Exercitiu de recuperare

Dac-as avea site, asta ar fi numele unei pagini: exercitiu de recuperare. Sau al unei rubrici. Dar cum n-am site, ci numai blog, asta va fi, de azi inainte, o "eticheta". O eticheta pe care-o veti gasi in stanga paginii, la fel ca si pe celalalte. Eticheta asta s-a nascut dintr-o necesitate. Si din scurte dialoguri virtuale cu diversi, legate de povesti care devin din ce in ce mai mici, sub actiunea subsemnatei, ca sa intre intr-o pagina de ziar. Sau intr-un sfert. Sau intr-o jumatate. Bine, eu decat sa-mi var un text intr-un sfert de pagina, mai bine nu-l mai dau deloc - sa fim intelesi. Alteori nici doua pagini nu-mi sunt suficiente. Si cum niciodata n-am spatiu suficient pentru textele mele, tai. Tai. Tai. Si iar tai.

Asa s-a nascut eticheta asta de care va vorbesc. Palaria asta: "exercitiu de recuperare". Si din regretele astea ale mele, de-a fi ciopartit texte, zeci de texte, s-a nascut ideea de a recupera. De a recupera versiunile integrale si de-a le pune pe blog, sub palaria asta de care va vorbesc. Ca am uitat sa va spun: pastrez variantele integrale ale textelor. Primele variante ale textelor, dinainte de ciopartiri.

Ca sa intelegeti... Sa zicem ca pregatesc nu stiu ce subiect. Subiectul x. Ma duc, ma documentez, vorbesc si cu unul, si cu altul, ma duc si acolo, si dincolo. Si, la un moment dat, cand am inchis cercul, cand simt ca am adunat tot ce-am putut aduna, m-apuc de scris. Uneori iese din prima, alteori nu. Uneori ma chinui o zi intreaga sa scriu un sapou, cel mai bun sapou. (pentru necunoscatori, sapoul e, cum ii zice si numele, palaria care imbraca un text, cele cateva randuri plasate deasupra textului propriu-zis, randurile care introduc, atrag, incita:).

Bun, sa scriu un text (text = reportaj, portret) dureaza de cele mai multe ori mai mult de o zi. Cel putin doua, sa fim intelesi. Uneori, si mai multe. Chestie care la un ziar nu-i asa de incurajata, "pleaca pagina, dom'le, ce faci cu textul ala?, ca doar nu scrii o nuvela".

De cele mai multe ori, insa, desi stiam ca n-ar trebui sa depasesc 7.000 de semne, de pilda (asta era un caz bun), scriam mult mai mult de-atat. Scriam povestea rotunda. Ajungeam si pe la 10.000 de semne, si pe la 12.000... (nu scriam totusi nici 30.000 de semne, ca era munca in zadar). Si dupa ce scriam, taiam. Ca sa intre in bucatica destinata. De foarte multe ori, la finalul ciopartirii, ajungeam sa regret c-am facut subiectul ala, ca m-am chinuit sa-l imbrac in niste haine mult prea stramte. Exagerez un pic ca sa-ntelegeti cum stau lucrurile. Imi plac textele mele, e clar, ca eu le-am scris. Doar ca mi-as fi dorit sa le var in hainele potrivite si nu sa le bag cu forta in unele mai mici.

Povestile, in varianta integrala, au ramas, insa, la mine in calculator. Si am decis sa le recuperez pe blog. Le veti gasi, de-acum inainte, sub palaria "exercitiu de recuperare". Am zis.