Fauna din 32. Tramvaiul 32.

Individa asta ma terifiaza, recunosc. Uneori, rasare din senin în fata ta si-ncepe sa te-nchine, bolborosind sacadat, cu voce stranie: “Ta-ta-ta-ta-ta-ta...”. Alteori, se posteaza in spatele tau, in fusta aia de culoare nedefinita si cu baticul ala gri infasurat strans în jurul capului. Nu zice nimic dar o simti, stii ca-i acolo. Cateodata, o zaresti de cum urca in tramvaiul 32 si-si incepe ritualul: se infige in fata unuia sau altuia si da-i cu-nchinatul. Cu cat te strangi mai mult, cu cat incerci sa-i eviti privirea, cu-atat vine mai aproape si-ti baga degetele alea miscatoare în ochi. Mai sunt si cazurile extreme in care incepe sa-si dea palme în fata ta, doar-doar te-oi induiosa si i-oi scapa o hartie, niste monede... Copiii din tramvai o tintesc cu ochi mirati. “Pleaca, fa, nebuno, îi sperii p-astia micii!”, îsi mai face cate unul curaj. Ca, in rest, nimeni nu-i zice nimic. O lasa sa se desfasoare. Pe principiul ca daca nu ii zici nimic, poate nu te observa si nu vine sa te-nchine.

Unii zic ca-i nebuna: “Las-o, Dom’le, in banii ei, nu vezi ca-i dusa?!”. Altii se jura ca stau pe strada cu ea, ca n-are nimic la capatana. Ca se face. Ca bea banii. Adevarul e ca individa asta a intrat cumva in identitatatea tramvaiului, e o figura cu care te obisnuiesti dupa o vreme. Si-ncepi sa te intrebi – dupa vreo luna de absenta: “Unde-o mai fi, frate, tampita aia care te-nchina?!” Eu zic ca e in deplasare. Va zic sigur ca asa e. E plecata sa-i închine si pe altii. Ma credeti, nu ma credeti, eu m-am intalnit cu ea in gara la Constanta. In plin sezon estival, se plimba de colo-colo, fidela tacticii ei cu închinatul si cu bolborositul. Si am inceput eu sa ma inchin cand, acu’ vreo doi ani, dupa Revelion, am zarit-o, intr-o oglinda, cand stateam la masa intr-o cofetarie din centrul Brasovului. Individa se proptise langa coada la prajituri si-i dadea zor sa faca niste bani. Mda. Ajunsesem sa cred ca ma urmareste. Acum e vara si n-o mai vad în tramvai. Cred ca si-a luat papornita – ca avea intotdeauna o sacosa de panza la ea - si-a plecat sa se bronzeze.

“Aaaaajutati-ma si pe mine... sa va dea Dumnezeu sanataaate...” Asta e cersetoru’ lui Marius. Febletea lui. Ii da tot timpul bani cand il vede. E demn în nenorocirea lui. Are picioarele retezate de la fund aproape si se taraie pe niste cioturi infasurate in niste pungi. Nu zice altceva. Doar ce v-am zis mai sus. Asta e replica lui si-o rosteste asa, innecat, despartind cuvintele in silabe. Sa-ntelegi despre ce-i vorba.

Pe fetita asta de care va povestesc acum mi-o amintesc chiar din primele momente in care am inceput sa frecventez 32-ul. A crescut acum. Dar nu si-a schimbat discursul: “Oameni buni cu suflet bun si cu credinta-n Dumnezeu, va rog frumos dac-aveti posibilitatea si daca puteti, sa m-ajutati si pe mine c-un banut. Strang bani sa ma operez la piciorul stang...” In momentul asta, isi sufleca cracul pantalonului si vezi, intr-adevar, un picior contorsionat, niste oase la nelalocul lor. Si continua cu “o salcie pletoasa, langa care se ruga Maica Domnnului...” E cuminte. Nu-ti invadeaza bula de aer, nu se baga in sufletul tau. Zice ce-are de zis, strange ce-are de strâns si coboara. O data, am auzit-o zicand, asa, usor încurcata, “saru-mana”, unei doamne. Care s-a simtit datoare sa explice, dupa ce-a coborat fata: “Sta langa mine, dom’le... Saraca... E cuminte si respectuoasa. Nu face nicio operatie, o trimit alde ta-su sa stranga bani, sa aiba ei ce bea...”

Asta e groaznic. Vorba lu’ Marius: “uite-l p’ala cu ochiu’, putiferu’ ala”. Da, astea-s cuvintele care-l definesc. Se urca tot timpul in tramvai din statia de la piata – Piata Rahovei – o data cu noi. Cred ca sta prin zona. In primul rand, miroase de-ti cad plombele, vorba lu’ tata. In al doilea rand, e enervant. Sta indeajuns de mult pe langa tine incat sa simti ca te sufoci. Portretul, in cateva tuse: fes în varful capului, indiferent de anotimp, o geaca lunga, atarnand – iarasi, indiferent de anotimp, cracul pantalonului suflecat, ca sa vezi si-n cazul asta ca e un handicap in spatele cerselii. Si cu ochiu, ce-i cu ochiul? Pai, citam: “Cu ochiu’ stang nu vad...” Asta e cu ochiul.

Stati ca mai e o figura marcanta. Un tembel care-ti mananca aerul. Care se vara-n tine si scoate, de nicaieri, cu-o viteza de necrezut, o palma facuta cåus. “Mmmdati-mi si mmmie un leu!”. Pe-asta trebuie sa-l vedeti. Vine-n fata ta, ia moaca rugatoare si bleaga, si pac!, mana-caus si replica. Inainte zicea sa-i dai zece mii, acuma s-a modernizat, vrea un leu. Ca zece mii ar fi fost cam mult. Da’ nu asta e cea mai tare chestie. Inainte sa-ti arunce intrebarea, baga un vaicarit, tot asa, “mamait”: “Mmmmi-e foammme, n-ammm mmmancat nimmmica...”

Si da, mai sunt si nelipsitele individe care se urca în dreptul bisericii de la 11 iunie, in zilele de sarbatoare, dar si in alte zile, devenite si ele sfinte: “Ajutati-ma in sfanta vinere de azi/sfanta miercure de azi...”. In cazul asta, recuzita nu e completa fara copilul adormit din brate si fara un carton edificator. Si mai e si unul a carui figura nu prea mi-o mai amintesc, ca nu l-am mai vazut de multisor. Dar mi-a ramas in minte discursul: “Nu treci calea calatoare, c-aveti un olog în cale”.

As zice ca astia sunt toti. Daca am uitat pe vreunul – din fauna 32-ului – promit ca revin cu un update.