luni, aprilie 05, 2010

CM de patinaj de la Torino: 22 martie, luni. Joubert de Palavela.


Episoadele anterioare


Ziua in care Joubert ne-a devenit prieten. Ziua in care ne-am ridicat biletele la patinaj si, cu gura pana la urechi, am intrat sa ne depistam locurile in Palavela si am ramas o ora la antrenamentul baietilor. Da, asta e categoric o zi care va ramane in istorie.

Asadar, aproape de ora 12, eram deja la Palavela, dupa 15 statii cu autobuzul 74. Nu va speriati de numarul mare de statii, unele dintre ele sunt foarte scurte, iar Torino, ei bine, Torino, e un oras super lejer, super aerisit, n-am stat aproape la niciun semafor, n-am prins niciun ambuteiaj, desi am parcurs intotdeauna cu mijloacele de transport un numar impresionat de statii. Lunea, strada e aproape la fel de usor circulabila ca si duminica. (aici s-ar putea spune ceva despre acel dolce far niente caracteristic italienilor, dar nu mai intram in detalii...)

Asadar, aproape de ora 12, la Palavela. Cladirea cu o arhitectura fabuloasa era deja „ornamentata” cu diverse panouri pe care erau afisate sectoarele, locurile, zonele de acces. Biglietteria, adica zona de unde trebuia sa ne ridicam noi abonamentele achitate in avans, era, de fapt, reprezentata de niste casute asa, mai de santier. In zona, multe si diferite cordoane, oameni cu legitimatii ce pareau oficiale si care de reportaj RAI. Ne-am luat biletele si ne-am facut poze, ca sa retinem evenimentul memorabil. Si-am dat imediat in paranoia: cum tinem biletele?, cine le tine?, cine isi asuma responsabilitatea?, ca sa nu ni le fure. Si sa cadem in depresie permanenta. Ali si-a asumat dificila misiune si, pentru urmatoarea ora, a stat cu degetele lipite de incuietoarea rucsacului. Nu-si pazea nici buzunarul cu bani cum pazea biletele astea. Aveam semnul ala cu degetele in ochi, gen „te urmaresc” :). Pe baieti i-am trimis la 8 Gallery, la shopping, la trei statii departare sau cam asa, si noi am intrat in Palavela cu o misiune clara: „sa ne depistam locurile, sa stam un pic si sa plecam”. Am stat mai mult de ora. Si am avut voie sa ne asezam oriunde, asadar ne-am asezat pe locurile cele mai scumpe :) Si ne-am ochit si locurile noastre. Sunt buneeeee! Sunt aproapeeee! Foarte aproapeee de gheataaaaa!

Intrarea a fost memorabila, cum am mai spus deja de un catralion de ori, si sunt absolut sigura ca o sa-mi ramana in minte si pe retina multa vreme. Eu patinoar n-am mai vazut pana acum. Patinoar ca asta, am vrut sa spun. Ca am vazut si am si inghetat in „Flamaropol”. Dar aici, in Palavela, era cald, bine, si in fata noastra erau patinatori, concurenti la Campionatul Mondial. Vii, respirand, zambind, cazand, salutand publicul. Vii, respirand, in fata noastra :). Ca si la repetitii e niste public. Multi oficiali, probabil oameni din echipele patinatorilor, babute care-si urmaresc favoritii si-i urmeaza prin lume, fete cu bannere si multi alti diversi care faceau poze. Cameramanul care filma repetitiile, mult personal intern, Croce Rossa, carabinerii... si ei. Ei, patinatorii.



Era grupa de antrenament a lui Joubert, asa ca ochii mari pe Joubert. Joubert nu e preferatul nostru, niciodata nu a fost, ba chiar cred ca pot sa-mi amintesc clar cum in repetate randuri mi-am dorit sa cada, s-o zbarceasca, dar acum Joubert a fost Joubert de Palavela, Joubert de antrenament, imbracat in negru, concentrat, repetand programul scurt cu muzica. Ca da, au fost repetitii cu muzica si daca domnii erau seriosi puteam sa vedem programul scurt in intregime (serios a fost Patrick Chan si a facut programul scurt de la cap la coada, ca in competitie. Si programul lui scurt e bun si Chan e printre favoriti).

Joubert de Palavela, jos:) (in zilele urmatoare, schimb obiectivul si pozele mele vor castiga in calitate si o sa vedeti si voi niste detalii :)



Asadar, am stat cu ochii pe Joubert si Joubert mi-a fost drag la antrenamente. Si l-am pandit cu aparatul cand trecea prin apropierea mea – si toata gheata era in apropierea mea, iupii-ieee! – si am facut si poze si m-am bucurat, vreme de o secunda – zice Ali – si de atentia lui Joubert, care a fixat obiectivul aparatului meu si a pozat. Numai ca eu, concentrata cum eram, n-am observat privirea si am ratat ocazia de a i-o imortaliza:)). Mai jos, tot ce-am reusit eu sa prind (dar o sa ma revansez in zilele care vin...)

In fine, grupa de antrenament a lui Joubert l-a mai continut si pe Anton Kovalevski, ucraineanul care are un program bun pe „Roxanne”, si un chinez subtirel si gratios care n-a stat o clipita, Jinlin Guan, precum si un polonez foarte-foarte frumusel si blondut (nu m-am putut abtine sa nu-l observ – Maciej Cieplucha).


Florent Amodio, celalalt francez prezent la CM si care m-a dat pe spate la Vancouver cu evolutia lui, a tras chiulul, spre necazul meu, de la sesiunea de antrenament, asa cum a tras chiului, la grupa urmatoare, si Kevin Van der Perren.

Dar in grupa urmatoare de antrenament a fost si Patrick Chan si Patrick Chan patineaza bine si curat si, cu toate ca nu il agreez deloc-deloc, cred cu tarie ca va fi pe podium.


In absenta lui Plushenko si a lui Lambiel, care sar cvadruple si in somn, Chan nu trebuie decat sa-si sara setul de triple si de combinatii de triple si sa patineze corect, ca sa fie pe podium. Favoritul principal la aur, din punctul meu de vedere, este insa Daisuke Takahashi, care sare si cvadrupla, si cea mai dificila cvadrupla-flip daca e atent, si care are si programe excelente din punct de vedere artistic. Observati ca nu-l amintesc pe Joubert. Nu mi se pare ca e anul lui.

Tot in grupa asta de antrenament a fost si un patinator pe care il stiu de ceva vreme. Pe care l-am observat cu ceva timp in urma. Are o postura excelenta, foarte frumoasa (ca sa nu mai spun ca si el e frumos), imi aminteste de Alexander Abt. Nu e la fel de bun ca Abt, tehnic vorbind, nici pe departe, dar e foarte artistic, e din Elvetia si nu m-ar mira sa fi fost scolit de cine l-a scolit pe Lambiel. Are niste miscari de maini extraordinare, ca niste aripi, ca niste fluturi. Il cheama Jamal Othman. Are potential, dar asa am crezut si acum cativa ani cand l-am vazut prima data si nu-mi dau seama daca mai poate sa creasca daca n-a crescut pana acum.

Dupa Othman am plecat de la antrenamente. Cu mici regrete, cumva (am fi stat toata ziua, fara probleme). Dar si cu marele regret ca Plushenko s-a retras pe ultima suta de metri de la CM. Ar fi fost ceva sa-l vedem si in antrenament, si in concurs. Ar fi fost niste zile, Plushenko-zile, minunate, o sansa fabuloasa de a-l vedea patinand in competitie pe unul dintre cei mai buni, cei mai talentati patinatori ai tuturor timpurilor. De-aia imi pare rau ca n-a venit. Ca una e sa-l vad pe Plushenko intr-o gala demonstrativa, si-o sa fac asta in 11 aprilie la Bucuresti, si alta ar fi fost sa-l vad in concurs. Emotiile ar fi fost cvadruple, mi-as fi gaurit de bunavoie si nesilita de nimeni interiorul palmelor cu unghiile si mi-ar fi crescut pulsul in trei secunde, dar ar fi fost niste emotii de neuitat, de neegalat. De-aia imi pare rau. Nu de altceva. Pentru ca l-am vazut pentru prima data pe Plushenko prin 96-97, l-am urmarit cu ochi lacomi de atunci si-ar fi fost extraordinar sa-l vad pentru prima data intr-o competitie. Nu cred in varianta ca Plushenko va ramane activ inca patru ani de acum incolo, pana la JO de la Sochi, de aceea am crezut in sansa de a-l vedea acum. Una dintre ultimele. Pacat. Gale vor mai fi, pana face 40 de ani si mai bine. Concursuri, nu. Mda. Frustrant. Mai cu seama ca asteptarile au aparut si au crescut dupa ce am cumparat biletele la CM. La momentul cand ne-am luat biletele, nici Plushenko, nici Lambiel nu revenisera in competitiile oficiale. Stiam atunci ca voi veni la niste CM fara ei, dar nu-i nimic, stiam, nu aveam asteptari, voiam doar sa vad pe viu un CM, o competitie de patinaj. Si-apoi au revenit ei doi, au fost la Europene, au fost la Olimpiada, iar asteptarile mele au crescut pana la cer. Veneau! Veneau! Si veneam si eu! Si dupa aia a fost nebunia de la Vancouver, cu argintul-aur al lui Evgeni, dar Evgeni a zis ca vine la Torino! Venea, venea, era stabilit! Lambiel s-a retras apoi de tot, dar Plushenko a ramas in carti. Venea! Venea! Si dupa aia, pe 19 martie, a zis ca nu mai vine. Va inchipuiti dezamagirea. Una era sa stii ca nu vine deloc, sa nu il iei in calcul, alta e sa stii ca vine timp de o luna, si apoi, in ziua plecarii la Torino, sa afli ca nu mai vine. Frustrant. Recunosc. Si nici n-am apucat sa constientizez vestea asta proasta, ca trebuia sa prind avionul de Torino. Am constientizat azi la antrenament: CM fara Plushenko. Frustrant.

In fine. Cu patinajul ne mai intalnim si maine, vorba comentatorilor de patinaj, „intre orele cutare si cutare”, dar ziua de azi a mai continut si o alta vizita memorabila. Desi se anunta, si a si fost pe alocuri, o zi foarte saracacioasa – 99,99% dintre muzee sunt inchise lunea – am vizitat totusi (dupa scurte treceri prin Piazetta Reale, Biblioteca Reale, o poarta romana, o tentativa de a vizita Giardini Reale si inca una de a vizita Domul din Torino - inchis pentru lucrari de reabilitare, se expune giulgiul din Torino in aprilie-mai si vine Papa si Domul trebuie pregatit)... am vizitat, totusi, in ciuda acestei zile de luni, Museo della Sindone.

Pan-acolo, poze cu Domul, cu poarta romana si imprejurimile.










Revenim la Museo della Sindone.

Muzeul mic de pe Via San Domenico, care realizeaza o trecere in revista foarte documentata a povestii simbolului orasului: giulgiul din Torino. Am intalnit aici oameni extrem de amabili, care ne-au explicat (in italiana! si am si inteles) cu rabdare si cu lux de detalii ce-i cu muzeul si in ce consta vizita, si pe care m-am simtit vinovata ca-i parasesc inainte de a trece prin toate punctele itinerariului. Statusem deja mai mult de o ora si mai bine in sala cu principalele exponate si ar mai fi urmat si un filmulet de 40 de minute. Si Fuhreru’ isi pierduse rabdarea si, ce-i drept, si pentru noi fusese cam mult sa ascultam vreme de o ora vocea audioguideului care ne-a explicat tot, cu sumedenie de exemple vizuale: ce-i cu giulgiul, cine l-a fotografiat prima data (Secondo Pia), utilizand un aparat de fotografiat de mari dimensiuni, special construit pentru asta, cine l-a mai fotografiat pe parcursul timpului, cum arata giulgiul, ce reprezinta semnele de pe panza, semne de sange, de rani, cum e fata, cum e spatele, la ce teste a fost supus pe parcursul timpului, cum a supravietuit incendiului de la Chambery si adus in cele din urma la Torino (de Emanuele Filiberto... Ali, stiai tu ceva), cum s-au refacut zonele in care a ars (inlocuite cu bucati de panza, inadins mult mai albe, ca sa nu se puna vreodata problema ca ar face parte din panza originala), cum a ajuns giulgiul de la Ierusalim la Edessa, apoi la Constantinopole si apoi in Europa la Lirey, la Chambery si apoi la Torino (in proprietatea familiei Savoia), cum era el expus la toate procesiunile importante ale familiei, nunti, inmormantari, botezuri, cum aratau procesiunile acestea de expunere, cum a fost reprezentat in carti si in picturi, cum era reprezentat el pe monedele bizantine (de prima sa perioada, Ierusalim-Constantinopole, nu stim prea multe), cand a decis Papa ca poate fi obiect de veneratie, cum a fost el transportat la Torino, intr-un cufar de lemn, cum a fost pastrat pana in 1998, infasurat cumva, invaluit in alte panze, cum e el pastrat acum, in capela din Domul torinez, in intuneric, ca sa fie cat mai bine conservat.

De altfel, giulgiul va fi expus anul acesta, in aprilie-mai, iar in mai vine chiar Papa la procesiune. Am mai vazut intr-o camaruta obscura si cele cateva (4-5) fotografii care s-au facut giulgiului de-a lungul timpului si-am vazut si biserica in care este expusa o copie in marime naturala a giulgiului. Una de acelasi fel se afla si in Dom, dar Domul, cum v-am spus, nu e vizitabil in perioada asta. E pregatit pentru venirea Papei si pentru procesiunile care urmeaza, de sub palaria denumirii „Ostensione de la Sindone”.

Poze din bisericuta unde se afla o copie a giulgiului, in marime naturala, ca sa va dati seama de una, de alta... Exact asa era giulgiul expus in timpul ceremoniilor din familia Savoia.



Am sarit apoi peste filmul despre giulgiu, spre dezamagirea evidente a unei doamne in varsta de la muzeu, care ne-a explicat ca filmul e foarte bun, sa vedem macar putin, dar, pentru ca Fuhreru’ era la capatul rabdarilor, am iesit. Rusinati, dar am iesit. (Eu as fi stat si numai pentru doamna care ne-a rugat sa stam putin-putin:). Am iesit, dar cu amintirea unui muzeu mic, dar pretios. Toate obiectele despre care va spun, toate povestea giulgiului se afla, de altfel, intr-o incapere dintr-o grota subterana de dedesubtul bisericii unde se afla copia in marime naturala a giulgiului.

A urmat apoi o vizita la Biserica San Lorenzo din Piazza Castello, cu tot cu cupola ei impresionanta, o plimbare pe Via Po, cu tot cu o tarta de ciocolata, pana la Piazza Vittorio Veneto, totul pe o ploaie marunta, si punctul final al zilei de vizite: Biserica Madre di Dio, cu o alta cupola extraordinara si inalta, unde era o slujba in desfasurare, pentru cativa enoriasi, si unde se rostea cu glas profund, patrunzator, „Tatal nostru”. Dupa aceea, tramvai, Carrefour si acasa. Maine, patinaj.

San Lorenzo.

Via Po.

Mole Antonelliana, in departare (povestim in zilele urmatoare...).

Gran Madre di Dio.






Cum am zis, maine - patinaj :). Cand se vor inmulti considerabil pozele din interior, din Palavela, in detrimentul celor din oras.

11 comentarii:

Ancuta spunea...

Este o placere sa te citesc de fiecare data, stiu ca am mai spus asta:), placerea este cu atat mai mare cu cat iti impartasesc si parerile!
Pe Brian Joubert l-am vazut de apoape doar in seara competitiei de dans cand li s-au inmanat "medaliile mici". Eu nu am inteles prea bine pt ca ce au primit acele medalii si ma gandeam ca poate ma lamuresti tu. Cumva pt programele libere?

In Torino mie mi-a placut f mult Muzeul Cinematografiei, poate si pentru ca nu mai vazusem nimic similar. La inceput am crezut ca e mult prea tehnic pentru noi dar spre final a devenit pur si simplu spectaculos. Sper ca ai fost si tu acolo si ca vei posta ceva fotografii pt ca prietena mea responsabila de acest capitol desi a facut 1500 de fotografii dar nu a reusit sa descarce nici macar una. O iert doar pt ca e Pastele.

Florentina spunea...

Salut, Ancuta. Pai de ce l-ai vazut pe Joubert doar la medaliile mici? Nu ai fost si la finala masculina?

Nici eu nu stiam foarte mult despre medaliile mici, dar am aflat mai multe la intoarcere: se dau pe segment, pe fiecare program in parte. Adica, primesc medalii primii trei de la programul scurt si primii trei de la programul liber. Adesea, ei nu coincid in totalitate, fapt care face ca la ceremonia de inmanare a medaliilor mici sa fie mai mult de trei sportivi :)

Si da, am fost la Mole Antonelliana, la Muzeul Cinematografiei, si am facut o tona de poze, o sa vina si ele mai spre sfarsit. Doar ca din motive de program scurt al fetelor (voiam mult sa o vad pe Yu-Na Kim in chip de James Bond) am tulit-o de la muzeu inainte de a urca la inaltime (asta e cam pleonasm, stiu, dar mi-e lene sa-l evit), cu liftul claustrofobic, si de a vedea panorama, cu Alpi cu tot. Acolo, o sa ma ajut de pozele baietilor :)

Ana spunea...

Nici mie nu-mi place catusi de putin de Chan, nu inteleg ce vad toti chiar atat de artistic la el, nici nu se compara cu Daisuke, cu atat mai putin cu Lambiel.

Florentina spunea...

Chan e zero, artistic vorbind, si aproape imi pare rau pentru el din pricina asta. E aiurea, pana la urma, sa fii un patinator care se straduieste, care se antreneaza, dar sa nu ai priza la public, sa nu ai charisma deloc.

Cred ca ar trebui sa existe un indicator pentru charisma si patinatorii sa fie testati din copilarie :) Daca o au, charisma, sa continue, daca nu, nu :)) Stiu, asta nu e deloc politically correct. Cred ca mi-as lua multe injuraturi pentru ca promovez tipul asta de inegalitate... Dar Ali zicea bine la un moment dat: "ma, se dau puncte pentru aia, pentru cealalta, bonificatie daca faci tripla in a doua parte a programului, bonificatie pentru secventele de pasi, pentru legaturi, etc... Corect ar fi sa existe si bonificatii pentru charisma, pentru acel ceva care-l face unic pe unul sau pe altul, pentru acel ceva care-l diferentiaza pe un patinator de ceilalti..." Citare aproximativa, recunosc, dar ideea ramane: in istorie vor ramane acei patinatori cu "ceva", patinatorii curajosi, care improvizeaza, care inoveaza, nu aceia care fac totul ca la carte. Care repeta cu obstinatie acelasi element, aceeasi gama de elemente. Ascultam (si vedeam) zilele trecute filmulete cu programele scurte si lungi de la JO de la Vancouver. Comentariul de pe NBC, mai precis. Si nenea de aolo, individul care comenta, recunostea clar ca Plushenko e un "genius", ca e aproape "o pisica": nimeni nu ar fi reusit sa aterizeze corect acele sarituri inclinate in aer din timpul programului liber, din timpul finalei. Si, pe de alta parte, vorbea despre Lysacek care e "the most well trained skater in the competition", acel patinator care-si repeta exercitiul de cateva ori pe zi, care-l repeta pana la epuizare, ca sa iasa perfect in momentul zero. Asta era diferenta si atunci, si e si acum, intre Plushenko si patinatorii de tipul lui Lysacek (includem aici si pe Chan): un geniu, care se descurca in orice situatie, un patinator care-ti ramane in minte, si un altul "foarte bine antrenat", "cel mai bine antrenat". Oricum, dintre comentatori niciunul nu a spus atunci categoric: "Lusacek merita aurul", ci "ce va fi, va fi, vom vedea". Inclin sa cred ca si ei credeau ca Plushenko va lua aurul. In fine, poveste veche. Nici nu mai stiu cu ce am inceput... Ana e de "vina" :))

Ana spunea...

Pai sa stii ca am citit un interviu cu un arbitru care spune ca pe undeva pe la componente conteaza si personalitatea patinatorului: "if you can’t remember a skater’s performance after 5 minutes… he/she doesn’t have any personality".

Aici e interviul: http://figureskate.wordpress.com/2010/03/08/patrick-ibens-interview/

Cateva idei:
-zice ca la dans se stiu practic rezultatele dinainte
-mai zice ca vreo 10% din arbitri sunt total corect
-il ridica in slavi pe Chan si merita rosile pe care le arunc virtual catre el
-zice ca, daca n-ar fi picat, Tahakashi ar fi meritat sa fie campion olimpic pentru ca e cel mai complet patinator
-da cu bata-n balta si spune ca Prajinel a meritat aurul. Si cum ramane, nenea, cu personalitatea?!

Simona spunea...

Acest Chan a devenit deja agasant. Si nu el ca patinator, nici macar ca persoana desi s-a remarcat prin grosolanii si arogante de prost gust, dar felul in care este ridicat in slavi peste tot deja imi provoaca scarba! Am vazut pe youtube o inregistrare cu programul liber al lui Daisuke. Comentatorii, niste americani, cred. Au insistat tot programul ca in cazul in care Daisuke greseste, cade sau ceva Chan are sanse la medalii. Penibil!!! Grotesc!!!!
Nu stiu cine este Chan, este ruda cu cineva sau ceva de genul asta de ni-l baga pe gat si americanii si canadienii si ISU in halul asta.Lysacek asa cum este el prajinel, tocilar etc dar macar e de bun simt,isi stie locul. Chan nu stie decat sa abereze pe tema unor patinatori ca Plushenko, Yagudin, Kulik de parca in viata lui (si poate si in cele urmatoare:))) ar putea macar sa ajunga la calcaiul lor.

Florentina spunea...

Ana, multam de link. Am citit si cred ca m-am crucit de accesele de sinceritate :). Una peste alta, e intr-adevar unul dintre singurele interviuri din bucataria arbitrajului, dar, da, individul se cam contrazice pe alocuri. Si, una peste alta, daca ai preferinte, Chan, Rochette, cum naiba reusesti sa mai fi obiectiv? Si cu dansul... aveam banuiala asta veche, ca totul se face in continuare pe criterii subiective, dar e frustrant sa primesti si confirmarea.

Anonim spunea...

Se pare ca blogul tau s-a transformat intr-un blog de patinaj , daca ma iau dupa comentariile de aici:)) Si sa inteleg ca au mai fost romani la palavela in afara celor 2 cupluri atipice?! :)
Tre sa mai remarc haina mea rosie in prea multe poze... abia astept sa inceapa partea cu patinajul.
Si da, trebuie sa adaug si eu ceva legat de patinaj. Am invatat vazandu-i pe patinatorii de la acest CM ca sunt oameni si ca nu merita decat sa-ti rupi palmele aplaudandu-i indiferent de care este favoritul tau. Munca e enorma si rezultatul trebuie apreciat.
Eu nu mai urasc nici un patinator. Nici macar pe Lysacek. Problema e a sistemului de notare nu a sportivilor. Ei fac ce stiu ei mai bine si cum pot mai bine.
Atat! Sa inceapa spectacolul!

Florentina spunea...

Anonima-Ali (nu inteleg de ce nu-ti lasi numele pe-acolo, fata cu geaca rosie), blogul meu e de multa vreme blog de patinaj :) Aproape integral de patinaj :)
Si da, trebuie sa recunosc ca ai devenit un monument de toleranta, eu n-am ajuns inca la performanta asta. Am revazut weekend-ul asta evolutiile lui Lysacek de la olimpiada, scurt si liber, si iar m-au apucat furiile.

Dar da, sa inceapa spectacolul!

Simona spunea...

Eu mai bine imi rup degetele inainte sa il aplud pe Chan, sorry, poate sunt prea dura dar asta e treaba. Pana si Joubert mi-a devenit simpatic (blasfemie ar zice maica-mea!!!),dupa intamplarile de la Olimpiada si Mondiale.
Lysacek in schimb mi-a provocat mila, halal campion olimpic, cred ca programele din anii 80 erau mai palpitante. Cand ii aud pe unii cum vorbesc de carisma lui extraordinara si ce curat program a avut imi vine sa o termin pentru totdeauna cu urmaritul probei masculine. :(((((

Florentina spunea...

Ali, Ana, Simona, Ancuta, cred ca e momentul sa trecem mai departe, la urmatorul episod al jurnalului :). Adica la chestii palpitante, exercitii, plusuri, minusuri, preferinte la campionatul asta.

Ma straduiesc sa incarc pozele in seara asta si sa ii dau drumul in blogosfera :).

Apropo, am un bilet in plus la Kings on Ice, de 250 de Ron. Mi-am luat bilet dar acum am primit acreditare si parca as merge pe varianta acreditare... Cineva interesat? (ma fac si tranzactionist de bilete la Plushenko si Lambiel :)