miercuri, noiembrie 30, 2011

Castel Gandolfo: papă aş vrea şi eu să fiu...


La Castel Gandolfo am petrecut câteva ore calde, minunate şi portocalii. Aproape că nu-ţi închipui că-n apropierea Romei – Roma-citadela, Roma-inima pamantului – se-ascunde un orăşel seren şi cuminte, cocoţat pe un deluşor şi cu privirea într-un lac, Lacul Albano. Că dacă închid ochii asta văd: o clădire crem, o clădire portocalie, şi între ele, o fâşie de cer albastru cu nori pufoşi (jumătatea de sus) şi-o fâşie verde de munte si de lac (jumătatea de jos). Acesta e Castel Gandolfo; vi l-am descris aproape matematic :).

Şi tot dacă închid ochii văd drumul cu trenul din Stazio Termini din Roma, 40 de minute simpatice, cu opriri în staţii cu nume melodioase (şi-n fiecare aş fi vrut să cobor), cu adolescenţi romani gălăgioşi, care mâncau de la McDonald’s şi hăhăiau, cu dealurile care-au apărut de nicăieri, cu tunelurile, cu viile întinse şi galbene, cu mine zâmbăreaţă şi curioasă, cu linia de tren cu un singur sens şi staţia aproape abandonată în care am coborât: Castel Gandolfo. Reşedinţa de vară a papei (daca nu credeti, poftiti AICI). La care ajungi efectiv urcând un deal pe şoseaua care şerpuieşte sau pe scurtătură; că staţia de tren e jos (aproape de lac) şi oraşul e sus (de jos se văd nişte cupole). Era linişte, şi bine, şi cald la Castel Gandolfo atunci când am ajuns in gara. Şi ne-am pozat cu lacul şi şopârlele verzi cu pete negre; şi-am început apoi să urcăm.

Şi-am ajuns într-un oraşel cuibărit în jurul reşedinţei papale, cu ziduri groase, din piatră, lângă care ne-am pozat :).

Şi-apoi, tiptil-tiptil, cu ochii spre lac, în orăşel; şi-n piaţa orăşelului, cu tot cu biserica ei impunătoare (şi foarte bine îngrijită), cu poarta spre palatul papal (iar porţile nu s-au deschis decât câteva minute, să lase să iasă o maşină), cu fântâna cu apă clipocind şi terasele cu turişti şi magazinele cu suvenire. Am dat roată prin împrejurimi, în sus, în jos, pe străzile în trepte, ne-am umplut ochii cu linişte şi cu portocaliu şi ne-am întors în piaţă; şi-am mâncat şi pizza cu ciuperci, că eram hămesiţi. Şi-am stat; şi-am stat; şi-am stat. Acolo, în centru, în miez. Că eu, când inchid ochii, îmi închipui orăşelul ca pe o floare, cu multe petale sub formă de străzi şi-un miez sub formă de piaţă.

Şi-apoi ne-am dus, pe scurtătură, din nou la gară; gara, în continuare pustie; gara, unde am aflat, de la nişte muncitori pe picior de plecare, că bilete de întors la Roma nu se cumpără decât de sus, din oraş, de la tabacherii; şi noi eram deja jos; şi trenul venea în vreo 6-7 minute. Aşa că Marius şi-a înghiţit limba alergând înapoi, la deal, către oraş, şi-apoi la vale, către gară. Şi trenul l-am prins, ca să ştiţi. Şi ne-am întors în Roma, liniştiţi, şi leneşi, şi veseli. Iar astăzi, o clădire portocalie din Piazzetta Chateneuf du Pape (din Castel Gandolfo, se-nţelege) se alintă pe desktopul computerului meu de-acasă. Poftim priveliste :)

Alte povesti din vacanta noastra italiana, editia de toamna:
Si mai vin povesti; stati aproape :)
Publicat de la Niciun comentariu:
Sertare ,

sâmbătă, noiembrie 19, 2011

Roma: Monti şi Aventino; şi bijuuri; şi Colosseumul; şi Fontana di Trevi...




Celelalte povesti ale vacantei noastre italiene, partea a doua:
Eu care aproape mă temeam de Roma înainte de vizita numărul 1 – mi se părea şi mare, şi pompoasă, şi impresionantă, şi doldora de ruine antice (mie, care-mi plac oraşele mici, cu străduţe, case albe şi fire de Bougainvillea atârnând leneşe pe ziduri) – trebuie să recunosc: m-am înşelat; m-am temut degeaba.

Roma e şi toate cele de mai sus; dar e mai mult de-atât; e câte-o bucăţică pentru fiecare în Roma-inima pământului. Iar mie-mi plac în Roma multe bucăţele (şi Trastevere, şi Aventino), dar îmi place teribil cartierul Monti. Un ghem de străzi medievale de lângă staţia de metrou Cavour – asta, dacă vreţi coordonatele. Aici sunt nenumărate clădiri frumoase, înalte şi portocalii, aici e magazinelul cu bijuuri pe care l-am ochit la prima vizită (de unde mi-am luat acum nişte cerceluşi cu nişte dame grăsuţe, în costume de baie), aici e pizzeria cu muuulte sortimente bune-bune şi crocante, aici e fântâna lângă care mi-a găsit Marius două perechi de cercei (Monti e, cred, cartierul cerceilor), lăsate în urmă de nişte neguţători ambulanţi, aici e Totti pe-un perete de casă veche; şi tot aici sunt şi maşinuţe roşii, simpatice, Fiat 500; pe care le-am „băut” cu privirea; şi pe care, evident, le-am si pozat.

Asta a fost, categoric, o zi în care ne-am rupt picioarele; ca să ne scoatem pârleala după ziua de dinainte, când, în Roma şi în Tivoli, a plouat; a plouat şi-a tot plouat: apa a pătruns la metrou şi metroul a fost închis, staţia de autobuz Ponte Mammolo a ajuns sub ape; şi apa a fost şi-n autobuze. „Desastro capitale”, titra un ziar romanesc a doua zi după potop.

Şi după o astfel de zi, următoarea, frumoasă şi cu soare, a fost una de plimbaaaare :).
Aşadar, Monti şi-apoi, cu trenul, până la Castel Gandolfo – reşedinţa de vară a papei; dar despre asta vă povestesc într-un post de sine stătător; orăşelul ăla minunat, cu vedere spre Lacul Albano, ca o căldare cu apă verzulie printre dealuri, face toţi banii; şi merită să fie personaj principal de poveste.

La întoarcere din Castel Gandolfo, ne-am dus în Aventino. Cartierul roman Aventino; citisem eu în ghidul Lonely Planet că-i simpatic până peste poate şi că e acolo o străduţă veche, Via de Santa Sabina, şi-o biserică, şi linişte, şi că romanii îşi doresc să locuiască aici. Spre Aventino, aşadar; cartierul rezidenţial aspiraţional :).

Iar Aventino s-a dovedit a fi o experienţă memorabilă; şi mi-a plăcut liniştea şi asfinţitul portocaliu; şi domnul cu eşarfă albastră, care vorbea engleză cu un pronunţat accent italian; şi care încerca să ne ajute, văzându-ne cu nasul într-o hartă. Domnul „Picasso” – să-i zicem aşa, că aducea – repeta zâmbind şi insistent: „Iunidhep? Iunidhep?”. Aveam, da, nevoie de ajutor: Via di Santa Sabina nu voia să ni se arate. Când ni s-a arătat, am luat-o la pas pe-ndelete (se turna si un film cu masini vechi :) si-am intrat si intr-o basilica, frumoasa Basilica di Santa Sabina.

...am nimerit apoi, fără nicio intenţie (a se citi fara ghid si fara harti), în Piaţa Cavalerilor de Malta, unde, în faţa unei porţi înalte, din lemn, era un fel de coadă. Opreau taxiuri, pasagerii coborau, se aşezau la rând; ca să-şi vâre apoi ochiul în gaura cheii. Cum era coadă şi cum nu înţelegeam nimic din toată treaba asta, am intrat mai întâi în Chiesa di Sant'Anselmo all'Aventino, albă, proaspăt renovată, cu orgă şi ecou; şi ce ecou. Şi ne-am întors şi noi apoi la găurica milimetrică; şi, prin ea, în depărtare, străjuită de o alee cu copaci înalţi, cupola Bisericii Sf. Petru de la Vatican. Grozavă chestie; şi scria şi-n ghidul „Lonely Planet” de povestea asta (dovadă coada de turişti), dar uitasem eu; şi zău c-am vrut să fac şi poze; da’ nu mi-a ieşit; cupola nu se lăsa imortalizată; memoria mea a prins-o însă bine în ace, ca într-un insectar; şi-a reţinut şi bucuria mea de-atunci, din faţa uşii, când soarele cobora uşor-uşor pe Roma; şi totul devenea cărămiziu.

De-acolo, lipa-lipa, cât ne mai ţineau picioarele – şi nu prea ne mai ţineau – spre Cavour şi Monti; inca o data; ca ma astepta o pereche de cercei :). Cu o oprire pentru poze nocturne la Colosseum; şi înc-o oprire la Fontana din Trevi, unde era balamuc total; dar unde-am râs în hohote de spaniolul care voia să ne facă o poză memorabilă si vesela.

Si-apoi la Barberini, la metrou; şi încă o oră până-n Tivoli; şi-n Tivoli o cină să te lingi pe degete; şi noapte bună :). Şi cred că-ncep să uit puţin câte puţin poveştile vacanţei, că drumul spre Tivoli nu mi-l mai amintesc; am plecat oare din Roma cu autobuzul care mergea pe Via Prenestina şi care ne ocolea îngrozitor? Cred că da; dar cum să mă supăr, de vreme ce ruta asta presupunea şi o oprire într-un sat-cetate, cu clădiri vechi, din piatră, şi cu-o piaţă pustie-pustie, dar care te chema şi-ţi rămânea în mintea... Ascultaţi-mă - că nu vă dau sfaturi rele - si luaţi o dată autobuzul de la Ponte Mammolo, cu direcţia Tivoli, pe Via Prenestina; o s-ajungeţi la un moment dat în San Vittorino; o să staţi un minut într-o piaţă de cetate, autobuzul o să se-ntoarcă şi-o să plece, cu voi în el; dar mintea o să vă rămână o vreme în San Vittorino...

Si dac-ati ajuns pana aici inseamna ca va intereseaza ce-i de vazut in Roma si prin imprejurimi, asa ca iata si niste povesti mai vechi, din prima vacanta italiana. Tot Roma, tot Tivoli, dar primavara:
Publicat de la 4 comentarii:
Sertare , , , , , , , ,
Abonați-vă la: Postări (Atom)