Minunatele întâmplări ale Enescului: Măria Sa, Pianul

 

(Ilya Rashkovskiy, în seara finalei, la Ateneul Român. Foto: Cătălina Filip)

Desigur, la ora asta cunoaşteţi deznodământul Secţiunii Pian a Concursului Enescu, ediţia 2014: câştigătorul locului I e spaniolul Josu de Solaun, premiul doi a mers la favoritul publicului aflat în Sala Mare a Ateneului, rusul Ilya Rashkovskiy, iar premiul trei, la grecul şcolit la Juilliard, Vassilis Varvaresos. Dar de ce vorbesc eu aici despre locuri, despre clasamente? Cei trei pianişti ajunşi în finală au oferit, cu bucurie, cu generozitate, recitaluri autentice, demonstraţii de măiestrie – aşa că pentru mine e cert: marii câştigători ai serii am fost noi; cei din sală, din faţa Ateneului şi a televizoarelor. Concertele de gală din seara de 27 septembrie – de două ori Ceaikovski şi o dată Rahmaninov – au fost însă finalul unei săptămâni mi-nu-na-te, în care m-am bucurat până peste poate; şi, cu voia Dumneavoastră, dar şi pentru că poveştile astea frumoase n-au voie să se piardă, înşir aici, tot pentru mine, frânturi, imagini, scene, bucurii. În rolul principal: pianul; pianul la Concursul Enescu. Ţin să vă avertizez însă: urmează o poveste lungă, căci bucuriile mele nu-s niciodată puţine; şi nici mici...

de Florentina Ţone

Miercuri, 24 septembrie. Dintre cei şase semifinalişti ai Secţiunii Pian, trei sunt programaţi să cânte în intervalul 10:00-13:00, aşa că mă grăbesc s-ajung la Ateneu. Din exces de zel – a se citi perspectiva unei zile petrecute cu oameni frumoşi şi cu pian – ajung la 9 şi un pic în faţa Ateneului; aşa că stau în faţă şi mă bucur de soare şi de clădirea asta impunătoare, a cărei umbră se reflectă pe blocul din dreapta, de pe strada Episcopiei. O doamnă în haină roşie vrea deja să intre, ca şi mine: „Nu acum, la 9:30”, i se spune, aşa că ne conformăm. Şi, pentru următoarele trei ore, nu mă mai clintesc din rândul 3 al Sălii Mari. Sunt o privilegiată, ştiu deja.

Brakhman: aburul, melancolia, turiştii. Primul semifinalist e Brakhman, rusul Evgeny Brakhman – cântă, obligatoriu, Enescu (Sonata nr. 1 în fa diez minor, op. 24; o vom asculta de trei ori pe parcursul zilei) şi, la alegere, Rahmaninov (Sonata nr. 2 în si bemol minor, op. 36 – versiunea revizuită). În negru, foarte sobru, se aşază la pian – şi, odată cu el, pătrund în sală turişti entuziaşti, o mulţime; iar flashurile lor luminează cupola cea bogat ornamentată. Se aşază şi ei – şi ai zice că vor rămâne; dar nu, după vreo 20 de minute binevoiesc să iasă. Şi, cu zgomotele de rigoare (ca atunci când se ridică în acelaşi timp oameni de pe trei rânduri de scaune), îl scot pe Brakhman din starea necesară sonatei lui Enescu – asta, cu vreo câteva minute înainte de finalul ei. Rusul e nedumerit; şi îi priveşte în câteva rânduri. Aş vrea să-i strig: nu, nu pleacă în semn de protest că ai interpreta tu groaznic sonata enesciană. Pleacă pentru că sunt ei idioţi (să mă iertaţi, dar sunt; au fost). Cu Enescu (fără partitură care să-l ajute) şi cu Rahmaninov, pe mine Brakhman mă cucereşte: e multă tristeţe înăbuşită în interpretarea lui; iar sunetele ies din pian ca un abur, ca o ceaţă; şi rusul, cu ochii în sus, înghite, căutând aer, mai mult aer. La sfârşitul zilei, aceasta va fi, în topul meu de necunoscător – de meloman care ascultă cu inima, nu cu urechile (muzicale), vânând notele false, inexactităţile – interpretarea cea mai emoţionantă a semifinalei.

Prima întâlnire cu Arimune Yamamoto, acordorul. Desigur, la momentul acesta al poveştii, habar n-am cum îl cheamă pe japonezul acesta înalt, cu şorţ negru şi cu o geantă plină de ustensile, care se instalează la pianul Shigeru Kawai în pauza dintre concurenţi. Cred că mi se citeşte uimirea pe faţă – mie şi altora – căci acordorul, despre el vorbim aici, apasă clapele şi ascultă, trage de una şi de alta şi aproape că desface toate straturile pianului, pentru ajustări de ultim moment. Pare un soi de vrăjitor, şi unul care ştie clar ce are de făcut – doar că operaţiunea asta, cu pianul cu toate la vedere, îi îngrijorează pe organizatori, care ştiu că la ora Z se (re)intră în direct pe TVR2 şi TVRHD. „Două minute”, îi arată un domn în cămaşă albă acordorului – iar acordorul râde şi-şi continuă treaba; iar la 11 fix părăseşte pianul şi scena după ce va fi făcut tot ce era de făcut; şi după ce-l va fi fotografiat curioasă aproape toată lumea din sală. Căci câţi dintre noi au mai văzut interiorul unui pian? Şi cine e domnul acesta şi ce face el concret? Iar din întrebările şi din entuziasmul ăsta, se va naşte – veţi vedea mai târziu – o poveste. 

Vassilis Varvaresos „a prins toate floricelele lui Enescu”. În cămaşă albă, cu guler dublu, alb-negru, grecul de 31 de ani, cu studii la New York şi la Paris, umple sala cu entuziasmul lui. E, la propriu, din alt film decât Brakhman – şi nu pentru că, în viaţa de zi cu zi, compune muzică de film, de dans – ci pentru că, odată cu intrarea lui pe scenă, tonul semifinalei se schimbă total: aburul, tristeţea de mai devreme se metamorfozează în culoare, viaţă, optimism. Cu un aer aproape teatral, Varvaresos are o uşurinţă fenomenală în interpretare; şi se bucură, dom’le, se bucură. Iar mie îmi place teribil sunetul care iese pe alocuri din pian – şi, cu urechile mele de novice, de meloman amator, concluzionez rapid: grecul are clasă. Îmi atrage atenţia şi felul în care ţine ritmul: plimbă lin, leneş, dosul mâinii stângi pe deasupra clapelor. Şi, stând la coada de la toaletă (pot să vă povestesc şi asta, nu?), un grup de fete frumoase, tinere, analizează deja ce şi cum. „A cântat foarte viu grecul – se vede că a prins şi înţeles floricelele lui Enescu...”. Una a venit mai târziu, aşa că vrea să ştie: „Şi rusul cum a fost?”. Răspunsul are aer de cunoscător: „Brakhman a cântat sonata lui Enescu pe dinafară, ceea ce... A cântat mai lin, mai în norme – şi cu mai puţine falsuri. Dar mie îmi place şi interpretarea grecului... Să vedem ce preferă juriul”. E întrebată rapid: „Dar ţie de cine îţi place, Madi?”. Iar Madi raspunde – a fost, se vede, şi în etapele preliminare ale competiţie: „Păi, îmi plac grecul şi Rashkovskiy...” Cine e Rashkovskiy vom afla mai târziu.

Josu de Solaun: picături de ploaie în apa limpede. Spaniolul de 33 de ani din Valencia cântă tot Sonata nr. 1 în fa diez minor, op. 24, a lui Enescu – iar eu ştiu deja că-mi place tare-tare sonata asta; care, în varianta lui de Solaun, are cu totul şi cu totul altă înfăţişare: îmi pare optimistă, veselă, iar pe alocuri sunetele pianului sunt ca picăturile de ploaie pe luciul unei ape liniştite, limpezi, netulburate de vreo adiere. După Fantasia Baetica a lui Manuel de Falla (jos pălăria pentru alegerea unei lucrări spaniole), atacată cu forţă, hotărât, vine pauza – şi atac şi eu străzile din jurul Ateneului cu bucurie şi cu chef de împărtăşit impresii şi entuziasm. Îmi place ziua asta şi ştiu deja că, orice-ar fi, la 17:00 punct sunt înapoi.

Partea a doua, în care aflu cine e Ilya Rashkovskiy. Înainte de a asculta a treia versiune a Sonatei nr. 1 a lui Enescu realizez că, între cei şase concurenţi ai semifinalei, cinci au pregătit, pentru seara finală, cu orchestră, Concertul nr. 1 de Ceaikovski şi că doar rusul acesta, pe care-l aşteptăm acum, ar putea cânta Rahmaninov no. 3, o minunăţie. Cu gândul ăsta – ce bine-ar fi dacă... – începe, după-amiază spre seară şi cu mai mulţi spectatori în sală, partea a doua a semifinalei. Iar Ilya intră pe scenă în haine de gală: costum negru, cămaşă albă, butoni, pantofi de lac, în care sclipesc luminile mari ale sălii. Mă gândesc jumătate bucuros-jumătate vinovat: ce-ar zice oare cineva văzând detaliile care-mi atrag mie atenţia? Cămaşă albă? Lac? Lumini? Ei, uite că mă dau chiar eu în gât, poftim – am notat că rusul ăsta născut la Irkutsk, în 1984, a tratat semifinala de parc-ar fi fost un recital (şi jos pălăria pentru asta). Ascult sonata – varianta intempestivă, furtunoasă, cu sunet clar şi limpede – şi, după un tur de forţă prin Prokofiev (ce desfăşurare de forţe şi de energie; picături de apă i se scurg pe obraz), din sală se strigă „Bravo!” şi se exclamă: „Ce virtuoz!”. Iar eu nu mă pot abţine – notez (cumva) premonitoriu: „Ladies and gentlemen, this is the winner”.

Sonata nr. 4 a lui Scriabin sună diafan în interpretarea Adelei Liculescu; ai senzaţia că fata asta de 21 de ani – Adela e cel mai tânăr concurent din semifinală – abia atinge clapele. Are de furcă în schimb cu rochia lungă, roşie, care, din când în când, trebuie domesticită. Trece rapid, fără pauză, la Suita nr. 2 a lui Enescu – într-atât de repede încât nu ne dezmeticim să aplaudăm – şi-apoi iese cum a venit, ca o şoaptă, fără să deranjeze. O semifinală de catifea pentru Adela – de parcă şi-ar fi plimbat degetele deasupra unei căni pline cu lapte – dar cu mici momente de nervozitate pentru mine: chiar la fata asta trebuie să sune toate telefoanele din sală?! Ce bine-ar fi dacă operatorul de la TVR nu şi-ar mai trage nasul atât de zgomotos, din 5 în 5 secunde...

...şi trecem la turul de forţă a lui Woogil Park, din Coreea de Sud – care cântă şi el aceeaşi suită enesciană ca şi Adela, dar care atacă, cu chef, cu forţă, Sonata nr. 7 a lui Prokofiev; în aşa fel încât, la final, se aplaudă la scenă deschisă. Asta după ce, din acelaşi exces de entuziasm probabil, sala aplaudase şi între părţi, iar băieţelul ăsta, îmbrăcat în negru de sus până jos, ne-a privit nedumerit şi pe noi, şi pe domnul care-l ajuta cu partitura. O fi fost în gândul lui ceva de genul: „Oamenii ăştia chiar nu cunosc suita lui Enescu? De ce aplaudă?!”

Şi gata, e final de semifinală. Publicul pleacă, juriul se retrage să delibereze – iar în sală rămân doar câţiva curioşi, eu printre ei. Îmi pregătesc un pronostic de necunoscător: ruşii şi grecul – iar atunci când, după 20 de minute, într-o ceremonie mai degrabă informală, după ce în sală vor fi pătruns şi câţiva concurenţi, se comunică rezultatele, voi vedea că lucrurile, o parte cel puţin, s-au potrivit. Până acolo însă mă consult cu Daria, o pianistă dragă mie, pe care o revăd după nişte ani, mai mulţi. O ascult şi, evident, mă bazez pe flerul, dar mai cu seamă pe urechile ei: „Mie mi-a plăcut foarte mult grecul! A avut interpretarea zilei, după mine. Şi spaniolul... De la Brakhman aşteptam mai mult...”. Cu observaţia asta în minte, diger mai bine rezultatul – şi lipsa lui Brakhman din finală. Câştigătorii serii sunt: Vassilis Varvaresos, Josu de Solaun şi Ilya Rashkovskiy. Coreeanul tânăr şi talentat e bătut pe umăr de nişte cunoscuţi: „Congratulations! You’re still young...” Zâmbeşte.

Luminile se sting, a fost o zi lungă. Acordorul coboară treptele Ateneului, cu tot cu geanta cea voluminoasă. Lângă coloanele de la intrare, într-un grup aflat în penumbră, Ilya Rashkovskiy fumează ţigara de după semifinală.

Vineri, 26 septembrie: întâlnirea cu acordorul Arimune Yamamoto şi repetiţiile finale cu orchestra – sau cum oamenilor entuziaşti (ca mine) li se întâmplă poveşti frumoase. Despre minunatele istorii ale acordorului nu veţi citi deocamdată nimic – pregătesc un portret pentru „Weekend Adevărul”, dar trebuie să ştiţi că am ajuns la Ateneu la 10 dimineaţa, cu bucurie şi sumedenie de curiozităţi, şi l-am părăsit, o oră şi ceva mai târziu, cu un zâmbet până la urechi. O să citiţi tot şi toate, cât de curând; şi da, acesta este un teaser.

Până acolo însă, aproape de ora 16:00, sunt înapoi: repetiţiile finale, cu orchestra, sunt pe cale să înceapă, iar eu nu pot, nu vreau să ratez un asemenea răsfăţ: de două ori Concertul nr. 1 al lui Ceaikovski (Varvaresos şi de Solaun) şi o dată Concertul nr. 3 al lui Rahmaninov (Rashkovskiy). Cei trei vor intra la repetiţii în ordinea trasă la sorţi pentru finală: Vassilis, Ilya şi Josu.

Eu ajung ca de obicei mai devreme; şi-l observ, în trecere, cu coada ochiului, pe Ilya Rashkovskiy în parcul din faţa Ateneului. E 15:45. Cu o oră şi un pic înainte să-i vină rândul, rusul, într-o geacă gri, cu geanta neagră atârnând pe spate, se plimbă încet, de colo-colo. Cu ochii întorşi spre sine, el cu el, Ilya pare că revede în minte bucăţi din concert; şi încearcă să-şi ascundă emoţiile, nerăbdarea făcând în faţa Ateneului genul acela de plimbare pe care-l faci dimineaţa, pe peron, aşteptând metroul - de-aici până dincolo şi înapoi.

Intru. Şi mă simt deja cu musca pe căciulă: pe scenă e o gălăgie colorată, veselă – artiştii Filarmonicii George Enescu îşi acordează instrumentele, se pregătesc – iar în sală nu-s decât eu; eu şi, pe rândurile din faţă, multe genţi, poşete şi cutii de instrumente. Mă aşez pe rândul 3, cum stau de-obicei – şi-apoi decid să mă retrag; mi-e teamă că atrag atenţia şi că voi fi eliminată în curând din bucuria acestei repetiţii finale cu orchestra. În sinea mea, râd tare, în hohote aproape – iar asta se traduce printr-un zâmbet uriaş: ce mare şansă să fii parte a bucătăriei unui recital de gală. Căci Concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră a lui Ceaikovski e genial – şi de-abia aştept să descopăr, pe viu, şi Concertul nr. 3 al lui Rahmaninov; ştiu că-i dificil, foarte dificil.

La 16:00 fără un pic intră în Sala Mare Vassilis Varvaresos: geacă, umbrelă, sticlă cu apă. E vesel, entuziast – se vede după pas; iar la fix vine şi dirijorul, Justus Frantz. Ce apariţie! Păr alb, ochelari cu ramă roşie, sacou albastru şi cămaşă verde, debordând de entuziasm. L-a mai întâlnit cu siguranţă pe grec, căci îl prezintă bucuros orchestrei, şi pe ton de glumă: „Ladies and gentlemen, you already know our soloist. He is The King!”. Râde cu gura până la urechi. Şi gata, începe, iar eu mie-mi creşte inima: mor după concertul ăsta de Ceaikovski şi ştiu deja, sunt un privilegiat. E ca şi cum orchestra, solistul cântă pentru mine. Pentru mine şi alte câteva 5-6 persoane, strecurate prin loje. Şi cum se aude pianul! Din când în când, dirijorul şi pianistul se privesc complice; Varvaresos ţine ritmul cu capul, iar Frantz cere mai mult, mai tare, mai cu viaţă de la orchestră: „Ce aud eu e bine. Dar ce are nevoie acest artist de la Dumneavoastră e de ceva extraordinar. Ex-tra-or-di-nar!”. 

La 16:52, Josu de Solaun e în foaierul Ateneului – a ajuns şi el cu o oră mai devreme. În sală, Ilya Rashkovskiy e deja la pian, reluând pasaje, fragmente, înainte de a repeta cu orchestra concertul de la cap la coadă. „Our soloist”, îl prezintă Frantz, mai rezervat – şi Ilya e şi el mai rezervat decât Vassilis Varvaresos. În pantaloni negri şi cămaşă crem, rusul de 29 de ani pare şi mai tânăr decât e: serios, conştiincios, ca un elev pregătind un examen. Primele acorduri ale concertului sunt emoţionante, iar Ilya le cântă cu privirea în sus, înspre cupolă. „Pianissimo, pianissimo”, se aude Justus Frantz, care opreşte de nenumărate ori orchestra ca să dea indicaţii. Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră al lui Rahmaninov se cântă rar – şi e o probă de foc nu numai pentru pianist, dar şi pentru membrii orchestrei. Se reiau multe părţi, se notează observaţii pe partituri – şi, pe alocuri, Ilya trage cu ochiul, printre mâini, la partitura proprie, aflată la piciorul  pianului, în dreapta; o împinge cu vârful pantofului, să-i intre mai bine în raza vizuală.

La final, când voi fi fost deja cucerită de concertul lui Rahmaninov, Justus Frantz – el însuşi pianist – se aşază în faţa clapelor reluând anumite pasaje, sub ochii lui Ilya. Iar eu ascult observaţiile concertmaistrului, care-şi odihneşte vioara şi mâinile în apropierea locului în care mă aflu: „Grecul a cântat mai bine ieri, azi a mai scăpat o notă, două. Ne-a şi zis când a venit: «Am băut două beri, aşa că nu ştiu cum o să iasă...»”. Râde şi continuă – iar eu sunt numai urechi; mă bucur de analiza asta făcută la cald, numai pentru urechile mele şi-ale Cătălinei (autoarea celor mai frumoase instantanee de la concurs): „Rusul a cântat mai bine, mai corect...”. „Rahmaninov pare şi mult mai dificil...”, îndrăznesc o observaţie de meloman amator. „Din cei şase semifinalişti, cinci aveau Ceaikovski şi doar rusul are Rahmaninov...”, adaug. Concertmaistrul mă lămureşte: „Cu Ceaikovski poţi să te duci aproape la orice concurs, de-asta îl are toată lumea în repertoriu. Pe Rahmaninov nu prea... Oricum, depinde şi ce zi prinzi la concurs: poţi să fii foarte bun azi şi mâine să fii stors, să nu mai poţi să te ridici. Aşa a fost cu ruso-francezul de la vioară, care a fost excelent la repetiţii [n.a. – Fedor Roudine, locul 2 la secţiunea vioară a Concursului Enescu]... Bartok zicea bine: «Concursurile sunt pentru cai». Nu pentru oameni...”

În ultima oră a repetiţiei, dirijorul îşi exersează amuzat cunoştinţele de spaniolă, prezentându-l orchestrei pe Josu de Solaun: „Caballeros y caballeras, aqui esta su pianista!”. Şi-apoi, rapid: „Tomen su posiciones!”. În această cheie bucuroasă se desfăşoară repetiţia cu orchestră a spaniolului, care râde, e vesel; entuziasmul, emoţia i se citesc pe faţă. Iar eu, ca un copil, râd cu gura până la urechi: ce frumuseţe de concert! „Forte! Forte!”, cere dirijorul, care, după un pasaj cântat în forţă, se întoarce vesel la Josu: „Tu quieres la musica!”. Instrumentiştii râd, eu râd, toată lumea se bucură. Iar la sfârşitul serii, spaniolul va spune una dintre cele mai frumoase poveşti ale concursului – aceea că se simte vegheat de Enescu: „Pe durata Concursului Enescu mi-am închiriat un apartament în Bucureşti. Ştiam că este aproape de Ateneu, dar am fost surprins să văd că locuiesc chiar pe strada George Enescu, exact în blocul în care a locuit timp de 6 ani. Surpriza cea mai mare a fost că sunt cazat exact în apartamentul situat sub apartamentul în care a locuit Enescu. Mă simt de parcă m-ar veghea. Sunt fan Enescu de foarte mult timp. Mi-am dorit întotdeauna să cânt la Ateneul Român. Faptul că am reuşit să fac acest lucru reprezintă pentru mine marele premiu”.

Seara e încheiată de acelaşi exuberant Justus Frantz; care, cu gesturi largi, declamă: „I love this country! I love this orchestra!”. Scena se goleşte, iar dirijorul rămâne în sală, pe scăunelul pe care stătuseră, rând pe rând, concurenţii – încearcă să-l prindă pe telefon pe Ilya Rashkovskiy; rusul îşi lăsase partitura la piciorul pianului.

Despre seara de gală nu vă spun decât atât: a fost un tumult de emoţii; de toate felurile. Şi vă invit să le retrăim împreună, revăzând/reascultând Ceaikovski (în interpretarea lui Josu de Solaun) şi, mai ales, Rahmaninov (Ilya Rashkovskiy).