CM de patinaj de la Torino: 29 martie, luni. OVER.

Episoadele anterioare:

• Daisuke Takahashi. Breathtaking.
• CM de patinaj de la Torino: intro, 20 martie si 21 martie
• CM de patinaj de la Torino: 22 martie, luni. Joubert de Palavela.
• CM de patinaj de la Torino: 23 martie, marti. Vera si Aliona.
• CM de patinaj de la Torino: 24 martie, miercuri. Alexei Urmanov' Day.
• CM de patinaj de la Torino: 25 martie, joi. Evgeni Platov si Alexandr Julin.
• CM de patinaj de la Torino: 26 martie, vineri. What happened to Yu-Na Kim?
• CM de patinaj de la Torino: 27 martie, sambata. Japan, once again.
• CM de patinaj de la Torino: 28 martie, duminica. Gala.
  

Si gata, s-a incheiat totul si asta a fost ziua in care am plecat acasa. Cu trecere prin Milano unde, in fata Domului, ne-am intalnit cu rusul care o inghesuise pe Ali sapte zile si caruia i-am zambit, figura familiara in marea de turisti din piata mare si cu porumbei din Milano. Cum scriu deja de-acasa de-acum, inventariez cu ce am ramas de la campionatele astea: cu biletul pe care l-am tinut agatat de gat, cu magnetul de pe frigider, cu doua semne de carte cu sigla Campionatelor Mondiale, cu doua postere uriase, unul cu Yu-Na Kim, unul cu Brian Joubert, si cu alte cartonele mai micute, cu un teanc de foi scrise de Ali cu rosu, cu niste exemplare din Tutto Sport, cu sute de poze (ca sa nu spun vreo 3.000, ca va speriati), cu un aparat care-a cedat nervos de la atata patinaj... si, in genere, cu multe, multe, foarte multe si frumoase amintiri. Cu asta. Cu mine si cu Ali la patinaj :). Multumesc, Ali, pe aceasta cale. Bucuria mea ar fi fost pe jumatate daca n-as fi impartit-o cu tine.


Si-acum ultimele poze din acest serial interminabil :) (facute toate cu Fuji lui Mariusache, daca musiu Canon binevoise sa ma abandoneze la final). O sa vedeti in pozele de mai jos ce-am facut noi in doua-trei ore de Milano: Dom, mult Dom, plimbat prin pasajul ala faimos cu magazine de firma, Gucci, Prada, etc., ala de-l vedem in toate pozele care eticheteaza Milano drept capitala europeana a modei... Ah, si o farama de Scala, care nu arata deloc spectaculos pe afara, si o farama de gara din Milano, foarte veche din cate inteleg, si, certamente, si ciocolata calda/inghetata de la Grom. Si gata, asta a fost concediul.

Gara.

Domul si piata care-l gazduieste. Si noi.

Ali, happy :)

Strada acoperita sau pasajul-minune cu magazine. N-am intrat in niciunul. We had a plane to catch.

Scala.

Si inghetata. Si ciocolata. De la Grom.

Da. Si gata. Numa' ca nu-i gata. Mai jos e un text pe care l-am scris eu in Adevarul Literar despre vacanta torineza. Un fel de epilog.

Orasul dulce de pe raul Po

Aşezat strategic la poalele Alpilor şi pe ţărmul unui râu cu nume scurt, dintr-o bucată, Torino e o nestemată nedescoperită încă de fluviile de turişti.

Recunosc, am neglijat oraşul. L-am tratat ca pe o gazdă de patinaj artistic şi atât. Dar Torino mi-a aruncat atâtea dulci ocheade pe parcursul vizitei, că m-aş întoarce şi mâine să-l cunosc mai bine.

Nu plecaţi la drum cu idei preconcepute: Torino nu e doar un oraş industrial. E un oraş cu arhitectură impresionantă, oraşul în care Filippo Juvarra, prim arhitect al Curţii de Savoia, s-a jucat cu formele, mărimile, materialele, şi, mai presus de toate, un oraş care miroase a dulce, un dulce care-ţi dă peste cap toate simţurile. Nici nu-i de mirare, Torino e patria ciocolatelor micuţe, „gianduiotto", de forma unor bărcuţe răsturnate, şi găzduieşte zeci (dacă nu sute) de gelaterii, „pasticcerii" şi ciocolaterii.

Desigur, eu am văzut şi am gustat puţin din toate cele de mai sus, pentru c-am ajuns la Torino atrasă de un obiectiv turistic de importanţă capitală. Palavela. Arena în care s-a desfăşurat, în 2006, concursul olimpic de patinaj şi care acum, în martie 2010, a primit cu porţile deschise zecile de concurenţi şi miile de fani participanţi la Campionatele Mondiale de Patinaj Artistic. Da. De-asta m‑am dus eu la Torino. Să-l văd pe Daisuke Takahashi, pe Brian Joubert, pe Tessa Virtue şi pe Scott Moir, pe Aliona Savchenko şi pe Robin Szolkowy, pe Yu-Na Kim, pe Mao Asada şi-n primul rând pe Evgeni Plushenko. Dar Plushenko, spre necazul meu, n-a apărut în Palavela.

V-aş putea povesti câte-n lună şi-n stele despre prima competiţie de patinaj artistic văzută cu ochii mei (că până acum le-am trăit la televizor, mai cu seamă prin intermediul lui Cristian Ţopescu), dar mă opresc. Şi trec de la cultura sportivă la cultura mare. Şi vă spun că-n fiecare zi, cu suta la oră, până începea patinajul, luam şi-o gură bună de muzee. De palate. De biserici. Că Torino are destule. Înainte de toate, o observaţie utilă: turistului îi şade bine-n buzunar cu un card Torino Piemonte, care costă 35 de euro pe 7 zile, şi care oferă intrare liberă la peste 170 de muzee, monumente şi castele din întreaga regiune Piemont, precum şi transport gratuit pe autobuzele şi tramvaiele piemonteze.

Un muzeu la înălţime

Eu am intrat prima dată în Palazzo Madama, un monstru de palat din Piazza Castello, care găzduieşte azi Muzeul de Artă Antică. Şi-am găsit un amalgam de exponate, picturi, costume, bijuterii, cărţi, ceramică, multă ceramică, dar şi apartamentele „madamei", Maria Giovanna Battista, bogat decorate, în culori puternice şi cu oglinzi uriaşe. O să ieşiţi sfârşiţi de-aici, vă spun, atâtea-s de văzut!

Simbolul oraşului e, însă, Mole Antonelliana, care-a fost la un moment dat cea mai înaltă clădire din cărămidă din Europa. Clădirea pe care o găsiţi pe toate pliantele şi vederile torineze şi care adăposteşte astăzi o minune de muzeu: Muzeul Naţional al Cinematografiei. Cu tot cu pălăria lui Chaplin, fularul lui Fellini, bustiera şi pantofii lui Marilyn, cu sute de poze şi zeci de afişe, cu o zonă interactivă de toată frumuseţea, cu lanterne magice şi teatru de umbre... Da, Mole Antonelliana e, într-adevăr, de văzut în Torino, după cum trebuie musai văzut şi Museo Egizio, cu cea mai largă colecţie de antichităţi egiptene după cea găzduită de muzeul de acelaşi fel din Cairo. Nu rataţi nici Basilica di Superga, frumoasa biserică proptită pe un deal, în apropierea oraşului Torino, care adăposteşte toate mormintele celor din familia de Savoia, după cum nu trebuie ratat nici micul, dar preţiosul muzeu al giulgiului, Museo della Sindone, de pe Via San Domenico. Muzeul trece prin toată povestea pânzei care-a făcut istorie, iar vizita nu-ţi spune ce să crezi, dar îţi dă de gândit. Reţineţi, însă, giulgiul nu e în muzeu, aşa cum insistă şi ghidul, la intrare. Giulgiul din Torino, unul dintre cele mai importante simboluri ale lumii creştine (cu toate poveştile şi întrebările care decurg de-aici), se află în catedrala din oraş şi e expus publicului şi pelerinilor chiar zilele acestea, după zece ani de pauză.

„Cioccolata calda fondente gianduja"

Şi-ar mai fi şi Borgo Medievale, cetatea medievală piemonteză recreată în mijlocul oraşului, şi domeniul de vânătoare „La Venaria Reale", şi Via Garibaldi, cea mai lungă stradă pietonală din Europa, arhiplină duminica, când toată lumea iese la promenadă şi face cozi până în mijlocul străzii la gelaterii şi ciocolaterii. Amintesc doar două şi spun c-o să mă pomeniţi: Venchi şi Grom. În ultima, am băut o „cioccolata calda fondente gianduja", dulce şi bună, bună şi dulce, care-a rămas sub formă de stropi cafenii şi pe cizmele mele de piele întoarsă, pe care-am refuzat să le şterg multă vreme după finalul sejurului. Dar, cum v-am spus, pe mine nu m-au interesat toate astea. Pe mine m-a interesat Palavela. Şi-acolo mi‑am petrecut eu mare parte a concediului meu torinez. Dar asta nu înseamnă că n‑aş recidiva, că nu m-aş întoarce în Torino, să-l savurez pe îndelete...