carti si in picturi, cum era reprezentat el pe monedele bizantine (de prima sa perioada, Ierusalim-Constantinopole, nu stim prea multe), cand a decis Papa ca poate fi obiect de veneratie, cum a fost el transportat la Torino, intr-un cufar de lemn, cum a fost pastrat pana in 1998, infasurat cumva, invaluit in alte panze, cum e el pastrat acum, in capela din Domul torinez, in intuneric, ca sa fie cat mai bine conservat.

De altfel, giulgiul va fi expus anul acesta, in aprilie-mai, iar in mai vine chiar Papa la procesiune. Am mai vazut intr-o camaruta obscura si cele cateva (4-5) fotografii care s-au facut giulgiului de-a lungul timpului si-am vazut si biserica in care este expusa o copie in marime naturala a giulgiului. Una de acelasi fel se afla si in Dom, dar Domul, cum v-am spus, nu e vizitabil in perioada asta. E pregatit pentru venirea Papei si pentru procesiunile care urmeaza, de sub palaria denumirii „Ostensione de la Sindone”.

Poze din bisericuta unde se afla o copie a giulgiului, in marime naturala, ca sa va dati seama de una, de alta... Exact asa era giulgiul expus in timpul ceremoniilor din familia Savoia.



Am sarit apoi peste filmul despre giulgiu, spre dezamagirea evidente a unei doamne in varsta de la muzeu, care ne-a explicat ca filmul e foarte bun, sa vedem macar putin, dar, pentru ca Fuhreru’ era la capatul rabdarilor, am iesit. Rusinati, dar am iesit. (Eu as fi stat si numai pentru doamna care ne-a rugat sa stam putin-putin:). Am iesit, dar cu amintirea unui muzeu mic, dar pretios. Toate obiectele despre care va spun, toate povestea giulgiului se afla, de altfel, intr-o incapere dintr-o grota subterana de dedesubtul bisericii unde se afla copia in marime naturala a giulgiului.

A urmat apoi o vizita la Biserica San Lorenzo din Piazza Castello, cu tot cu cupola ei impresionanta, o plimbare pe Via Po, cu tot cu o tarta de ciocolata, pana la Piazza Vittorio Veneto, totul pe o ploaie marunta, si punctul final al zilei de vizite: Biserica Madre di Dio, cu o alta cupola extraordinara si inalta, unde era o slujba in desfasurare, pentru cativa enoriasi, si unde se rostea cu glas profund, patrunzator, „Tatal nostru”. Dupa aceea, tramvai, Carrefour si acasa. Maine, patinaj.

San Lorenzo.

Via Po.

Mole Antonelliana, in departare (povestim in zilele urmatoare...).

Gran Madre di Dio.






Cum am zis, maine - patinaj :). Cand se vor inmulti considerabil pozele din interior, din Palavela, in detrimentul celor din oras.