Cum sa faci pasarile nemuritoare

Pe uşile înalte şi înguste, vopsite-n vişiniu, un afiş îţi sare-n ochi: “Sub pământ SRL”. Semn că se întâmplă pe-aici nişte lucruri, aşa, mai ciudate. Care au cumva legătură cu serialul acela american din care afli prin ce etape trece un cadavru înainte de înmormântare. Nu eşti chiar departe de adevăr. Că doar te afli în faţa atelierului în care lucrează cei doi taxidermişti ai Muzeului Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. “Taxidermist”, adică unul care împăiază păsări, peşti, mamifere ori reptile. Meseria nu e deloc nouă, dar, spre necazul practicanţilor, ea nu există în nomenclatorul ocupaţiilor.

Atelierul e departe de ochii curioşilor. La subsol, în spatele unor uşi închise cu cheia, după ce-ai coborât un rând de scări şi-ai trecut prin nişte holuri înalte şi întunecoase. Lângă uşă, pe jos, nişte cutii din plastic pe care scrie “pentru taxidermie”. Unul cu inima mai slabă n-ar vrea să ştie ce conţin. “Sunt şoricei, sunt păsări adunate de pe teren, ca să fie împăiate”, ne explică însoţitorul, cu un zâmbet, că ne-a văzut curioşi. Îl cheamă Mircea Ciobanu şi e unul dintre cei doi taxidermişti ai muzeului. Pardon, “restauratori”, că aşa sunt ei încadraţi, de vreme ce taxidermia nu e recunoscută oficial.

Dacă dai uşa de perete, aglomeraţia de lucruri şi lucruşoare te năuceşte. O masă lungă, plină cu de toate, sticle cu substanţe, sumedenie de punguţe, bormaşină, menghină, bucăţi de lemn şi de placaj, ustensile chirurgicale, cataloage. Pe pereţi, planşe şi desene, aici, nişte coarne de cerb, colo – vreo trei păsări împăiate, mai încolo – un delfin adus la restaurat, nişte mulaje, un sac cu talaş, un păstrăv naturalizat, vechi de-o sută de ani, din Germania... şi câte şi mai câte. Aici lucrează Mircea şi colegul lui, Radu Pană, aflat în această perioadă într-un stagiu de pregătire în Norvegia.

În căutarea ochilor de sticlă

Mircea are 31 de ani şi s-a apucat de taxidermie/naturalizare/împăiere – ziceţi-i cum vreţi – în urma unui concurs de împrejurări. Pasionat de pescuit, a venit la Antipa în anul 2000 cu un scop precis: să caute nişte ochi de sticlă. “Prinsesem nişte peşti şi voiam să le prepar capetele, ca să pot să le păstrez. Ştiam să prepar căpăţâna aşa cum fac pescarii, rudimentar: cu sare, cu formol, lăsată la uscat şi pusă pe o placă de lemn. Şi aveam nevoie şi de nişte ochi de sticlă. Taxidermistul muzeului, cel care mi-e acum coleg, era, însă, plecat, iar laboratorul închis. N-am avut de unde să iau ochii, iar peştii i-am aruncat”. Un an mai târziu, după ce-a terminat Facultatea de Medicină Veterinară, Mircea s-a întors după ochi. Prinsese iarăşi nişte peşti mai măricei. Nici acum nu l-a găsit pe responsabilul cu ochii. Dar nici c-a mai plecat de la muzeu, că era un loc liber de restaurator şi Mircea tocmai ce-şi căuta de lucru. Din 2001, e angajat la Antipa şi a învăţat cum se prepară, printre altele, şi trofeele pescăreşti.

Ce e, dom’le, taxidermia asta?

Când spui taxidermie, trebuie să te gândeşti la două lucruri: “Mai întâi, jupoi pasărea, animalul, peştele – orice-ar fi – după care pui pielea pe un corp artificial. Taxidermie e termenul oficial: vine de la taxis – aranjare şi derma – piele. Se mai foloseşte şi naturalizare, se mai foloseşte şi împăiere, dar termenul consacrat, utilizat mai ales peste hotare, este taxidermie”, explică Mircea. Dacă definiţia e, în sine, foarte simplă, când ajungi la chestii de detaliu, lucrurile nu mai sunt chiar aşa. Una e să împăiezi o pasăre, alta e să împăiezi un mamifer şi cu totul alta, să împăiezi un peşte. Căci da, se împăiază şi peştii, şi-n cazul lor, operaţiunea e tare migăloasă.

Grădina Zoologică, sursa de materie primă

Te uiţi din stânga, te uiţi din dreapta... nimic de reproşat. Zici că-i viu. Doar că nu cârâie. Ţanţoş nevoie-mare, papagalul uriaş te fixează de pe creanga lui, netulburat de privirea ta insistentă. Cu o pensetă micuţă, Mircea mai aranjează, pe ici-pe colo, câte-o pană zburlită, câte-un puf mai obraznic. Opera trebuie să fie perfectă. Drumul până la perfecţiune durează, însă, câteva zile bune. De unde vin păsările? De la Grădina Zoologică. “Imediat după ce mor, sunt congelate şi aduse la noi”. Acum intră în scenă taxidermistul: “Las pasărea să se dezgheţe, se fac apoi nişte măsurători pentru muzeu, după care urmează jupuirea. Asta e partea mai... dezagreabilă, să-i spun aşa. Se jupoaie cu bisturiul, cu penseta...”, “Şi dacă se rupe?”, îndrăznesc. “Dacă se rupe, o coşi. Trebuie să ai răbdare, să ştii cât poţi să tragi. După care, spălăm pielea cu Dero, ca pe un tricou. Se spală în câteva ape, se clăteşte...”, “Cu Lenor?”, încerc o glumă. “Ei, cu apă simplă, nu-i mai punem şi Lenor...”, râde Mircea şi intră-n jocul meu. “Pielea rămâne apoi într-un vas, la conservare, timp în care construim gâtul şi corpul artificial din talaş, aţă şi vată, respectând dimensiunile păsării pe care vrem s-o împăiem. Punem sârme la aripi şi la picioare, reconstituim muşchii din vată, fixăm sârmele în corp, fixăm şi ochii de sticlă, tragem pielea peste corpul artificial şi o coasem”, punctează taxidermistul de la Antipa fiecare etapă în parte. “Şi ochii, cum e, dom’le, cu ochii?”, nu mă las eu. “Nu-i punem după ureche, asta e clar. Îi comandăm în străinătate, că la noi nu se găsesc. Uite-aici, pentru-o gâscă, ochi de 10 milimetri maro, de 11 milimetri maro închis... Pe vremea împuşcatului erau şi la noi nişte meşteri sticlari care făceau ochi de sticlă, dar după revoluţie nu s-au mai găsit”, împrăştie Mircea legendele care circulă printre necunoscătorii fenomenului. Cum că taxidermistul ar avea acasă cutii întregi cu ochi de păpuşi, pe care i-ar folosi la împăiere. Ultima etapă cere şi ea multă răbdare: “Penajul e aranjat pană cu pană, iar pasărea e fixată pe un postament, în poziţia dorită”.

Împăierea peştilor, operaţiune migăloasă

De împăiat, cel mai des se împăiază păsări, zice Mircea, care nu scapă însă ocazia să ne arate că ştie cum se prepară şi celelalte categorii de exponate. Dacă păsările moarte erau aduse la muzeu de la Zoo, în cazul mamiferelelor – mai ales, a celor de dimensiuni mari – taxidermistul este chemat el la Grădina Zoologică, pentru operaţiunea de jupuire. “Pielea se subţiază apoi şi se argăseşte. Sunt o mie şi una de metode de argăsire, ca la prăjituri”, glumeşte Mircea care indică o altă deosebire esenţială: “nu mai facem noi corpul artificial, ci comandăm în străinătate un manechin de poliuretan, în funcţie de dimensiunile mamiferului. Că la ei sunt pe mărimi, ca la tricouri: S, M... În plus, poţi să comanzi manechinul în diverse posturi: aşezat, stând în două labe, în poziţie de atac, cu capul în jos, pe o creangă... cum vrei”. Dintre toate categoriile, peştii sunt cel mai greu de preparat. “De cele mai multe ori se împăiază doar căpăţâna, ca trofeu de vânătoare”, povesteşte tânărul taxidermist. Aşa, ca fapt divers, vă spunem doar că ochii de sticlă folosiţi pentru împăierea peştilor respectă întocmai caracteristicile originalului: pupilele nu sunt rotunde, ci în formă de picătură. Sau că, la finalul împăierii, peştii sunt puşi pe un postament şi vopsiţi cu vopseluri speciale, foarte fine, dat fiind că în timp îşi pierd culoarea proprie.

Meseria care nu există

“În România, meseria de taxidermist nu există în nomenclator, nu se fac cursuri la nicio facultate. Asta deşi ar trebui să existe câte un specialist la fiecare muzeu de profil. Afară, însă, fenomenul cunoaşte o amploare extraordinară: sunt federaţii de taxidermie, campionate europene, campionate mondiale, sunt firme care numai asta fac: manechine de poliuretan pentru cei care practică taxidermia. Afară, tu doar jupoi animalul şi pui pielea pe manechin. S-a ajuns chiar la o specializare foarte strictă: unii fac numai păsări, alţii – numai mamifere mici, alţii – numai peşti, alţii – trofee, alţii – reptile... La noi nu se găsesc nici măcar ochi de sticlă”, îşi spune oful Mircea Ciobanu. E la început de drum, în ale taxidermiei, şi nu-i convine treaba asta încurcată. Că meseria lui nu e oficial recunoscută. Asta în condiţiile în care în nomenclatorul ocupaţiilor sunt numeroase îndeletniciri care nu mai sunt demult de actualitate. Câţi dintre noi ştiu, de pildă, ce face un aburitor plută? Sau un carbonitor? Dar un corhănitor? Melamed? Melanjorist? Decuscutor?

Varianta scurta a textului de mai sus a aparut in Adevarul, in mai 2007.
Fotografii: Lucian Muntean

Lucian a gasit in atelier si alte chestii de pozat, cum ar fi cele doua mici figurine, de pe frigider, din poza de mai jos :))

Primavara, la mine la birou

Foto: Dan

Cum se vede viata de la inaltimea clantei

Lumea le zice pitici, dar ei preferă denumirea „oameni mici”. Îţi dai seama repede de asta, dacă-l asculţi pe Coco, adică pe Ion Paliu, când povesteşte despre încercările sale din tinereţe de a-şi găsi o soaţă: "Greu nu mi-a fost mie să găsesc fete mici, că mama, dacă era negustoreasă la piaţă, le acosta repede pe cele mici şi le zicea: «Uite, mamă, am şi eu un băiat mic», iar eu mă vedeam cu ele". E limpede. Pentru ei, lumea se împarte în două: cei mici şi cei mari. Iar cei mari sunt întotdeauna nişte uriaşi, în comparaţie cu ei: "Fratele lu' tata avea 2 metri, era un fel de Gogea Mitu. Ştiţi că era şi o poveste cu Gogea Mitu, nu? Când veneau ţăranii la Gara de Est, Gogea le punea bagajele direct pe autobuz. Noi unde să le punem? Le punem pe roată..." Coco râde zgomotos şi râd o dată cu el şi ceilalţi doi membri ai familiei Paliu, şi ei tot oameni mici: Anca, soţia, şi Edi, puştiul de aproape 15 ani.

Pe Calea Dorobanţilor, la numărul 37, un zid înalt de culoare albă ascunde o căsuţă de pitici. O terasă cochetă, cu canapele din lemn şi ghivece cu flori, şi, de pe terasă, o uşă către odaia împărţită de familia Paliu şi de pisica Shakira. Nu ştii unde să-ţi arunci privirea mai întâi: niciun colţ al camerei nu e gol, dar prin toate respiră un sentiment plăcut de „acasă”. Dulapuri pe toată lungimea odăii, o măsuţă, un fotoliu, un pat pitic, dar foarte lat, o orgă, un televizor, nişte scaune. Pe pereţi, diverse tablouaşe şi portrete de-ale lui Edi, pe rafturi, suveniruri de prin Anglia şi colecţia de pantofi în miniatură a lui Coco. E aglomeraţie, dar ei n-o simt. Pentru cei trei oameni mici, odaia e chiar măricică. Reuşesc să convieţuiască aici, fără să se calce pe picioare. Şi chiar de s-ar călca, au nişte picioruşe... Anca poartă 31 la picior, iar Coco, 35. Doar Edi i-a depăşit pe părinţi: poartă 37, ca un individ de înălţime normală. Şi mâinile adolescentului sunt foarte lungi, drept pentru care Coco îi face reclamă: "Scrieţi acolo că e Edi e piticul cu cele mai lungi braţe din lume!".

Cum o fi să schimbi becul cu scara?

Ne-am obişnuit să-i vedem rar: pe la circ, pe la teatru, într-o reclamă la TV. Aproape că nici nu conştientizăm că trăiesc lângă noi şi printre noi. Că au şi ei copii, că fac piaţa sau că ies duminica, la film. Că nu sunt personaje sau actori decât vreo 2 ore, după care au şi ei o viaţă. Una în care trebuie să se adapteze la mediu, dar să şi adapteze mediul la "înălţimea" lor. Paturi mici, mese joase, dulapuri mai puţin impunătoare. Anca Paliu recunoaşte franc: are în bucătărie un aragaz de dimensiuni normale, dar "folosesc şi eu doar ochiurile din faţă când gătesc, ca să pot să iau spuma sau mai ştiu eu ce". Chestiuni normale le dau bătăi de cap: "Eu zic că ar fi bine să existe un club, o asociaţie a oamenilor mici. Pentru că suntem o categorie... nu suntem chiar rău ca alţii... dar avem şi noi nevoile noastre. Vrei să schimbi un bec, de pildă. Nu poţi!", sare şi Coco. "Păi, şi cum îl schimbi, până la urmă?", insist. "Greu! Mai vine fina, mai vine finu', mai vine neamu'. Şi dacă nu vine, cu scara! Dac-ar fi un club, ne-am mai ajuta şi noi între noi. Plus o petrecere, o chestie, o bucurie".

Punea rufele pe sârmă, cu scaunul

Coco şi Anca s-au căsătorit în '91. Te privesc zâmbitori, în costume de-un alb imaculat, din poza de la nuntă. Te uiţi şi tu la ei, cum stau cuminţi, pe pat, în faţa ta. Aproape că nu s-au schimbat, deşi Coco face 51 de ani în martie, Anca are 43, iar copilul familiei, Edi, e deja adolescent. "Naşa surorii mele m-a anunţat că ştie o fată mică şi să vin să o văd. Şi-am luat două buchete de flori, pentru ea şi pentru naşa, şi m-am dus", rememorează Coco detaliile primei întâlniri. Anca nu mai ştie ce flori a primit, dar ştie altceva: că erau mari, foarte mari. "Crizanteme, cred..." Nu prea-ţi vine să-i întrebi cum de sunt ei, aşa, mai mici decât ceilalţi, dar când pui întrebarea constaţi că niciunul n-o consideră supărătoare. Statura lui Coco e moştenire de familie: "Pe tăticu' cică l-ar fi călcat un cal când era mic, pe la 6-7 ani, nu l-au dus la doctor şi i s-ar fi oprit glanda tiroidă". Fraţi, surori, mai are? "O soră, Tanţa, care e mică, şi-un frate, Ilie, care e mare". În familia Ancăi, pe de altă parte, n-a fost nimeni mic până la ea. "Tot neamul e de 1.90. Şi eu m-am născut normal şi-am crescut normal până la 9 luni, după care nu mi-a mai funcţionat glanda hipofiză. A umblat mama cu mine la Parhon, am făcut 10 ani injecţii". Zice că are o viaţă frumoasă acum, dar în copilărie numai gânduri frumoase n-avea: "Îmi părea tare rău când eram copil. Vedeam fete, băieţi de seama mea, toţi înalţi, frumoşi. Pe mine aproape că nu mă băga nimeni în seamă. Umblam cu fete mai mici ca mine de vârstă, dar care erau pe înălţimea mea... Iar pe-acasă, făceam şi eu ce puteam, unde ajungeam, că în casă şi în curte toate erau pe măsura celorlalţi, nu pe măsura mea. Puneam rufele pe sârmă cu scaunul..."

"Aşa repede te-ai terminat?"

Nu-ţi trece prin cap că, la cei 1 metru şi 28 de centimetri ai săi, Coco are carnet de şofer şi maşină. Ei bine, are. "Dacia 1300, Berlină", rârâie micul şofer şi te priveşte în ochi, să vadă ce impresie ţi-a făcut treaba asta. "Cu adaptare, bineînţeles: am scaunul ridicat şi pedale duble, adică încă un rând de pedale prinse cu şuruburi". Şi soţia? Anca râde-ncetişor. De-afară, ei nu i se văd decât ochii: "Scaunul meu nu are modificări, dar văd în faţă. Văd unde mă duce". Coco nu se abţine să nu-ţi povestească cum e cu Poliţia: "Dacă mă opreşte agentul de circulaţie, de la 50 de metri nu-şi dă seama. Abia când deschid uşa, mă vede şi zice: «Aşa repede te-ai terminat?»". În timp, familia Paliu a dezvoltat imunitate la bancuri. Şi la priviri iscoditoare, şi la replici răutăcioase. "Englezii nu sunt aşa de curioşi ca ai noştri. Sunt, în schimb, foarte apropiaţi, foarte săritori. Tot timpul îi auzi: «Can I help you?» Nu genul care să se uite după tine pe stradă", completează Coco. Şi ştie ce spune, de vreme ce a fost de două ori în Anglia, de sărbători, ca să interpreteze rolul unui pitic în piesa "Albă ca Zăpada". Prima dată a fost în 2003 şi-a avut spectacole în Richmond, iar acum, în decembrie 2006, a luat-o şi pe soţie: "Spectacolele au avut loc în Ipswich, eu am fost piticul Lazy, iar Anca a fost Shabby".

Coco “încalţă” Circul de prin anii '80

În viaţa de zi cu zi, Coco e cizmar. A lucrat şi pe la Cooperativa Arta Încălţămintei, a avut şi prăvălie, a făcut şi face încălţări pentru artiştii de la Circul Bucureşti încă din anii '80. A avut mulţi muşterii pe parcursul timpului. Îi aminteşte doar pe Gil Dobrică sau pe Romica Puceanu. Acum, Coco şi soţia fac încălţăminte pentru persoane cu dizabilităţi, în atelierul firmei Rosal Ortopedic: "Eu fac modelele şi croiesc, soţia coase feţele", "Şi eu le zic dac-a ieşit totul bine!", sare şi Edi, ca să completeze formaţia. De altfel, de Edi se leagă toate speranţele familiei. Puştiul are voce şi-a început deja să cânte în spectacole, cu numele de scenă "Edi Talent".

Poza de familie. Coco nu uită "să-l atingă" pe Edi, cu o glumă în stilu-i caracteristic: "Hei, hei, nu te ridica pe vârfuri!"

Update. Reeditez observatia de final, ca e prilej de confuzie. Mai sus e varianta lunga a unui text care, dupa ce a fost supus ciopartirii, a fost publicat in Adevarul, in februarie 2007.
Foto: Laura Dobre

Exercitiu de recuperare

Dac-as avea site, asta ar fi numele unei pagini: exercitiu de recuperare. Sau al unei rubrici. Dar cum n-am site, ci numai blog, asta va fi, de azi inainte, o "eticheta". O eticheta pe care-o veti gasi in stanga paginii, la fel ca si pe celalalte. Eticheta asta s-a nascut dintr-o necesitate. Si din scurte dialoguri virtuale cu diversi, legate de povesti care devin din ce in ce mai mici, sub actiunea subsemnatei, ca sa intre intr-o pagina de ziar. Sau intr-un sfert. Sau intr-o jumatate. Bine, eu decat sa-mi var un text intr-un sfert de pagina, mai bine nu-l mai dau deloc - sa fim intelesi. Alteori nici doua pagini nu-mi sunt suficiente. Si cum niciodata n-am spatiu suficient pentru textele mele, tai. Tai. Tai. Si iar tai.

Asa s-a nascut eticheta asta de care va vorbesc. Palaria asta: "exercitiu de recuperare". Si din regretele astea ale mele, de-a fi ciopartit texte, zeci de texte, s-a nascut ideea de a recupera. De a recupera versiunile integrale si de-a le pune pe blog, sub palaria asta de care va vorbesc. Ca am uitat sa va spun: pastrez variantele integrale ale textelor. Primele variante ale textelor, dinainte de ciopartiri.

Ca sa intelegeti... Sa zicem ca pregatesc nu stiu ce subiect. Subiectul x. Ma duc, ma documentez, vorbesc si cu unul, si cu altul, ma duc si acolo, si dincolo. Si, la un moment dat, cand am inchis cercul, cand simt ca am adunat tot ce-am putut aduna, m-apuc de scris. Uneori iese din prima, alteori nu. Uneori ma chinui o zi intreaga sa scriu un sapou, cel mai bun sapou. (pentru necunoscatori, sapoul e, cum ii zice si numele, palaria care imbraca un text, cele cateva randuri plasate deasupra textului propriu-zis, randurile care introduc, atrag, incita:).

Bun, sa scriu un text (text = reportaj, portret) dureaza de cele mai multe ori mai mult de o zi. Cel putin doua, sa fim intelesi. Uneori, si mai multe. Chestie care la un ziar nu-i asa de incurajata, "pleaca pagina, dom'le, ce faci cu textul ala?, ca doar nu scrii o nuvela".

De cele mai multe ori, insa, desi stiam ca n-ar trebui sa depasesc 7.000 de semne, de pilda (asta era un caz bun), scriam mult mai mult de-atat. Scriam povestea rotunda. Ajungeam si pe la 10.000 de semne, si pe la 12.000... (nu scriam totusi nici 30.000 de semne, ca era munca in zadar). Si dupa ce scriam, taiam. Ca sa intre in bucatica destinata. De foarte multe ori, la finalul ciopartirii, ajungeam sa regret c-am facut subiectul ala, ca m-am chinuit sa-l imbrac in niste haine mult prea stramte. Exagerez un pic ca sa-ntelegeti cum stau lucrurile. Imi plac textele mele, e clar, ca eu le-am scris. Doar ca mi-as fi dorit sa le var in hainele potrivite si nu sa le bag cu forta in unele mai mici.

Povestile, in varianta integrala, au ramas, insa, la mine in calculator. Si am decis sa le recuperez pe blog. Le veti gasi, de-acum inainte, sub palaria "exercitiu de recuperare". Am zis.

Call me crazy...

... but I do like dancers. Ok, I've said it. Si in categoria asta, "dancers", intra o multime de oameni care-mi plac, de la balerini/balerine, pana la patinatori/patinatoare, ca si patinajul e tot un fel de dans. Daca ma chinui un pic pot sa-mi amintesc, de pilda, cine-a castigat Campionatul European la masculin in 1990 (Victor Petrenko, nici macar nu trebuie sa ma straduiesc), cand a castigat Alexei Urmanov titlul olimpic (1994, Lillehammer), cate titluri europene are Plushenko (cinci), pot sa-mi amintesc si cum stateam cu inima la gura sa nu cada Butyrskaia (Maria Butyrskaia, patinatoare rusoaica), atunci cand facea sariturile ei in cascada, si cum stateam cu nasu-n pumni sperand sa castige Pasha Grischuk si Evgheni Platov al enshpelea titlu. Ma rog, am insirat numai patinatori pe-aici, ca v-am barait destul la cap cu Cortes zilele astea, ca sa-l mai amintesc si pe el. Si da, imi placea in spectacole si Ovidiu Matei Iancu, balerinul tanar si foarte talentat despre care am scris acum vreo cativa ani si care n-avea loc la Opera Romana din te miri ce motive... In fine, ati priceput ideea.

O introducere lunga, stiu. Am pus o poza sus. Si-am pus-o cu un scop. Daca va pare cunoscuta figura dar nu stiti de unde sa-l luati, va spun eu: in poza e tipul ala care a jucat in seria a sasea din Sex and the City, boyfriendul lui Carrie Bradshaw. Ma rog, il chema in serial Aleksandr Petrovsky. Pictorul rus Aleksandr Petrovsky.

Si ma rog, cand toate amicele mele, si amicii, "tineau" cu Big, ca sa zic asa, cand toata lumea isi dorea ca Big sa se intoarca la Carrie (da, ma, m-am uitat la Sex and the City, si ce?), asa... ei, mie-mi placea de Petrovsky. Ca avea asa un fel de-a se misca, de a vorbi, de a pasi, mai altfel. Parea altfel. Era altfel. Zici ca traia intr-o lume a lui in care nimeni, nici macar Carrie, n-avea acces. Aproape de final de serial am aflat si eu cine era Aleksandr Petrovsky. Ca n-avusesem pana atunci curiozitatea sa caut.

Aleksandr Petrovsky era in viata de zi cu zi Mihail Baryshnikov. Nu sunt sigura ca am scris corect numele, e greu sa scrii cu caractere de-ale noastre un nume rusesc (astfel incat sa pastrezi toate diacriticele din pronuntie), dar Mihail Baryshnikov e considerat a fi unul dintre cei mai mari balerini ai secolului XX, alaturi de Nijinski si Nureiev. Numele mi-era cunoscut, Baryshnikov, dar n-am stiut niciodata cum arata. Si cu-atat mai putin mi-as fi inchipuit c-o sa-l vad in Sex and the City.

Absolut surprinzator, in momentul asta in care eu scriu despre el si mai caut doua vorbe pe net, ca sa construiesc o imagine completa, observ ca azi, 27 ianuarie, e ziua lui de nastere. Implineste 61 de ani, nascut fiind la Riga, in Letonia, in 1948. Baryshnikov a studiat la Leningrad, s-a alaturat Baletului Kirov, a facut spectacole fabuloase, vezi, de pilda, rolul Albrecht in Giselle. In 1974, in timpului unui turneu la Toronto, Baryshnikov a decis sa ramana in Canada si a cerut azil politic.

S-a mutat apoi in Statele Unite ale Americii si, din 1974 pana in 1979 a fost prim-solistul American Ballet Theatre. A dansat, de asemenea, pentru New York City Ballet, lucrand alaturi defaimosul coregraf George Balanchine, "Mr. B", asa cum era el cunoscut.

N-a lasat la o parte nici dansul contemporan, iar in 2004 a pus pe picioare si a deschis Baryshnikov Arts Centre din New York, despre care am citit mai multe articole in New York Times. Uite aici niste poze care insotesc diferitele articole din NYT:

Andrea Mohin/The New York Times

Asa, ca fapt divers, va mai spun si ca a fost casatorit cu Jessica Lange, cu care are o fata, si ca, de multi ani, e implicat intr-o relatie serioasa cu balerina Lisa Rinehart.

Ma opresc aici. La multi ani, Mihail Baryshnikov.

Si da, acest post este insotit de fotografii "pescuite" de pe net. Desi nu-mi sta-n obicei sa iau. Da-n cazul asta, trebuie sa fiu iertata. Ca n-am avut norocul sa-i fac poze chiar eu...

Noticias sobre Joaquin

Stiu c-am mai pus poza asta pe blog, da' lasati-ma sa ma bucur de ea :))

Anul trecut pe vremea asta eram in fibrilatii. Recunosc. Nu-i nevoie sa-mi spuneti voi ca eram in fibrilatii. Fusesem la un specactacol cu Joaquin Cortes in decembrie (2007) si tocmai aflasem c-o sa mai merg la unul, in luna martie. In fine, blogul asta devenise aproape exclusiv de flamenco: Joaquin Cortes in sus, Joaquin Cortes in jos, exercitiul patinatorului Stephane Lambiel pe muzica de flamenco, programul liber ales al francezilor Anissina si Peizerat tot pe flamenco... Era o invazie aici de filmulete, de poze, de acorduri de chitare. Unde mai pui ca asta vara am fost in patria flamenco-ului, in Andaluzia, si v-am batut la cap pe toti cu nebunia unei seri de flamenco in Malaga, cu patosul dansatorilor si mainile lor, ca fluturii, in aerul unei camarute stramte de pe Calle Pena.

Cea mai tare faza a anului 2008, legata de flamenco, a fost, insa, de departe, interviul cu Joaquin Cortes, luat cu Nico si cu Dan pentru Adevarul Literar si Artistic, in luna martie. Ei, asta chiar a fost o chestie faina. Mi-o amintesc si-acum dintr-un motiv foarte simplu. Ma asteptam sa stau de vorba c-un dansator plin de ifose si vedetisme, care-o sa ne expedieze niste raspunsuri prefabricate si-o s-o taie in 5 minute. Si-am descoperit un om de-o modestie fenomenala, de-o normalitate care m-a uimit pana peste poate. Si din uimirea mea de-atunci, din timpul interviului si de dupa intalnirea cu Joaquin Cortes, s-au nascut niste posturi luuuungi, luuuungi, pe care le mai recitesc din cand in cand, ca sa-mi amintesc senzatiile si sa ma bucur.

Pentru cei care n-au citit posturile alea dar vor s-o faca, AICI sunt mai mult poze si AICI e povestea, de-a fir-a par, a interviului.

De ce va bat eu la cap cu chestia asta?

Pentru c-am regasit, intr-un articol despre Joaquin publicat zilele astea de The Telegraph, aceeasi poveste din spatele povestii. Aceeasi mirare: Bryony Gordon, autoarea, se-astepta sa stea de vorba cu un sex simbol, cu un dansator respirand senzualitate prin toti porii, si s-a gasit si ea, ca si noi, in fata unui om cuminte si oarecum retras.

"Joaquin Cortes reignited the art of flamenco with lust, passion and pure sex. But as he prepares for his London show he's more little boy lost than the Latin love god". Asa incepe textul. Care-i construit tocmai pe diferenta dintre Joaquin, sexosul din spectacole, si Joaquin cel simplu si cuminte, din viata de zi cu zi. Ar mai fi si o alta explicatie in text, Joaquin e cuminte si retras si pentru ca-i trist. Si-a pierdut mama cu putin timp in urma. Boala mamei l-a tinut departe de scena. N-a mai dansat deloc de un an de zile si si-a anulat toate spectacolele ca sa stea langa ea, in casa aceea mare, cu rubedenii, din Madrid, de care povestea.

"Joaquin Cortes: a very private dancer", asa se cheama textul publicat in The Telegraph pe 23 ianuarie 2009. Il gasiti AICI.

Prima parte a povestii - ca sa va starnesc interesul - suna asa:

"There is a picture on the internet of Joaquin Cortés which people of a nervous disposition should perhaps avoid looking for. In it, he appears to be leaping into the blackness, as naked as the day he was born. His muscles look fit to burst out of his calves, his thighs and his chest; his eyes are closed and his head is thrown back in ecstasy. It is the kind of look that you should really only see if you know the other person very well indeed. Intimately, if you will.

All that protects Senor Cortés's modesty is the well-toned leg of a woman. He is caressing it as she clings to his back, and claws at his chest. To look at it is to blush instantly.

Travelling to the dancer's home town of Madrid to meet him, I expect to do just that".

Daca sunteti curiosi, poza despre care scrie autoarea e asta:

Textul e alcatuit frumos si merita sa aruncati un ochi. Sfarsitul e ingenios :) Cercul se inchide cu acel "And finally, I blush" al autoarei, dupa o zi petrecuta cu Joaquin Cortes. Va las pe voi sa descoperiti circumstantele.

Petisache, multzam de link.

Obs. - Pentru cine are drum la Londra, Joaquin Cortes va dansa pe 4 si 5 februarie, la Roundhouse.

Update. Mai pun o poza blurry, cu multa veselie si maini lungi :) Si sper, in continuare, ca ati ajuns la capatul textului. Ca e fain. Daca nu, sa-mi ziceti si fac un rezumat, dom'le.

Eu cred ca vazusem poza de mai sus, de-aia eram cu gura pana la urechi de-atata ras.
Gata.

Dumnezeu sa-i odihneasca in pace

Sunt trista azi. Desi speram sa iasa cu bine din incercarea asta, am aflat ca azi noapte poetul Grigore Vieru s-a pierdut. Mi-as fi dorit sa n-aiba parte de un asemenea sfarsit. Tristetea zilei mi-a amintit de-o alta tristete, cea din ziua in care am aflat c-au pierit, tot intr-un accident rutier, sotii Doina si Ion Aldea Teodorovici. Si ei, iubitori de Eminescu. Mi-i amintesc bine - si pe sotii Teodorovici, si pe Grigore Vieru - din anii de dupa 1989, cand TVR-ul transmitea matinalele moldovenesti. Si unde, printre desenele animate cu "Nu zait, pogodi!" si printre filmuletele despre gimnaste, auzeam vocea Doinei celei blonde si a lui Ion cu barba neagra. Si poeziile de-un patriotism ce nu parea niciodata exagerat ale lui Grigore Vieru. Poate eram eu mai atenta la ce se-ntampla, poate rezonam mai mult la cantecele si poeziile lor de cand constientizasem cumva ca suntem din acelasi neam. Ca tata-i basarabean, nascut la Valcineti, in judetul Lapusna.

Anii au trecut, matinalul nu s-a mai transmis, iar despre ei auzeai vesti din ce in ce mai putine. Pana cand a picat bomba cu accidentul celor doi. Si pana cand s-a sfarsit si celalalt rapsod al lui Eminescu si-al limbii romane. Pacat ca s-au sfarsit... Dumnezeu sa-i odihneasca in pace.

Scrisoare din Basarabia

Cu vorba-mi stramba si pripita
Eu stiu ca te-am ranit spunand
Ca mi-ai luat si grai si pita
Si-ai navalit pe-al meu pamant.
In vremea putreda si goala
Pe mine, frate, cum sa-ti spun,
Pe mine m-au mintit la scoala
Ca-mi esti dusman, nu frate bun.
Din Basarabia va scriu,
Dulci frati de dincolo de Prut.
Va scriu cum pot si prea tarziu,
Mi-e dor de voi si va sarut.
Credeam ca un noroc e plaga,
Un bine graiul cel slutit.
Citesc azi pe Arghezi, Blaga
Ce tare, Doamne,-am fost mintit!
Cu pocainta nesfarsita
Ma rog iubitului Isus
Sa-mi ierte vorba ratacita
Ce despre tine, frate,-am spus.
Din Basarabia va scriu,
Dulci frati de dincolo de Prut.

Va scriu cum pot si prea tarziu,
Mi-e dor de voi si va sarut.
Afland ca frate-mi esti, odata
Scapai o lacrima-n priviri
Ce-a fost pe loc si arestata
Si dusa-n ocna la Sibiri.
Acolo-n friguroasa zare,
Din drobul mut al lacrimei
Ocnasii scot si astazi sare
Si nu mai dau de fundul ei.
Din Basarabia va scriu,
Dulci frati de dincolo de Prut.
Va scriu cum pot si prea tarziu,
Mi-e dor de voi si va sarut.


Eminescu sa ne judece...

Stiam pe deasupra cantul de mai jos...


La zidirea soarelui se stie,
Cerul a muncit o vesnicie,
Noi muncind intocmai ne-am ales cu,
Ne-am ales cu Domnul Eminescu,
Domnul cel de pasare maiastra,
Domnul cel de nemurirea noastra,
Eminescu, Eminescu,

Mi-L furara doamne adineauri,
Pe inaltul domn cu tot cu lauri,
Ma uscam de dor in piept cu plinsul,
Nu stiam ca dor mi-era de Dinsul,
Nu stiam ca doina mi-o furara,
Cu stravechea si frumoasa tara,
Eminescu, Eminescu,

Suntem in cuvint si-n toate,
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice,
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu sa ne judece.

Acum am si eu pe lume parte,
Pot imbratisa maiastra-ti carte,
Stiu ca frate-mi esti
Si-mi esti parinte,
Acum nimeni nu ma poate minte.

Bine ai venit in casa noastra,
Neamule tu, floarea mea albastra,
Eminescu, Eminescu.

Intalnire c-un om mare

Foto: Lucian Muntean, Adevarul

N-aveam nicio indoiala, cand am pasit in amfiteatrul Stoilow al Facultatii de Matematica (Universitatea din Bucuresti), c-o sa am parte de cateva zeci de minute (speram cat mai multe) fenomenale in compania lui Solomon Marcus. Matematicianul Solomon Marcus. O lista a lucrarilor Domniei sale aici. Si-asa a si fost. O intalnire memorabila. Ba chiar mai mult decat atat. Academicianul se afla in facultatea de matematica - unde si-a petrecut atatia ani - sa le vorbeasta studentilor si profesorilor adunati in sala (care gemea la propriu, stateau oameni si pe trepte) despre "greseala matematica, sursa de creativitate". Iar eu ma aflam acolo pentru ca asa stabilisem, sa stam de vorba dupa conferinta sustinuta de Domnia Sa. Si conferinta, si ora petrecuta apoi cu profesorul Marcus, trebuiau realmente insemnate undeva. Asa ca am decis sa le-nsemnez pe blog. Ca nu voiam sa treaca ziua fara sa spun ca mi-a placut miezul ei.

Mi-am dorit sa-l intalnesc pe profesor din primul moment in care l-am cunoscut, oficial, la o conferinta a rectorilor desfasurata la Constanta. Acum cativa ani, prin 2006 parca. Jurnalistii de pe Educatie stiu ce-i cu conferintele astea ale rectorilor: se-aduna toata rectorimea de universitatile din tara, plus alte personalitati, si discuta pe diverse teme.

Ei, la Constanta, in pauza de pranz, m-am asezat, fara sa stiu, la o masa cu somitati in ale matematicii (sau somitatile s-au asezat la masa mea? Nu mai stiu). Cert e c-aveam la masa pe decanul Facultatii de Matematica de la Universitatea "Ovidius", pe matematicianul Constantin Corduneanu si pe matematicianul Solomon Marcus. Si desi credeam ca supa o sa mi se duca-n hopuri pe gat si ca n-o sa fiu in stare de scot doua vorbe din mine (matematica n-a fost punctul meu forte) pranzul a decurs foarte, foarte simpatic, iar la masa s-a discutat, ce credeti, despre "teoria clatitei". Ca da, exista si asa ceva :)) Discutii de matematicieni :) Asa ca-mi doream mult sa-l reintalnesc pe profesorul Marcus si sa stam de vorba mai pe larg. Nu neaparat despre clatite. Si nici despre matematica. Dascal de moda veche, scolit in alta lume, parca, Domnia Sa vorbeste cu usurinta despre orice si-i o prezenta extrem de vie si de simpatica. Si n-a parasit amfiteatrul nici la plecarea mea, "arestat" fiind de niste tineri studenti care voiau sa-i spuna nu stiu ce solutie la nu stiu ce problema :)))

Vreau

Sa zicem ca postul asta o sa-mi foloseasca mie. Ca si celelalte, de altfel (pe care le recitesc din cand in cand ca sa-mi reamintesc bucuria si entuziasmul imbibat in ele). Sa zicem ca postul asta e o chestie "a la Bridget Jones", desi nu-mi plac inceputurile de an si nici "rezolutiile". Sa zicem ca adun aici o sumedenie de dorinte pentru anii care vin. Nu numai pentru 2009. Sa zicem ca e un exercitiu constructiv, terapeutic. Sa zicem si ca lista ramane deschisa. O sa fie, probabil, cel mai updatat post din istoria blogului. Si da, sa mai zicem ca o sa contina si chestii aparent prostesti, si chestii aparent serioase. Si sa mai zicem ca ordinea e aleatorie.

Obs. - pozele n-au legatura directa cu postul, sunt doar pete de culoare, mici nebunii intr-o insiruire care unora o sa li se para plictisitoare (aloo, nu-i pentru voi ce scriu aici, e pentru mine :)

Asadar, vreau:

• ... sa scriu. Sa scriu povesti de viata. Povesti din viata. Mai mari, mai mici, mai vesele sau mai amare. Mai... asa cum sunt, asa cum le-nteleg. Vreau sa am spatiu sa scriu, suficient spatiu sa scriu. Sa nu mi se mai masoare textele in semne. Sa uit de "word count". Sa scriu atat cat trebuie, cat cere o poveste. (asta-i o utopie...) Stie cineva unde-as putea sa fac asta? Cum as putea sa fac asta?
  

• ... sa fiu mai calma. Sa nu ma mai enervez din fleacuri, din nimicuri. Sa respir inainte de-a-ncepe sa turui, cand ceva nu-mi convine. E mai intelept asa. Dar n-am ajuns la varsta intelepciunii. Ah, vreau sa nu ma mai enervez, dar vreau si sa nu enervez. Ca poate, absolut intamplator, se mai intampla si asta. Da, nu vreau sa enervez, mai cu seama pe cei dragi. Care tre' sa-mi suporte toanele.
  

• 

• ... sa-mi pun mintea la contributie si sa scriu si eu vreodata (macar) un text atat de bun ca ala al lui Ron Judd, despre "Mozart in black tights". Adica despre Evgheni Plushenko, la Jocurile Olimpice de la Torino. L-am mai pus pe-aici pe blog, in primul post, cel din februarie 2007. Esentza de Plushenko. Atat. Aici.
  

• ... sa ajung si eu macar la o editie a Jocurilor Olimpice de iarna si la una de vara. Macar la cate una. Si daca nu se poate altfel, macar la una de iarna. Pana nu se retrag toti patinatorii care mi-s dragi. (Asta e o chestie pe care mi-o scrisese Giusca - stie el cine-i - pe caietul ala de amintiri, cand am terminat liceul. Sa ajung si eu la o olimpiada si sa comentez pentru TVR1 (!) competitia. Da, avea o logica ce scria el, ca numai TVR-ul transmitea si transmite jocurile. Numai ca mie nu imi place televiziunea si cu-atat mai putin sa comentez :) Asa ca m-as duce pe cont propriu. Desi, cu ecuson de jurnalist, as avea mai multe avantaje.

• ... sa vad cat mai mult din lumea asta. Si cat mai pe-ndelete. Am deja niste preferinte. Nu vi le mai spun, ca se desprind ele singure, pe ici, pe colo, dintr-un post, din niste poze :)

• ... sa-mi fac timp sa merg mai des la Jirlau, la mama si la tata. Sa stau in gradina, pe o buturuga, sa ma duc pe cararuie pan' la vie, sa culeg flori nemuritoare, sa iau o bicicleta si sa ma duc pan' la Visani, unde-au trait mamaia si tataia si unde mai e casa, si mama Onica si unchiu' Ionel, si tufa de iasomie, si cismeaua... si canalul din capatul ulitei, unde ma duceam eu sa dau la peste. Sa-mi var nasul in odaia de la ulita, unde-s depozitate toate revistele mele cu benzi desenate, toate caietele studentesti cu poze de-ale lui Michael Jackson, lipite pe fiecare pagina, toate articolele despre olimpiade, despre gimanstica si despre patinaj, decupate din Adevarul. Ca da, eram abonati :) Toate medaliile mele din hartie la concursurile de gimnastica incropite ad-hoc cu vecina Alina, toate caietele cu rezultate la concursurile de patinaj, unde gasesti si-acum cine il antrena pe Alexei Urmanov in 1994, cum o chema pe nevasta antrenorului, ce fel de paiete avea rochia Suryei Bonaly. Jurnalista de mica, stiu :)))
  

• ... si cat sunt acasa, la Jirlau, sa refac "santul". Shantzul, ca sa se inteleaga. Ca-n vacante, in fiecare seara, dupa ce se innopta bine, scoteam niste rogojini (da, de-alea de plaja) pe santul din fata casei (la tara, ce vrei :), ne strangeam cred ca si cate douazeci de insi si stateam la taclale. Pana tarziu rau. Aia era hora noastra :) Ma aude vreun vecin? Vreun jirlaian care frecventa santul?
  

• ... sa plec si eu iarna, ca boierii, in tarile calde. Ca numa dau in vant dupa iarna. Da' sa plec dupa Craciun, ca de Craciun imi place-acasa :)

• 

• ... sa fac cumva sa-mi tin prietenii aproape. Asta e putin mai dificil, ca nu sunt fan telefoane si mesaje, si telefoane si mesaje. Eu cred ca relatiile frumoase rezista de la sine multa vreme. Fara sa le intretii prea mult. Ca de-aia sunt frumoase si puternice. Sper sa nu gresesc aici :)

• ... sa scap de boli reale si de ipohondrii. Sa fiu sanatoasa. Cred ca asta ar trebui sa fie in capul listei. Nu asa, pentru ca trebuie, ci pentru ca e chiar important. Ultimii 3-4 ani mi-au dovedit ca-i important. Ca "sanatatea" nu-i doar asa, o urare impersonala de trecut intr-o vedere, cand n-ai inspiratie, cand n-ai chef sa te gandesti prea mult.
  

• ... ah, da, vreau sa stau dreapta. Asta e chiar de tinut minte. Nu, ca nu sunt o cocosata. Inca (!). Dar m-am obisnuit sa stau ca o gasca lesinata la masa, in tramvai, sa ma gandesc la ale mele. Ei, pe bune, putin respect pentru mine. De maine o sa stau mai dreapta decat o scandura.
  

• ... sa nu (mai) ratez ocazii pentru ca-s prea rationala. Prea planificata. Adica, ma rog, sa depasesc faza planificarilor si rasplanificarilor si char sa fac lucruri pe care le "planific" de nu stiu cand: sa ma duc la cursuri de dans, sa invat flamenco ( e o tanti care vine si la inceputul anului astuia sa predea, ma rog, sa-i initieze pe unii/unele in flameno, m-as duce si eu), sa ies mai mult cu amicii/amicele, sa am o lista de cel putin cinci (hai zece) ceainarii/cafenele in Bucuresti care-mi plac si unde-as sta uitata ore-ntregi. Sa las scuzele ("n-am chef", "ma doare capul", "am nu stiu ce de facut") si sa intiez intalniri si iesiri, asa cum faceam altadata. Ma rog, alea nu sunt scuze se-ntelege, sunt chiar chestii intemeiate si importante:)

• 

• ... sa am un dulap mai mare si sa-mi vad toate hainele din el. Un dressing ar fi ideal. M-ar scuti sa fac milioane de combinatii in minte dimineata: "asta merge cu asta?", "nu mai bine asta?"

• ... sa citesc mai mult. De ce nu mai citesc? Inainte nu ma asezam la masa fara o carte. Si masa mea dura o groaza. Si nu stiam niciodata ce se discuta la masa. In generala am citit de mi-au iesit ochii. Atunci nu ma mai durea nici capul si nici nu ma apuca somnul cand luam o carte in mana. Dar atunci nu stateam pana la 8 seara la serviciu (hai 10, cand am de facut vreo campanie:). Ah da, si sa ma duc la BCU. Imi place la BCU foarte mult.

• ... sa-mi fac margele. Sa-mi cumpar margelutze si sa-mi fac singura bratarele, si coliere, si bratarele, si coliere... (postul asta e un amestec de chestii cu diferite grade de importanta :)

• ... sa colind Bucurestiul cu aparatul de gat. Sa fac poze, sa descopar stradute, sa gasesc in orasul asta in care traiesc lucruri frumoase, colturi dragi: o casa alba-alba, o salcie, cate-o usa din-aia veche c-un fel de acoperamant din fier forjat si sticla, cate-un batran in baston si cu mustata alba. Ei, ma rog, povesti. Dar ma enerveaza la culme ca-n orasele altora, in vacante, ma bucur si ma relaxez, privesc totul cu ochi mari si curiosi, iar in orasul meu sunt plictisita si apatica. Ma enerveaza ca nu ies din casa in weekenduri sa fac descoperiri. Ma enerveaza ca nu pot sa trec peste ideea aia preconceputa din mintea mea: "e un oras urat, cu pitipoance si cu cocalari care-asculta manele la telefon in 32, un oras in/de care nu pot sa ma bucur, un oras in care ai sanse s-o iei razna daca nu esti prevazator". Sunt convinsa ca-i o idee falsa. Numa' ca-mi trebe timp sa-l iau la pas. Si ma mai enerveaza ca-n alte orase, in vacante, cutreier toate muzeele, si-aici n-am vazut nici jumatate. Si ma mai enerveaza ca nu stim sa ne vindem, ca nu exista o harta cu obiective turistice in Bucuresti, ma enerveaza ca nu poti sa faci poze in Cimitirul Bellu, care-i o chestie super faina.

• 

Ma opresc aici, ca-i tarziu. Dar o sa revin. Ca sunt sigura ca n-am epuizat ce-aveam de zis. Sper numai sa nu ma intind pe tot anul cu scrisul dorintelor... Sper c-o sa-mi ramana timp si sa le pun in aplicare.

Update, 11 ianuarie 2009

• ... sa (re) invat franceza. Stiu ca-mi placea. Chiar foarte mult. Mi-amintesc bine primele manuale de franceza de dupa 1989: colorate si cu multe personaje. Total diferite de manualele noastre cenusii de clasa a II - a. Mi-amintesc si ca-mi placeau orele de franceza cu tata si mi-amintesc ca nu pricepeam eu de ce trebuia sa-i zic "domnule profesor" in timpul orelor, asa ca scapam adesea cate-un "tata, nu-i asa ca nu stiu ce?" Ma, io din punctul asta de vedere am avut noroc: am facut franceza cu tata si romana cu mama. Partea proasta e ca in liceu am dat peste "furnica", o profa de franceza care mi-a displacut profund. N-am avut chef sa invat franceza cu "furnica", n-am avut si pace. Asa ca acu' m-as apuca sa reiau niste chestii, mi-am si adus niste manuale de generala si le tin in lada canapelei. Poate, poate... eu asa zic. Vorba ceea, doamna Berman - o doamna tare draga mie - a invatat franceza si engleza dupa ce s-a pensionat. Asa ca eu zic ca se poate.
  

• ... sa duc bine la capat programul doctoral pe care l-am inceput in toamna lui 2008. Sa trec de anul asta, cu prelegeri si examene, si sa ajung la partea care-mi place mie, cea de cercetare, de stat in biblioteca si rasfoit gazete cu pagini ingalbenite. Si asta tin minte ca-mi placea prin facultatea, dar m-am luat cu una si cu alta, cu vesnicele mele lucruri planificate, si-am uitat cate putin sa fac ce imi placea.
  

• ... sa ma uit pana cand o sa fiu o baba cu Ali (si ea o sa fie tot o baba, se-ntelege) la concursurile de patinaj, in fiecare ianuarie (campionatul european) si in fiecare martie (campionatul mondial) si, din patru in patru ani, la olimpiada. Viata noastra se conducea in functie de televizor in lunile de iarna (mai intai in camin si-apoi in garsoniera pe care-am impartit-o in timpul liceului). De ce-am uitat sa facem asta?
  

• ... sa organizez/sa ajut la organizarea unei reuniuni de clasa. A "H"-ului de la Colegiul National "Bogdan Petriceicu Hasdeu" de la Buzau, promotia 1996-2000. Inainte de 2010, cand o sa ne intalnim oricum, la 10 ani de la absolvire. As mai avea un an la dispozitie, sa vad ce pot sa fac :)

• ... sa ma bucur, asa cum m-am bucurat si pan-acum, de intalniri cu oameni dragi. De-asta ma bucur, pana la urma, ca m-am facut ziarist. E drept, multe lucruri nu sunt asa cum le credeam eu prin liceu, dar la capitolul "oameni pe care i-am intalnit" n-am fost niciodata dezamagita. N-o sa-i enumar aici, ca nu vreau sa uit pe cineva. Atata doar ca-mi pare rau ca nu-i sun mai des, sa-i intreb de sanatate si sa le spun ce mult m-au bucurat intalnirile noastre.
  

Cum se vede iarna de la geamul meu

Intre conceptul de "prezentare dramatica de rol" si cel de "incongruenta a statusului global" (pe care-as sti acum sa le explic, dupa ce mi-am varat nasul in niste carti), mi-a fugit ochiul catre fereastra. N-aveam cum sa-l impiedic, suspectez ca i se parea mai faina privelistea caselor cu-acoperisuri albe decat ce-l fortam eu sa citeasca (si sa si priceapa, pe deasupra). Asadar, iarna in Rahova e chiar frumoasa. Mai prost e ca eu stau la bloc si nu intr-o casa din aia, care se vede-n poze si-n care duduie o soba...

Acu' fug, ca mai am niste chestii de citit :)

Variatiuni cu papusi

Cand n-am timp sa alcatuiesc postari coerente pentru blog, pun poze :) Niste poze facute in dimineata in care s-a sacrificat porcul la Ralesti - ne(a)somat, recunosc. Era devreme si era ger. Si eu n-aveam ce face (familionul se dusese sa ia - sa injunghie si sa ia - porcul din vecini). Asa ca am facut o sedinta foto cu doua papusele pe care le avea agatate mamaia Maria de tablouasul cu poze din casa. Stiti voi, tablouasul ala pe care-l gasesti in fiecare casa de la tzara, cu poze cu rubedeniile in toate etapele existentei lor... Ei, de tablouasul ala atarnau papusile de mai jos. Pe care le-am plimbat eu prin gradina si le-am prins de toate ramurile golase, ca sa le fotografiez in toate ipostazele. Asadar:

Acestea fiind zise, v-am lasat. Ca posed o durere de cap de toata frumusetea. De la atata citit, va spun eu. Ca azi am incercat sa-mi amintesc cum era prin facultate, in sesiune... Da' revin zilele astea cu-o lista de "in 2009, vreau sa...", in genul Bridget Jones :)