Foto: Lucian Muntean
Undeva in viitor, cand va fi sa fac un bilant al intalnirilor memorabile, al oamenilor calzi si frumosi pe care i-am intalnit, pe care i-am ascultat, fiti siguri ca povestea zilei de 27 februarie se va regasi in lista mea. Sa intalnesti un autor care ti-e drag, mai mult - sa intalnesti autorul care iti e cel mai drag intr-o anumita perioada, autorul caruia i-ai citit aproape tot ce s-a tradus in romana, cu frenezie, cu teama de a nu scapa nimic din ce-a pus pe hartie (caci ce pierdere ar fi sa scapi ceva...) - asta nu poate fi decat o minunata intamplare. Intr-un top subiectiv si cu semnificatie doar pentru mine, "Poveste despre dragoste si intuneric" a lui Amos Oz e CARTEA. Si n-am apasat din greseala pe Caps Lock.
Foto: Lucian Muntean
La 12 si un pic scriitorul intra in sala, iar eu ma mir: e mult mai mic de inaltime de cat mi-l inchipuiam. (Mic, dar ce om mare - as spune acum; dar nu spun ca sa nu devin penibila). Se aşaza la masa din fata noastra, Denisa Comanescu de la Humanitas ii face o scurta prezentare si gata, sa inceapa intrebarile. Sotia, vesela, frumoasa, in rochie visinie, in primul rand, asculta. Si-aproape tot ce spune Oz e memorabil; si citabil. Un ziarist stie ce spun: cauti, intr-o conferinta de presa, citate simpatice, frumoase, cu substanta, pe care sa le folosesti apoi in textul tau; sa le scoti in fata, sa le evidentiezi cumva. Cu Oz treaba asta e dificila; raspunsurile lui sunt citabile de la un capat la celalalt. Nu-ti vine sa arunci nimic la cosul imaginar; vrei sa pastrezi tot, sa folosesti tot. Paradoxal, insa, nu-ti vine sa scrii nimic. Pentru ca vrei sa asculti; pentru ca Oz suna atat de bine ascultat. Daca pui pe hartie, piere magia; sau, in fine, o mare parte a ei.
Nu degeaba se spune despre Amos Oz ca e un vrajitor. E intr-adevar un vrajitor al cuvintelor. Dar, vedeti dumneavoastra, ne inchipuim in mod eronat ca un scriitor are darul scrisului si-atat. Ei bine, Oz vorbeste precum scrie: e incredibil de grijuliu atunci cand isi alege cuvintele; vorbeste ca si cum ar povesti. Clar, rotund, inchegat, cu pilde, cu parabole. (In interviuri spune adesea ca lucreaza mult pe textele sale, ca sta cateodata si cate 2 ore in fata unei propozitii sa aleaga cuvantul cel mai potrivit...; ai senzatia ca asa e si atunci cand vorbeste...) Mai mult, stie ce vrea auditoriul (mai ales acela alcatuit din ziaristi): imagini cheie, cuvinte-simbol, comparatii amuzante, care agata; gen: "un om curios e si un amant mai bun; dar e prea devreme in zi ca sa vorbim despre asta...", "Un om poate fi un ginecolog grozav si un amant grozav; dar nu in acelasi timp".
Partea proasta e - si imi asum critica asta - ca unii dintre cei prezenti in sala de la Intercontinental pe 27 februarie au retinut din raspunsurile lui Oz doar frazele astea catchy. Si asta au si scos in evidenta in stirile de dupa, lasand impresia ca n-au cautat la conferinta de presa decat citatele cu potential de tabloid. Si nu despre asta era vorba; comparatiile jucause serveau doar bunei intelegeri a unor chestiuni cat se poate de serioase (importanta curiozitatii; curiozitatea ca virtute morala - in primul caz; si ideea ca poti face foarte bine doua lucruri care par, in esenta, contradictorii - in al doilea caz; ca el, Oz, poate fi si scriitor, si profesor de literatura...)
Ca Oz e un minunat povestitor si atunci cand vorbeste, nu numai atunci cand asterne cuvinte pe foaie, am realizat mai cu seama atunci cand am vazut un film documentar despre el, "The nature of dreams"; pe care vi-l recomand. Oz vorbeste de la un capat la altul al peliculei, ba in engleza, ba in ebraica (tine diverse discursuri, raspunde la intrebari, citeste pasaje din "Poveste despre dragoste si intuneric"...). M-am gandit atunci: parca rosteste o incantatie; o lunga incantatie. Asta cred si-acum; ca Oz trebuie citit, e o bucurie sa-l citesti; dar, daca se poate, Oz merita si trebuie sa fie ascultat. Drept pentru care promit solemn că la un moment dat am sa pun aici un fragment audio consistent de la intalnirea lui Oz cu ziaristii, din 27 februarie. Pentru mine, ora asta si un pic, petrecuta in compania lui Amos Oz, in sala de deasupra orasului, a fost mult mai simpatica, mai libera in directia de discutie, mai putin scortoasa decat ora/seara petrecuta de scriitor in compania lui Gabriel Liiceanu si a sute de oameni, in decorul somptuos al Ateneului Roman.
Dar eu n-am scris pana acum decat despre forma; nimic despre continut; si banuiesc ca asta vreti sa stiti. Spicuiesc cate ceva, desi fac o mare nedreptate selectand (iertati traducerea pe alocuri stangace...):
Ce m-a atras pe mine în România prima dată a fost mica Românie din cartierul în care m-am născut în Ierusalim. Era un magazin de dulciuri, de ciocolată şi bomboane, chiar la colţul străzii pe care locuiam în Ierusalim si proprietarii erau evrei români; iar ei cântau în româneşte, vorbeau în româneste şi aveau o relaţie de dragoste-ură cu România. Erau furioşi pe România, dar, în acelaşi timp, le era dor de ea. Mai târziu, când am crescut şi m-am alăturat kibuţului Hulda, cam jumătate din membrii acestuia erau emigranţi evrei din România, inclusiv părinţii soţiei mele Nily, care erau din Basarabia, la momentul acela parte a României. Aşa că, în mod evident, la prima mea vizita, la Festivalul de la Neptun, România nu era o ţară cu totul străină mie. Limba suna familiar, limbajul corpului era familiar, simţul umorului era familiar, la fel şi entuziasmul.
Despre "Poveste despre dragoste si intuneric" si "Pantera din subteran":
Ambele cărţi au la bază copilăria mea petrecută la Ierusalim. Nu sunt o confesiune directă, e o doză foarte mare de fantezie şi invenţie în aceste cărţi, dar da, amândouă cărţile exprimă, printre alte lucruri, nesiguranţa copilăriei mele în Ierusalim. În anii ’40, imediat după Holocaustul nazist în Europa, în urma căruia au fost ucişi numeroşi membri ai familiei mele, exista temerea că noi, evreii din Ierusalim, am putea avea aceeaşi soartă. Ne temeam că odată ce armata britanică se va retrage din Ierusalim, arabii vor veni şi ne vor măcelări pe toţi. Aşa că atunci când eram copil îmi doream să cresc şi să devin o carte, nu un om. Chiar de atunci ştiam cât de uşor e să ucizi oameni. Ştiam de asemenea că e uşor să distrugi cărţile. Dar copil fiind mă gândeam că dacă mă fac mare şi devin o carte, un exemplar din mine ar putea supravieţui într-o librărie îndepărtată.
Familii; familii nefericite:
Vedeţi dumneavoastră, eu nu scriu despre oameni fericiţi, scriu despre oameni nefericiţi. În Anna Karenina, Tolstoi scrie că toate familiile fericite sunt asemănătoare şi fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei. Dacă-mi cereţi să vă spun într-un singur cuvânt despre ce sunt cărţile mele, o să vă spun „familii”. Dacă-mi cereţi să vă spun în două cuvinte, o să vă spun „familii nefericite”. Dacă îmi cereţi să vă spun în trei cuvinte, va trebui să îmi citiţi cărţile.
Personaje:
Mă identific cu fiecare dintre personajele mele, căci altfel nu aş fi capabil să scriu povestea sau romanul. Dacă e o ceartă între soţ şi soţie sau între tată şi fiu, eu trebuie să fiu de partea amândurora. Trebuie să empatizez, să arăt că înţeleg în egală măsură ambele părţi implicate în conflict. Să scriu un dialog în contradictoriu între două personaje e ca şi cum aş juca tenis cu mine însumi, trebuie să fiu bun în ambele extremităţi ale terenului. Şi asta ma ajută şi în activitatea mea politică. Atunci când e necesar, pot să empatizez cu ambele părţi aflate în conflict, pot să recunosc validitatea a două opinii conflictuale. E o poveste veche, evreiască, despre un rabin care era şi judecător. Şi într-o zi a trebuit să judece două argumente diferite legate de aceeaşi capră. A ascultat ambele părţi şi apoi a emis un verdict prin care ambele părţi aveau dreptate. Când a ajuns acasă, soţia l-a intrebat: „Dragă soţule, cum pot ambele părţi să aibă dreptate, dacă ele pretind aceeaşi capră?”. Şi el a spus: „Dragă soţie, şi tu ai dreptate”. Aceast rabin sunt eu atunci când scriu; toată lumea are dreptate.
Despre Israel si cititorii sai din Israel:
Mulţi dintre cititorii mei din Israel sunt furioşi pe mine. În alte ţări, inclusiv în România, oamenii citesc cărţi ca să se simtă bine. În Israel oamenii citesc cărţi ca să se înfurie. Citesc cărţi ca să aibă cu ce să nu fie de acord. Se ceartă cu personajele, se ceartă cu autorul; şi se ceartă cu autorul prin personaje. Câteodată, în Israel, şoferii de taxi îmi spun să le spun personajelor mele că au greşit grav atunci când au făcut anumite alegeri. Toţi ştiu mai bine. Trăim într-o ţară a dezbaterilor şi a discuţiilor în contradictoriu. Cu toate acestea, răspunsul la cărţile mele este foarte cald. Fie că e un răspuns prietenos sau indignat, e întotdeauna cald. Israelienii citesc foarte mult, e o ţară de cititori. Dar, cum am spus, nu citesc de plăcere, ci pentru a se înfuria.
Israelul e profund divizat între şoimi şi porumbei. Sunt mulţi oameni în Israel care nu sunt de acord cu vederile mele politice, dar îmi citesc totuşi cărţile. Şi îmi scriu scrisori în care îmi spun: „Eşti un scriitor minunat, lasă politica şi concentrează-te pe scris”. Sunt alţii care sunt de acord cu viziunea mea politică, dar nu le pasă în mod special de cărţile mele. Şi ei îmi scriu scrisori în care îmi spun: „În timpuri ca acestea, ar trebui să fii activ politic tot timpul. Să scrii romane într-o vreme ca asta e un lux”. Dar eu îmi împart viaţa, îmi împart timpul între scris şi activitate politică; niciodată nu le amestec. N-am scris niciodată un roman sau o povestire ca să exprim un punct de vedere politic. Am s-o spun altfel: de fiecare dată când sunt de acord cu mine in proportie de suta la suta scriu un articol furios; atunci când există un dezacord, când aud mai mult de o voce în mine ştiu că am rămas însărcinat (pregnant) cu o poveste.
Si iata un raspuns care mi-a fost foarte drag, la o intrebare despre "calatoria in sine insuti" - singura calatorie din care nu te intorci cu mainile goale:
O călătorie în tine însuţi e o călătorie în timpul căreia descoperi ceea ce cei mai mulţi dintre oameni nu vor să ştie despre ei. Fiecare dintre noi are un subsol, o pivniţă. Nu mergem prea des în pivniţă; e întuneric, rece şi e plin de monştri. Cu toate acestea, eu cred că e o experienţă esenţială pentru fiecare dintre noi să coboare din când în când în pivniţă. Să-ţi confrunţi demonii, să descoperi eul care nu-ţi place; eul pe care îl respingi, eul pe care preferi să-l ignori. După confruntarea cu acesta, eşti un pic mai blând, mai reţinut… Aşa că îmi recomand mie, dar şi tuturor celorlalţi: „Vizitaţi din când în când subsolul. Nu rămâneţi acolo pentru totdeauna; vă va ucide. Dar, din când în când, vizitaţi subsolul; şi chiar şi atunci când nu sunteţi în subsol, amintiţi-vă că el există”.
Pe la finalul conferintei mi-am facut si eu curaj sa intreb ceva; imi trebuia o farama de curaj; putea sa fie un raspuns diplomat, un raspuns şablon, sau putea fi un raspuns brutal de sincer. A fost, dupa cum presimteam, cea de-a doua varianta.
Am vrut sa stiu cand a simtit ca e momentul sa scrie "Poveste despre dragoste si intuneric" (care este, v-am spus deja, cartea mea de suflet). Cand a crezut ca a sosit momentul unei reveniri in trecut si, pana la urma, de ce a scris cartea asta... (care e, in sine, o reconstituire a copilariei la Ierusalim, o poveste care curge si care incearca sa explice, cumva, sinuciderea mamei sale, atunci cand el avea 12 ani...). Raspunsul a venit repede, cu ochii intorsi spre sine:
Am putut să scriu „Poveste despre dragoste şi întuneric” doar după ce s-a stins mânia faţă de părinţii mei şi faţă de mine. Timp de mulţi ani am fost foarte furios pe mama că s-a sinucis, ca şi cum ar fi fugit cu un amant fără să ne lase mie şi tatei nici măcar o scrisoare de rămas bun. Am fost furios pe tatăl meu că a pierdut-o; mă gândeam că trebuie să fie ceva foarte în neregulă cu el dacă o femeie atât de minunată l-a părăsit. Şi am fost foarte furios pe mine însumi, gândindu-mă că dacă aş fi fost un băiat bun, mama mea ar fi rămas. Pentru că mamele îşi iubesc copiii; până şi o pisică îşi iubeşte puii. Dacă mama m-a părăsit trebuie să fi fost un copil îngrozitor. Aşa că timp de mulţi ani am fost prea furios pentru ca măcar să discut despre vechea familie. Atunci când m-am căsătorit şi am avut o nouă familie, n-am vrut să vorbesc cu ei despre vechea mea familie. Dar, cu timpul, furia mea s-a disipat si a făcut loc curiozităţii, compasiunii şi iertării. Iar acestea sunt cele trei forţe care m-au motivat să scriu „Poveste despre dragoste şi întuneric”. Curiozitatea, compasiunea şi iertarea.
Si un final cu inghetata, caci ar fi trist sa incheiem atat de trist:
Vedeţi Dumneavoastra, atunci când eram copil, părinţii mei obişnuiau să mă ia cu ei în cafenele din Ierusalim, unde aveau lungi conversaţii cu prietenii lor. Şi-mi promiteau că dacă voi fi tăcut în timpul discuţiilor, voi primi o îngheţată la sfârşit. Vorbeau cu prietenii lor ore întregi, iar eu nu trebuia să-i întrerup. Aşa că am devenit un mic spion. Am început să-i spionez pe ceilalţi clienţi ai cafenelei... Auzeam fragmente de conversaţii de la mesele alăturate, mă uitam la hainele lor, la pantofii lor… Pantofii spun întotdeauna o mulţime de poveşti; aveţi grijă, voi, cei care staţi în primul rând... (in sala se rade cu pofta) Şi obişnuiam să inventez scurte povestioare despre oamenii din cafenea. Fac asta chiar şi acum. Când aştept într-o clinică sau într-o staţie de autobuz, sau într-un aeroport, nu citesc ziarele de scandal. Spionez necunoscuţii şi inventez poveşti despre ei. E un mod de a-ţi petrece timpul pe care îl recomand călduros tuturor, nu doar scriitorilor; un mod pasionant de a-ţi petrece timpul şi, la sfârşit, te alegi şi cu îngheţată.
La final i-am dăruit lui Amos Oz o linguriţă; una mică-mititică, din lemn sculptat, cu fire alb-roşii de mărţişor. Nu mai ştiu exact cu ce vorbe am însoţit darul; ceva legat de Ordinul Linguriţei, din colectia de eseuri "Cum sa lecuiesti un fanatic". Şi tot de-atunci, de la finalul conferinţei de presă, exemplarul meu drag din "Poveste despre dragoste şi întuneric" se mândeşte cu un autograf :).
Seara de la Ateneu are cu totul alta poveste. (A fost televizata, deci continutul ei va deveni la un moment dat public). Conferinta de presa a fost insa in circuit inchis; si-ar fi pacat ca franturi dintr-o ora atat de frumoasa sa ramana necunoscute. Nu?
(Inca o veste buna si ma duc: acum cateva zile, la Ierusalim, a fost publicat cel mai nou volum al lui Amos Oz; un lant de povestiri, "un roman alcatuit din povestiri", intitulat "Intre prieteni". Asteptam, bineinteles, traducerea).
Un comentariu:
citite doua " bucati " de-ale lui :)
Trimiteți un comentariu