Actul 4: Sanremo

In grupul nostru de amici, Sanremo n-a fost peste masura de apreciat. Si n-as sti sa va zic de ce. Pentru ca mie mi-a placut. Exagerez: nu ca n-a fost apreciat. A fost mai putin apreciat decat Cannes, Monaco, Eze sau Menton. A iesit cam la coada in topul preferintelor.

Sa fie de vina oare faptul ca mai toti am ajuns la concluzia ca orasele frantuzesti de pe Coasta de Azur sunt mai frumoase si mai ingrijite?
Sa fie de vina intalnirea fatidica din trenul care ne ducea de la Sanremo inapoi in Franta? Intalnirea cu romanul "de langa Lugoj" care ne-a cerut bani si, dupa ce nu i-am dat, ne-a bodoganit nevesti-sii ca suntem "turisti"? (de parca "turistul", mai cu seama cel roman, e o chestie de condamnat. "Vezi-Doamne, el se plimba si io stau aici si mor de foame in Italia")
Sa fie de vina piata de sambata, din aer liber, din Sanremo care arata putin ca Big-ul bucurestean si unde populatia de culoare vindea Vuittoane contrafacute?
Sau orasul vechi care pe Fuhreru' l-a dezgustat si speriat in acelasi timp? (Nu, nu era nimic in neregula cu partea veche a orasului, mie mi-a placut la maximum, dar Fuhreru' vedea la tot pasul negrii fiorosi, multi in mintea lui :), care urmau sa apara de nicaieri de pe stradutele alea inguste, sa-l ia la bataie si sa ne traga pe noi, fetele, in vreo incapere, de unde nu mai ieseam vii. Film de groaza in capul Fuhrerului, ce sa mai...

Eu va spun atat. Ca mi-a placut Sanremo. Si ca m-as mai duce. De vreme ce in caietelul meu ca impresii de prin oraselele vacantei (defect de ziarist, ce sa mai) Sanremo a ocupat o parte consistenta. Adica am scris multe chestii pe care le-am vazut si care mi-au placut.

Asadar, cu inceputul sa incepem. Va zic de-acum ca e lung. Ce urmeaza.

Ne-am trezit cu noaptea-n cap. Asta e clar. Ca eram multi (si unu' voia sa manance lapte cu fulgi la micul dejun, ceilalti voiau sa faca sandvisuri. Ca asta a fost mancarea vacantei. Va mai povestesc eu). Si aveam trenul la 8.46 FIX. Si pana acolo, trebuia sa si ajungem cu nu stiu ce autobuz la gara. Nu mai spun cu care, ca nu are sens. Ei bine, seara a fost o negociere la sange. "Hai, ma, sa plecam mai tarziu", se tanguia Fuhrerul (observati ca Fuhreru' este personajul tuturor posturilor. E cel mai comic in vacante :). Si noi, restul, nu si nu. "Ca daca plecam tarziu, ajungem tarziu si tot asa..." Si am plecam conform programarii (sau, in fine, cu 10 minute mai tarziu, probabil din motive de lapticul lui Fuhreru'. Sau din motive de cineva care voia la buda in ultima clipa. Se poate sa fi fost chiar eu, nu-mi mai amintesc).

Cert e ca am prins trenul. Am stat la coada si ne-am luat bilete. In ciuda faptului ca erau si niste tonomate de bilete acolo. Dar tonomatele nu dadeau decat un bilet sau ceva de genul. Si dura mult sa iti iei enspe bilete. Asa. Calatoria spre Sanremo era compusa din doua bucati. Si e compusa in continuare, asa ca fitzi pe faza, e cea mai buna varianta cea pe care v-o prezint eu acum:

• Nisa - Ventimille (in franceza), Ventimiglia (in italiana). Asta e orasul italian de dupa trecerea granitei. Pana aici, costa 6.10 euro biletul de om. Si nu mai stiu cat sa fi durat... Ah, ba da. Am ajuns la 9.33, plecand la 8.46. Ca ma aflu si acum in posesia unui orar al trenurilor regionale, pe care va sfatuiesc sa il luati si voi din gara de la Nisa, ca sa il aveti la indemana. Ca sunt suficiente trenuri. Chiar si dumineata, cel de 8.46 nu era singurul. Dar plecand cu trenul asta, am fi ajuns si noi la o ora onorabila in Sanremo si am fi avut toata ziua la dispozitie.
  

• Ventimiglia - Sanremo (alt tren, din Ventimiglia. Aici nu mai stiu orarul. Dar stiu sigur ca sunt cam din 20 in 20 de minute (daca va miscati repede, aveti o legatura pe la 9.45, parca, dar noi nu ne-am miscat. Asa ca am mai stat douazeci de minute in Ventimiglia... ) Bucatia asta de drum, de un sfert de ora, costa cam doi euro, 1.90, sa fim precisi. Interesant e ca la intors, cand ne-am luat bilete din Ventimiglia catre Nisa, seara, am platit 4.10 euro de om. Asadar, italienii sunt mai ieftin, au facut niste reduceri de grup, pe care francezii nu le fac. Ma, nu aruncati cu rosii in mine daca dau prea multe detalii si daca tin la 1 euro, 1 euro jumate. Noi plecasem fara multi bani in buzunar, voiam mocaceli. Si au fost. Mocaceli. Cel putin la transport.
  

Dar... dar... sa va spun, ca pana la Sanremo mai e de povestit. Cum pleci din Nisa cu trenul (asta vine de undeva, nu se formeaza din Nisa, deci mai are oameni in el), incercati sa stati de DREAPTA. Ca trenul merge chiar pe coasta si coasta e pe dreapta. Si privelistea e fabuloasa. Doar ca geamurile trenului poti fi cam zgariate si pozele nu sunt ele exceptionale. Dar ochiul poate sa retina detaliile.

Pana la Ventimiglia se trece prin:

• Nice Riquier (alta statie din Nisa, ca noi plecam din Gare SNCF, statia principala)
• Villefranche sur Mer (aici privelistea e extraordinara. Orasul vechi, portul cu barcute, casele vechi si colorate de langa mare. Si azi imi pare rau ca n-am mai avut timp de oraselul asta. Era in program, dar l-am eliminat din motive de outlet, va povestesc eu). Pana una alta, retineti ca trebuie sa va zgaiti pe geam. Macar atat.
  
• Beaulieu sur Mer (toate sunt cu "sur", pentru ca, de regula, mai exista si o varianta/parte a orasului pe munte. Trenul trece prin statiuni, dar o parte consistenta a oraselor e pe munte.
• Eze sur Mer (aici chiar ca trebuie sa fiti atenti. Eze sur Mer e statiunea , cea cu plaja, dar satul medieval, Eze Village (piesa de rezistenta a acestui concediu - recunoate si Fuhreru'), e pe munte. Si acolo, in Eze Village, se ajunge cu atobuzul. Sau coborati din tren la Eze sur Mer (neindicat) si o luati pieptis pe munte pana la Eze Village (Nietzsche asa facea, ca si el a stat pe aici cand era cam obosit si a scris "Asa grait-a Zarathustra". Si drumul asta pe munte, intre Eze sur Mer si Eze Village, se cheama Le Chemin de Nietzsche si e pe hartile turistice).
• Cap d'Ail (nu-mi amintesc ceva fabulos legat de statia asta)
• Monaco - Monte Carlo (daca vreti sa va clatiti ochii cu peisajul monegasc, n-aveti sanse. Trenul merge prin tunel (sunt multe din-astea) si statia principatului e in tunel. Dar am retinut vocea frantuzita si interesanta care anunta "Monaco/Monte Carlo" si am retinut si vocea Mihaelei care spunea de cate ori treceam prin statia asta ca ea coboara. Si ramane. Se duce sa-l caute pe print (asta am bagat eu de la mine). Ca o observatie, nu printul Albert e de cautat acum in Monaco, ci Andrea Casiraghi, nepotul lui Albert si fiul Carolinei de Monaco. O bunaciune. Dar nu face obiectul postului nostru :)
  
• Roquebrune Cap Martin.
• Carnoles.
• Menton (asta e subiectul unui alt post, unul dintre orasele care mi-au placut cel mai mult, asa ca nu mai intru acum in detalii).
• Menton Garavan (cea de-a doua statie a Mentonului, zona rezidentiala, cu vile de fitze, zona noua a orasului).
• Et, en fin, Ventimiglia.
  

La Ventimiglia n-am stat decat vreo 20 de minute. Oricum, va avertizez, ca sa stiti: se vede inca din tren ca ati trecut de pe coasta franceza pe coasta italiana. E mai murdar, mai neingrijit, blocurile din zona noua a Ventimigliei sunt pline de grafitti si intr-o stare cam naspa. Buda din Ventimiglia, ca intr-o gara din Romania, naspa, naspa. Se vede treaba ca de-aia se duc romanii in Italia, ca seamana cu tarisoara noastra. Sunt rea, stiu, dar vreau sa intelegeti ca se simte trecerea si ca orasele italiene de pe coasta sunt altfel decat cele frumoase, cochete si ingrijite ale francezilor.

Ne-am dus pana nu stiu unde, am facut doua-trei poze prin Ventimiglia si fuga-fuga la gara.

Cei e fain in Ventimiglia e insa piata. Auzi forfota de departe. Fata de linistea si calmul pietelor frantuzesti, aici e nebunie, e galagie, comerciantii isi lauda capsunile si ce mai au pe-acolo, se gesticuleaza, se agita capete, se vara mana in sacosele clientilor si se scoate marfa, daca clientii nu vor sa dea cat face, alo, alo, galagie, galagie... E o limba faina, italiana asta. Pe bune. Mi-a placut zgomotul pietei. Si corul de voci triluite, cantate. Pare ea pretentioasa, o limba mai cu fitze, dar e faina, e faina, imi place. In fuga catre tren, am zarit niste tarte super delicioase (cu verdeturi, cu masline), dar pleca trenul, n-am mai stat. Am suspinat dupa tartele alea...

SANREMO. Finally.

Pe strazi, zici ca era sarbatoare. Asta a fost impresia initiala. Si buna. Si eu am ramas cu impresia buna. Fuhreru', carcotasul nostru, a fost si el incantat in prima faza de oras, frate-su ii povestise ca e naspa si, in primele momente in Sanremo, Fuhreru' comenta ca orasul e fain si ce-o fi avut frate-su, de nu i-a placut...

Ai fi zis ca e plin sezon turistic. Atata lume era pe strazi, in centrul vechi (noi cautam piata, ca stiam ca e piata in aer liber sambata in Sanremo). Dar nu erau turisti, ci erau sanremonezi care iesisera la plimbare si sa faca piata. Si ne-am invartit pe niste stradute, am facut poze la madame italiene si la caini (mai mult Tzoutzou), am gasit niste bisericute simpatice si, in cele din urma, am dat si piata din "Piazza degli Eroi Sanremesi". Mirosea a mancare, a tarte, a pizza si-a busuioc.

Ei, piata asta avea mai multe componente: piata de flori (cu florile alea galbene si lalele batute), mai era piata-piata, alimentara, intr-o hala, si piata in aer liber. Aici cred ca si-a pierdut Fuhreru' interesul. Ca piata aia in aer liber semana ca doua picaturi de apa cu Bigul nostru. Cu multe chinezarii si tampenii mirosind a plastic si cu multi negri (pardon, populatie de culoare) de la care, daca luai ceva (curele, genti, etc.), te pastea "mille euro contravenzioni", cum ne-a precizat in repetate randuri carabinierul ala dobitoc care ne-a vazut ca nu ne miscam din locul din care o zbughisera negrii, la vederea politiei. Ala credea ca ii asteptam pe negri sa cumparam de la ei, ne facea capul mare cu "mille euro", "mille euro", dar noi il asteptam pe Tzoutzou care se dusese, frate, sa isi caute o sapca Burberry si crocsi. Ah, si dobitocu' de carabinier nu vorbea engleza, se intelege. Ce m-a secat... Mai bine ii ziceam, "Ma, io am venit din Romania ca sa fur, intelegi? Dobitocule!"

Foto: Tzoutzou

Foto: Tzoutzou

Dupa care, nervii lui Fuhreru' s-au intins la elasticu' de la prastie cand grupul a decretat ca vrea in piata de alimente. Mama, fulgere si traznete! "Cat ma, un sfert de oraaaaa?" Cum va mai povesteam si in alte randuri, acum Fuhreru' a decis sa ramana pe bancutza, cu ochii pe ceas, si sa se lamenteze la Ali. "Ca am venit sa vedem pietze, m-am saturat de pietze". Imi imaginez ca zicea, ca eu nu am stat cu ei, m-am dus in piata.

In piata, galagie. Ca si in Ventimiglia. Un zumzet de voci. Si rosii in forme ciudate, si rosii uscate ("pomodori secchi" adica), si paste artizanale, de toate culorile si marimile, aliniate in fata ochiului, si roti uriase de "parmigiano", si rucola, si carciofi, si, in general, de toate. Mariusache a filmat in continuu in piata asta, si eu cautam piata de peste. Ca trebuia sa fie.

Si am gasit-o. Piata de peste. Mica, mica, fata de pietele spaniole de fructe de mare, dar simpatica. Si cu vanzatori-pescari, care-ti zambesc si care dau geamul vitrinei la o parte, ca sa faci poze mai bune prazii. Si care-ti arata si trofeele - dintii unui peste spada - si iti povestesc povestea, iti arata poza pestelui, atunci cand l-a prins, si sta si la poza, cu tot cu trofeul. Fain.

Oricum, ca veni vorba de pesti spada, o bucata dintr-unul, cu tot cu spada, era asezat la loc de cinste pe o taraba. Uite-l, din toate partile:

Pan-acum, nervii lui Fuhreru' se intinsesera, se intinsesera, cat p-aci sa faca poc. Trebuia sa rezolvam, sa facem ceva repede, sa ii varam pe gat un obiectiv exceptional. Si l-am gasit. La PIGNA. Orasul vechi, partea veche a San Remo-ului. Pe care Fuhreru' a urat-o la maximum. Era ba inainte, ba in urma grupului (cel mai des in urma), cu ochii in paispe, sa nu iasa negrii de pe te miri unde si sa il bata. Fie vorba intre noi, el ar fi putut fi bodyguardul grupului, in niciun caz nu s-ar fi luat de el un potential individ periculos. In fine, sa revenim la orasul vechi.

Care e fain. Mi-a amintit de Cordoba intr-un fel. Are si el strazi inguste si cladiri inalte, ca si orasul andaluz. Dar aici cladirile sunt colorate, galbene, roz, roscate, caramizii, si in Cordoba erau albe-albe (eu sunt mare fan Cordoba, sa stiti). Si mai ingrijite erau casele in Cordoba. Ca la Sanremo erau si multe darapanaturi si multe strazi care pareau asa, obscure (genul Lipscani). Mai putine flori la ferestre decat in Andaluzia si mai multe rufe multicolore atarnate pe franghii la geamuri.

Multe pietisoare dragute si, in centrul lor, bancute si cate o biserica. Bancute pentru obositii care eram noi.

Cladiri darapanate in care s-a urcat Mariusache, ca sa ne faca cu mana de la un geam (cum evit cacofonia asta? a face cu mana?). Pe ici, pe colo, cate un aprozarel cu fructe. Multe suisuri si coborasuri, o tentativa a lui Fuhreru' de a abandona orasul vechi, dus dupa el si reintegrat in grup, alte suisuri, alte suisuri, ca acest oras se numeste La Pigna dintr-un motiv foarte simplu. Ca are forma unui con de pin.

Si mers, si mers pana in varful conului. Putina lumea, pe-acolo. Era ora pranzului, parea pustiu. Ajuns la un moment dat undeva (habar n-am unde), iesit pe niste porti maiestuoase, pe care nu mi le mai amintesc foarte bine si zarit gradina din varf. Giardini Regina Elena (pe unde era si Chiesa di San Giuseppe, cred). Ei, aceasta gradina (de unde vedeai orasul si portul si era foarte fain ce vedeai) a fost construita pe varful fostului oras La Pigna. Ca varful era periculos, abrupt, si putea sa cada la un cutremur. Asa ca indivizii, locatarii, au hotarat sa-l rada ei, sa darame casele si sa construiasca o gradina.

Aici am stat o mie de ani. Am facut poze si am mancat sandvisuri. Fuhreru' era fericit ca a scapat de negri si s-a relaxat. (eu daca o sa scriu vreodata o carte, unul dintre personaje va fi Fuhreru', in mod cert. Insumeaza el niste caracteristici paradoxale care ar da bine intr-un roman).

O poza draga mie:

Mai jos, Fuhreru', doborat:)

Faza cea mai naspa e ca din varf trebuia sa ajungem din nou jos. Era clar: orasul vechi, ca modalitate de a ajunge in centru, era exclus. Din motive stiute. Asa ca am ales strada serpuitoare a orasului nou. Care serpuia, serpuia si noi nu stiam in ce ne-am bagat. Ca o tanti ne-a zis ca facem vreo 20 de minute pana jos si ne-am bagat. Dar mai bine nu ne mai bagam. Ca strada era cam pentru masini, nu prea era trotuar decat unul prea ingust, si drumul era lung. Si scarile pe care le-am mai vazut din cand in cand le-am evitat. Ca credeam (mai ales eu) ca sunt niste fundaturi. Si nu erau. Observam asta cand ajungeam la baza lor.

Si am mers, am mers pana ne-au iesit ochii si am obosit. Trebuia sa ajungem la malul apei, in port, in centrul orasului, si noi eram la naiba, in varful conului, cum v-am spus.

Am ajuns intr-un final. Evident. Dar eram cam muci. Am ajuns in aceleasi locuri unde fusesem si dimineata. Am bagat ceva la McDo' (un cico) si fetele, repede, repede, o inghetatica. Ei, aici a fost mai dificil, ca Clara tinea post si voia inghetata fara lapte si indivizii nu intelegeau si tot asa... Nu mai stiu clar unde era inghetata (nu ma lamuresc nici pe harta, cred ca era in Piazza Colombo), dar va zic clar ca era delicioasa.

Dupa aia, in centru, frate. Pe Corso Matteotti, strada lor de fitze. Unde era si Teatrul Ariston. Unde tocmai ce se sfarsise Festivalul Sanremo. La care ma uit eu ca o disperata in fiecare an.

Asa... poze, poze, mers pe strada. Si ajuns unde ar fi trebuit sa fie cladirea impresionanta a Cazinoului din Sanremo. Care era in reabilitare. Acoperit fiind cu neste chestii. Si in gradina caruia erau niste figuroaie sub forma de iepuri, cred ca din motive de Paste care se apropie sau din motive pe care eu nu le stiu.


O parte a cazinoului:

Si ce mai era pe acolo:

Ei, acus vine ceva ce mie mi-a placut mult. Biserica rusa din Sanremo. Ca era una si aici (cum era si la Nisa), inteleg ca sunt multi rusi pe Coasta de Azur, fie ea franceza sau italiana. Si biserica rusa, in anumite bucati, in proces de reabilitare, dar absolut fenomenala. Uite aici:

Interiorul, simplu si frumos. Simplu si cald. Tare mult mi-a placut. Un altar modest (dar nu modest in sensul aiurea, ci modest in sensul de fara amanunte si detalii si lucruri incarcate), icoane in stanga si in dreapta (printre care si icoane care semanau leit cu icoanele bunicii, in care pictura e acoperita de metal pretios). A fost un sentiment placut, de acasa (cu toate ca eu nu sunt prea bisericoasa), iar cupola, simpla si bleu, a fost in mod clar unul dintre lucrurile pentru care mi-ar placea sa revin la Sanremo. Uite cum te castiga un detaliu. N-aveam voie sa facem poze inauntru (iar noi aveam aparate cat casa), dar Tzoutzou a indraznit si a facut niste poze cupolei. De la mare departare, fara zoom. Uite cam asa era. Si va spun eu ca era frumoasa.

Foto: Tzoutzou (pe sestache)

Dupa aceea, pe langa portul vechi. Porto Vecchio. Si pe la Capitaneria di Porto. Unde s-a mancat iar inghetata, s-au facut poze, eu m-am imbogatit cu o morisca multicolora, care sta acum langa calculator si ma priveste, iar fetele s-au bronzalit.

Apoi, cand oboseala era destul de prezenta, am luat-o agale pe promenada. Foarte frumoasa, ce-i drept. Dar la halul ala de oboseala, nu mai stiu cine a apreciat-o. Dar era frumoasa. Si eu, care am fost un fel de zbir al grupului (drept pentru care imi pare rau, dar dupa aia poate imi scoteati ochii, ca noi de ce nu am vazut si aia, si ailalta? Ali imi zice oricum ca noi nu am vazut Vila Ormond din Sanremo, na!, si de ce nu am vazut-o), revenind... eu care am fost un fel de zbir eram foarte departe inainte sa tin antrenul, care nu cumva sa renunte cineva si sa nu mai vedem si ultimul punct de pe lista, Vila Nobel. Care era la mama dracu', in cel mai indepartat punct al promenadei.

Pana acolo, pe promenada zarit si grupuri-grupuri de romani, familii cu copii la plimbare. Ii recunoasteai. Nu stiu de ce, dar ii recunoasteai.

Si, pe langa Parcul Nobel, inca putin, inca putin, si ajuns la Vila Nobel. Unde a trait Alfred Nobel ultimii sase-sapte ani din viata. Oaza lui liniste, dupa atata explozibil :))

Nobel a cumparat-o in 1891, ca sa stiti. Si in gradina foarte verde, corecta si maiestuoasa, plina cu palmieri, avea si un laborator unde a mai facut experimente pana cand a murit, in 10 decembrie 1896, la varsta de 63 de ani. Mama, ce ghid virtual mai sunt :)) Pe 10 decembrie, ca sa stiti, se dau si Premiile Nobel. Ei, acum au loc aici diferite conferinte si intalniri, pe teme de Nobel sau nu, diferite intalniri. Casa e frumoasa si inalta, cu parter, etaj si subsol, cu ferestre inalte si luminoase, cu vedere spre gradina, cu sali dedicate experimentelor lui cu nitroglicerina, cu franturi ale laboratorului, cu testamentul lui intr-o camera, cu o camera dedicata laureatilor Nobel, unde scrie clar George Emil Palade USA :( Mda. Frumoasa si vila, si gradina, ca sa stiti.

Din interior:

Reconstituirea laboratorului:

Testamentul lui Alfred Nobel:

Vila, din gradina:

In trecere, spre gara, am zarit si Vila Ormond, cu privire la care ma bodogane Ali acum :) Ca nu a vazut-o si ca era de vazut, potrivit unor ghiduri pe care le-a rasfoit ea dupa concediu :)) Ei, ca sa stiti: stiam si eu de Vila Ormond, vestita mai cu seama pentru gradina, o gradina botanica in miniatura, dar nu mai era timp de ea. Ca trebuia sa prindem un tren pe la 17.59 (urmatorul era pe la ora 20.00 si grupul nu mai avea rabdare).

Asa ca ne-am dus la gara sa prindem trenul. Gara din San Remo, ca despre ea nu v-am povestit, e o chestie faina, care trece, banuiesc printr-un munte. Ca altfel nu se explica tunelul ala foarte lung ce desparte intrarea propriu-zisa a garii de liniile de tren. In fine, treci printr-un tunel foarte lung ca sa ajungi la linia de la care pleaca trenul si te ajuta (sau nu) niste benzi mergatoare (unele erau defecte). Dar gara e faina, e clar.

In Ventimiglia, alte 20 de minute intre trenuri. Roxana, repede, la piata pe care o vazusem dimineata, sa ia carciofi pentru salata, eu, repede, in cautarea tartelor care imi facusera cu ochiul dimineata. Cele mai multe magazinele, inchise. Asa ca tarte, slabe sanse... Le-am gasit, insa, dupa o bucata de alergatura, pe langa piata: o tarta cu verdeturi si alta cu rosii si masline. Bune rau.

Seara, masa copioasa. Cred ca tot pe baza de friptura. Dar friptura cu sos, ca asa ceruse Fuhreru' cu o seara inainte. Si am mancat fripturica, insotita de o salata bogata si delicioasa, facuta de Roxanica :)

Gata si cu povestea asta.

Ne vedem la Monte Carlo.