M-am luat cu vorba si am uitat sa va spun ca o poza cu ceafa mea si cu blogul meu (bine, si cu calculatorul de la redactie, si cu Vishinel tolanit pe monitor) a ilustrat un articol despre bloguri in revista Regard - mensuel francophone de Roumanie, in decembrie 2007 (numarul 34) Mda. Autorul moral al faptei - Lucian Muntean. Multumim pe aceasta cale pentru promovare :) Era un post despre filmul Closer, pe care-l putetzi citi aici: e un post scurt, nu va solicita prea mult atentia :))
Si inca una si ma duc :) Din aceeasi serie. Acolo, in fundal, eu si prietenii mei, Radion Chiaburu si Lascar Zamfirescu, colegii de clasa ai Regelui Mihai... O fotografie care insoteste un post pe care-l recitesc de fiecare data cu placere: "Cum l-am cunoscut eu pe Rege..."
Am primit o leapsha, dom'le, si tre sa ma achit de ea. Deshi voiam sa ma culc acuma, ca mor de somn si tre sa ma trezesc devreme, fac un efort :) si pun opt lucruri, la nimereala, despre mine. Promit ca o sa le mai dezvolt pe parcursul timpului.
1. Nu-mi place lumina de neon. Parc-as fi la spital si nu-mi place sa ma simt ca si cum as fi la spital.
2. Cand eram mica, voiam sa ma fac gimnasta (asta e in stransa legatura cu postul precedent - mi-e proaspata in minte amintirea, de-aia si recurg la ea). Ai mei m-au tot fraierit ca se duc sa ma inscrie la Clubul Sportiv Scolar Dacia Unirea Braila sau la clubul din Onesti si... fraierita am ramas.
3. Sunt excesiv de planificata: fac liste si listisoare de cand ma stiu, cred c-o sa ajung sa fac o lista in care sa scriu la punctul 1: "nu uita sa faci lista cu..." Culmea e ca nu uit niciodata nimic si ca, o data facute, listele nu prea imi mai folosesc...
4. Am hotarat ca vreau sa ma fac ziarist in clasa a XI - a, in timp ce ma uitam, la televizor, la un program de-al lui Alexei Urmanov, campion olimpic la patinaj artistic. Am hotarat atunci ca vreau sa fiu ziarist sportiv, desi traiectoria mea era clara: urma sa dau la Medicina. Decizia mea indrazneatza n-a fost primita cu prea mult entuziasm, au urmat luni intregi in care parintii si profesorii au cautat sa ma convinga sa renuntz. N-am renuntzat la Jurnalism, am renuntzat la ideea de a face presa sportiva.
5. In stransa legatura cu numarul 4, in liceu, citeam tot ce scriau Oana Dusmanescu si Luminita Paul pe extrafotbal, in Prosport. Voiam sa fiu si eu un fel de Oana Dusmanescu :) Si ca sa vezi cum se potrivesc lucrurile, am ajuns in acelasi grup de prieteni. Din pacate, Oana nu mai scrie. Sport. Din fericire, insa, s-a apucat sa scrie cartzi :)
6. Sunt pisaloaga si perfectionista. Asa ma vad eu. Nu stiu cum vad ceilalti stradania asta a mea de-a face totul (aproape) perfect.
7. Imi pare rau ca nu-mi vad prietenii mai des. Prietena mea Mirela imi mai arunca, din cand in cand, cate-o replica acida: "Daca n-as suna eu, daca nu te-as contacta eu... " Mda, are dreptate. Asa ca scriu si eu ca Bridget Jones: "Hotararea zilei de azi - promit sa initiez intalniri cu prietenii".
8. (... ma gandesc ce sa mai zic despre mine, asa... la intamplare) Vreau o casa mare, cu plante multe si cu leagan. De preferat, in zona Arenelor BNR.... stiti voi, pe-acolo, pe stradutele alea, care pleaca din dreptul Bisericii Elefterie... Hai ca fabulez :)
Sa nu uit. Obligatia mea e sa dau leapsa mai departe la inca opt persoane. Si cum Verbiaj a dat deja leapsa unor bloggeri care se afla si-n lista lui, si-n lista mea, trebuie sa-mi storc creierii mai mult decat de obicei. Asadar: opt lucruri despre voi, la intamplare, primele care va vin in minte... leapsa goes to: Cronicaru, Cezar, Manolo, pisica Olga, Ahile, Adrian, Whatever si Groparu... Da' nu uitatzi: si voi trebuie sa dati mai departe, la inca opt persoane :))
Acum doua saptamani am fost pe-acasa. Acasa, la Jirlau, in judetul Braila. Nu va suna cunoscut, nu? La 10 kilometri de Faurei. Da, Faiureiul ala a lu' Banel Nicolitza, ca asa stie toata lumea acuma orasu' lu' peshe. Ma rog, io nu sunt de acord cu asta. Ca e Faureiul meu, inainte de-a fi al lui Banel... In fine, v-am zis asha, ca sa va orientatzi putzin in spatiu.
Si-am facut poze, ca de obicei. Si le pun aici, ca sa se bucure ochiul meu si ochiul vostru. Ca-i mai ushor sa intru pe blog, decat sa iau la puricat toata arhiva foto, care este realmente impresionanta. Cand am auzit ca nenea de la service-ul Fuji a zis ca am 80.000 de expuneri pe aparat, am facut ochii cat cepele. Da' cred ca avea dreptate :)
Si m-am dus eu acasa si mi-a arata mama o chestie super tare. Pun poza mai intai si va explic dupa aia...
Nu-i asha ca seamana? Seamana, io asa zic :)) In stanga, e o felicitare pe care i-am trimis-o eu mamei de 8 Martie acum vreo 2-3 ani, da, parca prin 2005. Frumos colorata, cu rosu si cu alb, cumparata de pe undeva de pe la Universitate, ca acolo se-adunau atunci si studenti la Facultatea de Arte... si erau chestii dragutze de luat pentru mame.
In dreapta... ei bine, in dreapta, chestiutza aia mica si simpatica e tot o felicitare de Martzishor, pe care am facut-o eu pentru mama, cand eram prin clasele I-IV. Nu mai stiu clar cand, ca nu am binevoit sa scriu si anul. Da' eram mica, asta e clar. Am lipit eu niste chestii pe-acolo - luate de la niste martisoare dezmembrate, ca mama e profesoara si primea o sumedenie de minuni din-astea - si am facut o felicitare. Pentru mama :)) Si mama a pastrat-o si mi-a aratat-o acuma. Seamana din mai multe puncte de vedere (fac o analiza serioasa aici:) - si la culoare, si la modul in care e gandita: ca o foaie dubla, care se desface... Mai pun o poza, ca sa remarcati similitudinea, in caz ca mai aveti dubii. Ceea ce inseamna ca gusturile mele nu se schimba in timp.
Urmatoarea poza e pentru Verbiaj, care m-a botezat Florentina Vlahutza :))
Si urmatoarea poza... e un interior, e prima pagina din La Medeleni, volumul I, de Ionel Teodoreanu. Ca sa va explic. Cand eram mica, eram lesinata dupa gimnastica. Ei, si-acum imi place, dar atunci ma visam mare gimnasta. Era perioada aia de glorie, cand Lavinia Milosovici lua 10 la sol, la Jocurile Olimpice de la Barcelona din '92, era perioada aia cu Svetlana Buguinskaia, cu Henrieta Onodi... In fine, eu saream toata ziua prin curte si organizam concursuri cu vecinele (precizare - tzineam sa fiu intotdeauna in concurs Lavinia Milosovici), asa ca e clar ca desenam pe unde apucam cate-o gimnasta, umpleam toate caietele de clasamente la concursurile improvizate... si asa se face ca prima pagina din "La Medeleni" arata cum arata:
Ca sa va lamuresc, ca poza e destul de mica si s-ar putea sa nu pricepetzi nimic: in stanga sus, e Cristina Bontas, in dreapta sus, e Lavinia Milosovici, iar jos e o alta gimnasta, mai micutza :)) Eu :) Asa cred, ce putin :))
Bun, si inc-o poza, care mi-e draga, cu David si Vanessa. Ca de cand exista ei prin peisaj, nu mai concep o vizita acasa, fara o vizita la prichindei :))
Gata. Am incheiat. Am scris tot seara, potrivit obiceiului. Si-acu' o sa ma uit la un film. Am de ales intre My Cousin Vinny si In the Bedroom, ambele cu Marisa Tomei :) Va anuntz altadata ce-am ales.
Later edit Am vazut, pana la urma, My Cousin Vinny si m-am amuzat la culme :) Marisa Tomei rules :)) Si observ ca Verbiaj mi-a lasat o leapsha p-aici asa ca tre' sa ma achit de ea :)
Recunosc, m-am inspirat de la Verbiaj. L-am vazut intr-o poza, pionier, si mi-am amintit ca am si eu o poza asemanatoare. Cu cravata, camasa, snur galben si bascutza. Si pampoane :)) Evident, pampoane. Mama, cate mai avem. Mai mici, mai infoiate, mai cat un mar, mai cat o portocala... Bine, prea multe portocale nu vedeam eu pe-atunci... dar nu despre asta e vorba. Uite poza: (acuma observ ca nu se prea vad pampoanele, da' va garantez ca aveam:) Cozi fara pampoane?! Nu se putea.
Ce e cu frustrarile? Pai, va spun imediat. Ca sa zic asa, aveam... in 1989, aveam 8 ani si ceva. De-abia ma facusera pionier. Cu snur galben, de comandant de detasament (asa era, nu?) In fine, snurul ala shi l-a agatat tata de oglinda retrovizoare din interiorul Daciei 1310 cand m-am facut mai mare, sa nu stea asa nefolosit, asa ca l-am tot avut in jurul ochilor. Snurul meu galben.
Revenind la oile noastre, ma facusera pionier si, ghinionu' lu peshte, am lipsit cand s-au facut pozele de pus la panou, prin octombrie. Dar cum nu se putea ca moaca mea sa lipseasca de la panoul de onoare al scolii, m-am imbracat eu intr-un weekend in echipamentul de pionier - vi l-am descris mai sus - si m-am dus la un vecin sa-mi faca poza. Am crescut intr-un sat - ca sa stiti - asa ca nu erau fotografi pe toate drumurile :) Deci, pana am gasit fotograful, a mai trecut ceva timp. Bun, mi-a facut poza, a mai durat si developatu', mi-a dat patru exemplare si... si dupa aia a venit decembrie si Revolutia (sau ce-a fost) si... si poza mea n-a mai apucat sa ajunga la panou :( Mda, am ratat ocazia asta.
Dar cum aveam patru poze (ca asa era regula, sa ti se faca patru), le-am impartit pe colo si pe colo. Una mi-amintesc ca a ajuns la mamaia si la tataia de la Visani si si-a gasit loc intr-un tablou din ala cu fotografii... stiti voi, cum au mamaile si tataii la tzara: colaj de poze cu toate rudele, de la toate evenimentele marcante ale familiei. Si desi, vorba aia, "ne castigasem libertatea" (ei, nu io, evident, io nu contribuisem cu nimic), desi venise democratzia peste noi, fotografia mea a continuat sa ocupe un loc in tabloul cu poze multi ani dupa aceea si n-a parut sa fie nimeni deranjat de trecutul meu comunist :))
Mda. Asta-i povestea pozei. Cand mai gasesc niste poze din perioada aia... ah, de fapt, cand o sa gasesc steagul ala gaurit pe care-l infipsesera unii din sat in omul meu de zapada din curte, in decembrie 1989... ei, atunci, cand gasesc steagul, o sa va povestesc si ce-mi mai amintesc eu de-atunci.
Update: 29 martie, ora 12 Pentru cine vrea sa aprofundeze subiectul, se foarte discuta pe tema asta pioniereasca, cu snururi si inele tricolore de prins cravata, si pe blogul lui Cezar.
Ah, sa nu uit, ca e important: Dilema veche de saptamana viitoare - ne anutza tot domnu' Cezar :) - va avea in centru ei tot chestii din-astea care tzin de pionieri si de pionierat. Enjoy:) Desi nu cred ca vorba asta capitalista e cea mai potrivita in cazul unei teme ce tzine de "epoca de aur". Reformulez: cititzi, tovarashi :))
M-am hotarat. Cu toate riscurile care decurg din treaba asta (scaderea considerabila a numarului de oameni care trec p-aci si-mi citesc posturile), am decis sa pun pe blog (pai, da, e blogu' meu si fac ce vreau cu el - becalist, nu?) toate programelele de patinaj artistic care mi-au placut mie pe parcursul anilor. Mda. S-a putea sa fie o chestie cam indrazneatza, ca io ma uit la patinaj de multa vreme. De foarte multa vreme. Si da, fac asta din ratiuni egoiste. Ca sa nu mai bat in lung si-n lat youtube-ul, de fiecare data cand vreau sa vad un exercitiu care mi-a placut. Fac eu o selectie - sa se vada si bine, sa se-auda si bine, sa vorbeasca indivizii care comenteaza cat mai putin... Mda, o sa mai fie si comentarii in japoneza si-n alte limbi mai putin cunoscute, da' trecem peste asta. Bun. Fac selectia, cum spuneam. Si pun programele unul cate unul. Stiu cel putin o persoana care-o sa mai aprecieze chestia asta. Sper sa nu fie si singura.
Incepem, cum am zis, cu Alexander Abt. Tare mult imi placea individul asta. Ghinionul lui e ca a facut parte din aceeasi generatie cu Plushenko si Yagudin, ca a participat la competitii cam in acelasi timp cu ei, ceea ce i-a scazut considerabil sansele sa castige medalii de aur. Omu' era, insa, bun. Si-a reusit sa si castige in cateva randuri una-doua medalii.
Nu mai stiu foarte clar cand l-am descoperit pe Sasha Abt. Dar stiu ca mi-a placut la maximum programelul asta din 2000. Stiu ca inregistrasem pe un reportofon din ala cu caseta mica - de unde naiba aveam eu un reportofon pe-atunci ?! - melodia programului astuia si o ascultam la infinit. Bine, mi-as fi dorit sa gasesc o varianta mai simpatica pe youtube, una in care sa nu se trancaneasca asa de mult (si-n spaniola, pe deasupra), dar ma multumesc cu ce am. Tipa care comenteaza o sa se opreasca la un moment dat din vorbit si-o sa se uite si ea la exercitiu. La Europenele din anul ala, Abt a ratat podiumul (locul 1 - Plushenko, locul 2 - Yagudin, locul 3 - Dmitry Dmitrenko... pe-asta nici la fata nu mi-l mai amintesc). Asadar, programul scurt de la Europenele din anul 2000:
Continuam. Cu programul scurt de la olimpiada din 2002. Pe muzica de Ara Gevorkian. Super misto. Alexander Abt, locul 5. Dupa Yagudin, Plushenko, Timothy Goebel, Takeshi Honda. Priviti programul si faceti abstractzie de cei doi indivizi care comenteaza. Jocurile Olimpice in State, ei americani, dupa Abt urma americanul Todd Eldredge... E de intzeles trancaneala natzionalista. De altfel, sunt de vazut doar primele trei minute jumate din filmuletz, ca dupa aia camera sta fixata numai pe Eldredge... Ce ma mai saturasem de americanu' asta, pe bune. In final, Eldredge a iesit pe 6, carevasazica Abt a fost mai bun. Asta ca sa le inchid gura comentatorilor :))
Cred ca pentru seara asta e suficient. Promit ca revin in zilele urmatoare :) Noapte buna.
P.S. Observ ca de la un timp imi inchei toate posturile cu "noapte buna", adicatelea am chef de blogareala numai seara. Ce chestie...
Asta da, e combinatia fatala: si flamenco, si patinaj :))
Autorul: Stephane Lambiel. Patinator elvetian. Dublu campion mondial. Preferatul meu in competitiile de patinaj, in absenta lui Plushenko. Bine, la Mondialele de la Goteborg incheiate azi, a cam zbarcit-o. A terminat pe locul 5. Naspa. Mi-a parut rau. Mi-a parut rau ca nu s-a gasit deloc pe parcursul celor patru minute si jumatate, cat are programul liber. Asta in conditiile in care avea un program liber fenomenal, pe muzica flamenco. De Vicente Amigo. Sper sa mai vad programul asta si cu alte ocazii, ca tare mult imi place cum arata. Bun, pun aici o varianta de pe youtube, prezentata la o gala de patinaj de la Bercy, in 2007.
Ei, si mai pun un filmuletz, realizat fix la Madrid, in timpul pregatirii cu Antonio Najarro, profesorul de flamenco de la care a invatat Lambiel ce si cum. Da, e un reportajel in germana, dar fiti pe pace, o sa intelegeti esentza:
Inc-o poza si m-am culcat :)
Mda. As mai sta sa mai caut filmuletze, da' trebuie sa ma trezesc devreme. Asa ca am incheiat. Cu un regret: ma uit la concursurile de patinaj inca de pe vremea cand aveam televizor alb negru si imi "traducea" Tzopescu, "Marina Klimova poarta un costum roz cu paiete argintii"... da, de-atuncea ma uit la patinaj si n-am vazut si eu o competitie pe viu in viata mea :( De asta chiar ca-mi pare rau... Ptiu, ce bine e sa fii nascut in Romanica... Da, da, stiu, putea sa fie si mai rau... sa ma nasc in Somalia...
Gata! Interviul a fost publicat azi, 12 martie, in Adevarul Literar si Artistic. Ca sa va scutesc de un efort suplimentar, il puteti citi AICI. Si tot in ziarul de azi, aici, cititi si cate ceva despre culisele interviului, un articolash scris de amicul meu Dan. Bun, tot despre bucataria interviului o sa scriu si eu in postul asta. Spor la citit va urez :))
Pe la 1 si ceva (n.a. - vineri, 7 martie) intram in holul hotelului din buricul Bucurestiului (a facut Dan reclama mascata in materialul lui, asa ca nu mai insist:)). Noi, cei trei magnifici - Nico, Dan si eu - plus magnifica numarul 4, aky, ce urma sa ne faciliteze conversatia, ca de!, noi nu stim spaniola decat asa, din telenovele... Bine, Nico isi tradusese intrebarile si-n spaniola si se pregatise temeinic sa le si faca vant catre Cortes, in caz ca era nevoie. Eu eram responsabila cu varianta in engleza... sa o bombardez pe impresara si ea sa ii traduca... In fine, erau mai multe variante de lucru. Ce sa facem... daca musiu Joaquin nu a binevoit sa-si perfectioneze limbile straine:) In fine, aky ne-a salvat:), drept pentru care multumim :)
Noi, pe hol, pe o canapea, asteptand sa mai vina si nu stiu cine si nu stiu cine... la doi pasi mai incolo, Joaquin, vorbind relaxat la telefon. Noi ne facem simtita prezenta printr-o fluturare gratioasa a mainilor:)), el ne raspunde zambind cu ochii si continua sa vorbeasca la telefon... timp in care noi mai asteptam, ca nu venise nu stiu cine si nu stiu cine...
Bun, dupa vreo 10 minute de foiala, dupa completarea echipei de bataie, ne mutam in holul central, in jurul unei masute cam mici, dupa gustul meu. Hai ca ma pierd in detalii. Toata lumea se agita: se fura scaune de la celelalte mese, Joaquin se face si el util carand un scaunel :), in fine, ne asezam: noi (multi, ce-i drept), Joaquin si impresara. Gata, shoot the first question... sau cum s-o zice asta in spaniola. Domnu' Cortes remarca zambind ca aky are accent de Argentina:) Pai da, ca doar ii place tangoul:)
Zice ca a respirat flamenco de mititel, ca s-a nascut intr-o familie de "gitanos" si ca flamenco-ul e muzica si dansul tiganilor. Ca e increzator ca oamenii se pot schimba prin intermediul culturii: ca oamenii trebuie convinsi ca exista tigani care vor si au o viata onesta si linistita, ca exista tigani care au cariera profesionala. Ca schimbarea imaginii e un proces lent, dar ca, in timp, se pot schimba prejudecatile cu privire la tigani. Ma, acuma stau sa ma gandesc: parca "gitanos" nu suna asa rau, parca nu-i asa incarcat de conotatii negative cum e "tigani". Ma rog, m-a apucat filosofeala.... Revin la oile noastre. Ah! Stiti faza aia cu asiguratul picioarelor pe 3 milioane de dolari? Cica nu a a zis asa ceva, "de mi boca no salio questa palabras". Nu cred ca am scris corect:) Auzi, cica si in Spania presa exagereaza. Si eu care credeam ca e o caracteristica tipic romaneasca...
In fine. Intreb de treaba cu Pavarotti, pe care s-a facut tam-tam in Spania, la un moment dat. Vezi Doamne, indraznise sa se compare cu maestrul si lumea a luat foc. Joaquin confirma simplu: "Da, am zis asta, ca exista asemanari intre mine si Pavarotti. Pentru ca e adevarat. Eu cred ca fac cu flamenco, ceea ce a facut Pavarotti cu opera. Pavarotti a popularizat opera, a dus-o catre oameni, a facut-o cunoscuta, eu incerc sa fac acelasi lucru cu flamenco-ul". M-am lamurit. Imi place omu' asta. E sincer. Daca a zis ceva - chiar daca "ceva"-ul ala pare ciudat si la nelalocul lui - nu se fofileaza. Zice clar: "da, am zis, uite de ce am zis".
Bun. La un moment dat, o sa puna pe picioare si o scoala. O scoala de flamenco. Flamenco in stil Joaquin Cortes. Acum n-are timp, e pe drum, e in turnee. Multe, multe luni pe an. Ce se vede peste cativa ani? Profesor? Coregraf? "Nu stiu ce o sa se intample cu mine, viitorul nu e sigur". Suna a Dosarele X :) Ciudat, dar il cred. In ritmul asta in care traieste el - azi aici, maine acolo, poimaine in partea celalalta - mie mi-ar fi lene sa mai si gandesc. As fi prea obosita ca sa ma mai gandesc...
Ei, intrebare-intrebatoare: "Ai 39 de ani - impliniti pe 22 februarie. Cat timp crezi ca o sa poti sa mai dansezi?". Raspunde serios si responsabil: "Ma simt foarte bine, foarte puternic, simt ca pot dansa multi ani de acum inainte. Ca sunt 3, ca sunt 4, ca sunt 5... In ziua in care voi simti ca nu mai sunt in stare sa dansez, o sa fiu primul care o sa spuna ca se retrage".
Ah, cu improvizatia... cum e cu improvizatia? Aflati ca Joaquin e perfectionist si ca improvizatul e destul de "calculat". Nu apare asa, din neant... "exista o structura clara a spectacolului, o coregrafie clara, dar si o parte dedicata improvizatiei. Intr-un spectacol, pot sa fie 20-30 de minute de improvizatie". Si ca veni vorba de asta, poate vreti sa vedeti cum e cu improvizatia. Pun aci un filmuletz convingator:
Ma iertati. Acu' imi dau seama ca filmuletzul asta l-am mai pus si cu alta ocazie pe blog, dar poate-poate va conving sa-l vedeti. E super tare.
Continuam. Partea asta imi place la maxim. Eu am copt intrebarea asta si, de pus, a pus-o Nico: "Despre tine se spun multe lucruri. Ca esti cel mai mare dansator de flamenco din lume, ca esti cel mai sexy spaniol, ca esti cel mai sexy dansator, ca esti asa..., ca esti pe dincolo... Cum esti, de fapt? Cum se descrie Joaquin Cortes pe sine insusi? Cum se considera?"
Raspunsul e demential. Vine firesc: "No mi considero ni sexy, ni guapo, ni nada. Normal". Uaaat? Nici sexy, nici chipes, nici nimica?! In prima faza, pe fetele noastre se citeste neincrederea: "Ma, asta rade de noi". Nu, dom'le, nu rade, e cat se poate de serios. Nu i se clinteste pe fata niciun muschi. Cum naiba sa nu-l crezi?! Si mai spune o chestie, care aproape ma intristeaza: ca nu stie ce emotii trezeste si ca si-ar dori sa stie: "Intotdeauna spun ca mi-as dori ceva realmente imposibil. Mi-ar placea sa fiu pe o scena, dansand, si sa ies din mine, sa fac o calatorie astrala, sa ma asez undeva deasupra si sa ma uit la mine cum dansez. Ca sa vad ce transmit. Pentru ca oamenii cand ma vad, se emotioneaza, imi spun: Dar eu toate astea nu le stiu, nu le simt..." Uof, sa mor de nu mi-a parut rau pentru el... Sau poate sunt eu mai sensibila :))
Da' de tuns de ce s-a tuns? Ca asta voia amica mea Anita sa stie: de ce s-a tuns, ca acuma nu mai poate sa isi prinda parul "in codita aia sexy?" Citat. Pai, s-a tuns ca sa faca o schimbare. S-a trezit intr-o dimineata si si-a zis: Dom'le, am avut prea multi ani parul lung, ia sa imi schimb eu imaginea. Asta a fost.
Ce mai e de zis? In iulie si august, mare turneu in Spania. Asa ca fiti pe faza voi, cei care aveti drum pe meleaguri spaniole in perioada aia. O sa danseze in fata a 15.000 de oameni.
Ei, si in Romania s-a simtit "foarte bine primit", ati inteles? A simtit "dragostea publicului". Mai ales a publicului feminin, bineinteles :) Mi-a povestit deunazi un amic, care a fost la spectacolul de pe 7 martie de la Sala Palatului, ca o gagica a inceput sa strige in timpul reprezentatiei: "Te quiero, te quiero"... la care el, razand, a zis: "cum poti sa ma iubesti? Nici macar nu ma cunosti..." Ei, da. Asa da raspuns. De tipele care strigau "Desnundate" la spectacolul de pe 6 martie nu va mai povestesc, ca poate stiti si voi. La final de reprezentatie, o fatuca zicea: "Ma, io as fi strigat Desnudame (n.a. - dezbraca-ma)..."
Mda, ati priceput ideea. Femeile il iubesc pe Joaquin. Chiar daca nu-l cunosc :) Si l-am intrebat si de chestia asta. Bine, asa, mai pe ocolite, ca interviul urma sa apara in Adevarul Literar, nu in revista Star: "Publicul tau e alcatuit, in majoritate, din femei. De ce se intampla asa? Cum aducem barbatii la spectacolele tale?" Zambeste si dezveleste niste dinti albi de tot: "Buna intrebare. Aseara (n.r. - pe 6 martie) au fost foarte multe femei". Nico: "Au fost si barbati..." Musiu Cortes rade neincrezator: "Au fost si barbati? Ah, bine". Eu, glumind: "Da, obligati de femei..." Da-i ras pe toata lumea. Si solutia, printre rasete: "Solutia e ca fetele sa-si aduca partenerii, perechile, sa vada spectacolul. Ca daca nu, la final, o sa avem mult mai multe femei la spectacol, cum, de altfel, se si intampla in toate orasele in care dansez. Sunt chiar 70-80% femei in sala". Bun, am lamurit-o si p-asta.
Ni se transmisese inainte ca il avem pe Joaquin la dispozitie vreo 15-20 de minute. Minutele trec si Joaquin nu da semne de iritare. Asa ca nu parasim locul faptei. Si continuam. Ne vorbeste despre dans, ca e "cenusareasa" culturii, despre cariera de dansator, ca e foarte dura, foarte grea, despre compania lui de dans, despre faptul ca numele lui a devenit un brand foarte puternic, "mi se cumpara pachete de turnee in toata lumea". Despre schimbarile facute in structura spectacolului, ca sa nu se plictiseasca, sa se simta in continuare motivat... Dau sa-ntreb: "cate kilograme slabesti intr-un spectacol?" si nu mai asteapta traducerea. A inteles. Ridica doua degete zambind. "Doua. Dar le recuperez cu apa".
Mi-e jena sa intreb despre burtica: asa au zis unii ca nu si-a dat camasa jos, ca avea o bucata de burta. La un metru de el, in timpul interviului, eu n-am vazut nicio urma de burta. O fi fost balonat la spectacol :) Asta a fost o gluma proasta, evident. Rautate gratuita. Ce, mie mi-ar conveni sa ma intrebe cineva daca am burta si daca da, ce fac cu ea? Nu, nu mi-ar conveni. Asa ca m-am abtinut. Ce naiba, imi place de omu' asta :)
Si v-as mai zice cate ceva, da' tre sa ma intrerup o secunda, sa mai caut o poza pe google cu joaquin, sa fragmentez putin textu', ca n-o sa ma citeasca nici naiba daca il arunc din avion. Deci, caut poza si revin.
Hai ca am zis sa variez. Am luat o poza de pe www.esflamenco.com. Cu pantofii astia din poza a dansat Joaquin vreo sase ani de zile, in spectacolul "Live". Cica nu i-au cauzat atata suferinta, cat cei cu care a dansat in "Pasion Gitana". Adica: in timpul unui spectacol la Radio City Music Hall din New York, unul dintre cuie (da, alea din talpa pantofului), i-a perforat laba piciorului, dar Joaquin a continuat sa danseze pana a terminat reprezentatia, 40 de minute mai tarziu. La sfarsit, fuga la spital, ca piciorul nu se mai oprea din sangerat :(
Revenim la interviu. Promit ca asta e sfarsitul. Ca e unu fara un sfert (noaptea) si vreau si eu sa dorm. Deci. In Romania a fost pentru a treia oara. N-a apucat sa vada nimic. Din motive de timp. Decat ce-i pe drum intre Hilton si Sala Palatului, completarea mea. Da' ca s-ar duce in Transilvania, daca ar sta o saptamana, ca a auzit ca sunt "locuri inimaginabile".
Joaca si in filme. Ca ii place. Si-i aduc si bani. Si-l relaxeaza. "Es genial!" Rade.
Si se va intoarce cand? Ca stiu ca va intereseaza. Ca doar ati ajuns pana aici, si postul asta e revoltator de lung. "In cel mai bun caz, ne-am putea intoarce la finalul anului. Stiu ca la sfarsitul lui octombrie, inceputul lui noiembrie, inainte de a merge in Statele Unite, vom fi pe undeva prin preajma, in tari vecine Romaniei. Si poate vom putea sa facem un salt aici".
Ati auzit, domnilor organizatori? Retineti: luna octombrie. Dar poate va indurati sa nu mai vindeti biletele cu 3-5 milioane, ca-i cam multisor. Nu de alta, dar Cortes a zis ca vrea sa duca flamenco-ul inspre mase... Ce mase, ce membrii ai maselor, pot sa dea 3 milioane jumate - 5 milioane pe un bilet??? Da, puteti sa-mi spuneti: sunt si bilete de un milion. Da. In fundul salii. De unde nu vezi mai nimic :( Hai ca am luat-o prin ceapa. Iar. Nu mai zic de titlul ala de pe afis, "Gitanos", pentru spectacolul din 7 martie, care-a dat impresia oamenilor ca e vorba un spectacol nou... Nu era nou. Era "Mi Soledad", cu care venise si in iunie 2006. Impresara a fost taioasa: "Numele Gitanos nu e al nostru. Nu stiu de ce au pus pe afis numele Gitanos. Noi am venit cu Mi Soledad. De unde au scos numele asta?". Iar Joaquin a completat: "Noi nu putem veni cu doua spectacole o data. E vorba de echipamente, de costume..."
Ultimele vorbe. Ca poate va intereseaza si asta. Unde se vede, cum se vede peste mai multi ani? "Pai, ma vad casatorit, cu copii, cu o familie numeroasa, cu toata familia impreuna. Mi-ar placea sa am o casa mare, plina cu 40-50 de persoane. In Spania, pentru ca aici imi sunt radacinile". Asa ca fuguta in Spania! Nu se poate sa nu aveti vreun frate, vreo matusa, vreun vecin, ceva... La Madrid, ar fi ideal. Ca acolo sta, cand nu e in turnee.
Gata, fratilor. Si surorilor. Cui a ajuns pana aici ii dau un premiu :) Noapte buna.
Later edit, miercuri dimineata spre pranz, 10.58. Era tarziu azi-noapte si mie mi-era somn... si-am uitat sa va zic ca omu' a stat si la poze, fara ifose, zambind, si ne-a dat si autografe. Cu "carinho", cu "abrazo", cu aia, cu ailalata, si ne-a si deslusit autograful: "asta-i J, si asta-i C" :) Cand mi-oi repara aparatul, o sa trag si autograful in poza. Bun, am plecat de-acolo, de la hotel, dupa multumirile de rigoare, dupa "cu multa placere" din partea lui, ne-am dat mana, ne-am zambit... si dupa aia... in masina, spre redactie, fiecare trancanea cu cineva la telefon :)) Asta m-a amuzat la culme, fiecare simtea nevoia sa impartaseasca momentul lui de bucurie. Io am sunat-o pe Anita, Nico, pe o amica, si tot asa... Gata, acu' chiar ca am terminat.
Da. Eu mi-am primit cadoul de 8 Martie. Si de Florii, si de ziua mea, si de Craciun :) Am avut niste zile foarte bune. Foarte la locul lor. Asa cum ar trebui sa fie. Cred ca e de vina soarele asta, si primavara asta timpurie... Da. Da, zile bune, ziceam. Care-au culminat cu un spectacol pe cinste - aseara, Mi Soledad, la Sala Palatului. Regal de Joaquin Cortes. Cred ca m-as fi multzumit cu ziua de 6 martie. Dar a mai fost si 7. Azi. Pe asta o s-o trec in calendar ca fiind ziua in care am palavragit cu Joaquin. Cu Joaquin Cortes, da. Si ca sa fie totul asezat, intalnirea s-a petrecut in compania unor prieteni dragi. Asa, ca sa tinem minte toti :) O fi mult spus "am palavragit"? O sa ma consult cu prietenii :) Cert e ca a fost o jumatate de ora frumoasa, vesela, fara intrebari stupide si taceri stanjenitoare. Cu autografe cu "abrazo" :). Povestile intalnirii, curiozitatile, zambetele, micile priviri iscoditoare - in Adevarul Literar si Artistic de miercuri, 12 martie. Si tot atunci, fragmente audio din interviu. La mine pe blog. Pana una-alta, doar cateva arome si franturi. In schimb, o invazie de poze :)
O prima poza - desi n-am cerut acceptul. Sper sa nu se supere nimeni pe mine :)
Bun, n-o sa va spun ce-am vorbit. Ca asta o sa cititi voi, saptamana viitoare. O sa va spun c-a fost o intalnire super relaxata. Si c-am schimbat vorbe si priviri, noi astia trei din imaginea de sus plus aky - da, c-a fost si aky, care ne-a ametzit si pe noi si pe Cortes cu spaniola ei cu accent argentinian. Ei, da, au mai fost inca doua tipe din zona maketing/publicitate, si-a mai fost si impresara lui Joaquin... da' io vorbeam de noi acum.
Ei, uite si-alta poza, mai cuprinzatoare. Vedeti ce maini lungi are Cortes? Una dintre ele a ajuns pana la mine :)) Si mai pun si niste poze, chiar daca-s usor blurate. Bineinteles, ca io radeam cu gura pana la urechi :)) A se vedea mai jos:
Voi l-ati vazut pe omul asta in spectacole, nu? E un vulcan, e nebunie, e culoare, e lumina, e de toate, e din toate. Ei bine, in fata mesei rotunde din holul de la Hilton, am descoperit un om linistit. Cuminte. La locul lui. Da. Zice lumea ca e cel mai sexy spaniol, ca e cel mai mare dansator de flamenco, ca e aia, ca e celalalta... o sumedenie de etichete. El ce zice despre el? "Ni sexy, ni guapo, ni nada. Normal". Noi am ras. El vorbea serios.
Mai presus de toate, un om fara aere din-astea de vedeta. Ca ar fi putut avea o gramada. Eram pregatita sa le suport pe toate, oricate ar fi fost. Dar n-au fost. Am dat cu mana in stanga si in dreapta si n-am gasit nimic. Drum liber catre Joaquin. Si da-i cu intrebari. N-a sarit peste niciuna, n-a deraiat, n-a fentat, n-a zis: "ma, da' am raspuns de zece mii de ori la intrebarea asta". Ca desi am pretentia ca sunt originala, cred c-a mai primit de zeci de ori aceleasi intrebari. Nu, dom'le, a raspuns cu toata seriozitatea. Sincer.
A parut dispus sa vorbeasca. Sa i se scormoneasca intimitatea, lumea, obiceiurile. Fara gesturi mai mici sau mai mari care sa-ti taie avantul. Fara priviri iritate, gen "voi nu mai plecati, ca eu trebuie sa repet, ma duc de-aici la Sala Palatului"... M-a relaxat. Am ras. A ras si el. Am ras toti cand a venit vorba de publicul majoritar feminin. "Da, sunt mai multe femei, 70-80% femei. Dar asta nu se intampla numai in Romania, asa e peste tot". Si pe barbati, pe barbati cum ii aducem la flamenco? "Pai, sa vina fetele cu perechile, cu partenerii la spectacol, asa ii aducem". Ptiu, am incalcat consensul, am zis prea multe :). Daca va spun eu tot, cine-o sa mai citeasca Literaru'?
Hai ca daca n-am voie, deocamdata, sa dau prea mult din casa, am zis sa va innebunesc cu poze. Asadar:
Ma, da io nu mai am de gand sa ma opresc?! Tipa din dreapta lui, butonand telefonul, e impresara:
Mergem mai departe:
Si tot asa, ca doar nu ma intalnesc in fiecare zi cu Joaquin "Argint", cum i-a zis Marius, dupa ce l-a vazut cum da din maini si din picioare:
Ei, hai ca mai pun una, ca nu ma indur sa nu:
Mda. Ma opresc aici cu pozele de la interviul acordat in exclusivitate pentru Adevarul. Uite-o fotografie care-mi place mie foarte mult:
Oricum, eu m-am hotarat. Cel mai mult la Joaquin imi plac mainile. Linistite si ascultatoare, in timpul interviului, nebune si expresive, cand vine vorba de dans. A se vedea poza de mai sus. Nu stii cum arata omul cu palarie, nu stii cum se misca omul cu palarie. Vezi mainile. Zborul. Indrazneala. Mda, me gusta los manos de Cortes... sau cum s-o zice in spaniola asta pe care toti o intelegem, din motive de telenovelas :)
Stati ca nu ma opresc aici. Pun acusica un link catre un alt post. "Mi Soledad", vazut prin ochii unui barbat. Care nu mai fusese niciodata la un spectacol al lui Cortes. Care nu voia sa-l vada deloc pe spaniol, ca vazuse posterul ala tampit care a impanzit orasul, cu Joaquin dezbracat, si cu mostra aia de "intelepciune": "La invitatia/cererea doamnelor si domnisoarelor din Romania". Pai cum sa vina un barbat la un spectacol de-al lui Cortes daca tu il promovezi ca pe un spectacol cu "cipandei"?
Dar pentru cine nu e deloc familiarizat cu "Mi Soledad", am descoperit, recent, pe youtube niste filmulete foarte ok, facute undeva prin Portugalia. Va e clar ca le pun mai mult pentru mine, nu? Ca sa nu mai rascolesc youtube-ul de fiecare data cand vreau sa-l vad pe Cortes... Dar asa puteti sa vedeti si voi cum arata, in mare, spectacolul asta, cand l-am vazut eu prima data, in iune 2006. Ca acu', pe 6 septembrie, la petrecerea organizata de holding, a fost putin altfel. Zice el ca e o obisnuinta asta, sa mai umble pe ici-pe colo, pe la coregrafie, pe la muzica. Ca sa se simta motivat. Ca sa nu se plictiseasca prezentand, zi de zi, acelasi spectacol.
Filmuletzul cu numarul 1
Filmuletul cu numarul 2
Filmuletzul numarul 3 (cu acordeonul)
Filmuletul cu numarul 4
Alta data, o sa va povestesc si despre intrebarea aia cu pantalonii Jean Paul Gaultier. Da, aia care i s-au rupt la Bucuresti, la spectacolul din decembrie 2007. Nu s-a temut nici de intrebarea aia, a raspuns elegant... intr-un interviu acordat tot ziarului Adevarul, facut in Spania, la sfarsitul lui februarie, pe baza unor unei liste de intrebari, la care am contribuit din plin...
Asta e un blog cu povesti. Cu lucruri dragi. Cu intalniri de suflet. Pentru ca de la o intalnire a plecat totul: intalnirea mea cu Evgheni Plushenko, in februarie 2007. In realitate, “intalnirea” a fost o conferinta de presa: Plushenko, in spatele unei mese, raspunzand la intrebari, iar eu, in sala, c-un zambet intins pe toata fata. Si cum trebuia sa-mi urlu, cumva, entuziasmul, am facut un blog pentru asta. Si pentru celelalte intalniri frumoase ce-aveau sa vina.
Si inca una si ma duc :) Din aceeasi serie. Acolo, in fundal, eu si prietenii mei, Radion Chiaburu si Lascar Zamfirescu, colegii de clasa ai Regelui Mihai... O fotografie care insoteste un post pe care-l recitesc de fiecare data cu placere: "Cum l-am cunoscut eu pe Rege..."
Gata. Am spus ce-am avut de spus. Va salut.
