Cum e cand dezamagesti

Nu e bine deloc, asta mi-e clar. Un comentariu recent al unui amic m-a intristat. De fapt, in prima faza m-a amuzat. Pana cand m-am prins ca nu e nimic de ras. Ci e mai degraba de plans. In fine, spun tampenii. Care n-au semnificatie decat pentru mine. Ce voiam sa spun e ca o replica primita zilele trecute m-a facut sa-mi dau seama ca e foarte simplu sa dezamagesti pe cineva. Care crede/a crezut in tine. Si mi-a adus in minte un episod in urma caruia am iesit al naibii de sifonata. In care am dezamagit. Si nu neaparat din vina mea. Si-am zis sa-l povestesc aici, sa ma judecati voi.

In fine, povestea e simpla: cu vreo trei ani in urma (cred), m-am intalnit cu un tip la Universitate, la McDonald's (asa se scrie?), pentru un material. Omul ala mi-a placut la maxim. Am stat vreo doua ore la taclale, despre tot si despre toate. Mi-a placut cum gandea, cum se raporta la lucrurile din jurului lui, mi-au placut sumedenie de lucruri la el. L-am admirat. L-am invidiat pentru felul lui de a fi. A fost o placere sa-l intalnesc. Realmente. In urma intalnirii a rezultat un articol. A fost publicat in Adevarul, la vremea lui. Va invit - daca n-aveti nimic de facut in momentul asta - sa-l cititi. Si va spun "poanta" la sfasitul lecturii:

A plecat in State in septembrie 2005, cu 40 de kilograme in bagaje. Si pe umeri, cu un cap destept, mustind de formule si de teorii. Si cu renumele unuia care de la nici un concurs nu s-a intors cu mana goala. Stia inca din tara ca va imparti apartamentul cu un coreean, un indian si patru americani. Stia ca va fi unul dintre cei 1.200 de boboci ai unei universitati de elita, toti cu IQ peste medie. Nu stia insa ca va descoperi la Princeton University atat de multe lucruri in afara matematicii, nu stia ca se va pierde in filosofie si in arta fotografica sau ca se va scufunda cu totul in dictonul "Carpe diem". Mai presus de toate, Gabriel Kreindler nu stia ca se va intalni, zilnic, pe-o alee, cu profesorul John Nash. Acelasi John Nash care-a primit, in '84, Premiul Nobel pentru matematica, acelasi Nash care a inspirat pelicula "A beautiful mind"...

Cinci ani consecutiv, locul intai la Olimpiada Nationala de matematica

Daca-l intrebi pe Gabriel Kreindler de ce s-a apucat de matematica, iti raspunde candid si amuzat: "Am ajuns la concluzia ca trebuia sa ies in evidenta cu ceva, asta e personalitatea mea...". Apoi devine serios: "Ideea de olimpiada ma speria cumplit, eram timorat cu totul cand am participat prima oara la nationala, in 2001, cand eram clasa a VII-a. Am luat locul patru atunci si nu mi-a venit sa cred. Tin minte ca ma uitam la cei de langa mine, cum se-apucasera imediat de rezolvat problemele, si ma gandeam: "Mama, ce destept e asta!" si, dup-aia, ma gandeam la mine: "Vai de capul meu!", ca nu mi se parea deloc usor".

Din clasa a VIII-a, Gabriel devine abonat la locul I al Olimpiadei Nationale de matematica, iar statutul de olimpic ii aduce destule beneficii: "Eram o sumedenie de olimpici la Colegiul "Tudor Vianu" din Bucuresti, asa ca eu nu eram ceva special, dar puteam chiuli cu totii in mod "oficial", ca sa ne pregatim pentru concursuri. Plus ca nu se punea problema sa primim note proaste... Iar teme pentru acasa n-am mai facut din clasa a VI-a". Genul de elev care "prinde din clasa", Gabriel recunoaste, insa, ca pe parcursul anilor de scoala n-a fost decat o singura data premiant: "Nu m-am preocupat de note niciodata. Si nici ele de mine...".

In 2002, are loc si prima iesire din tara a viitorului matematician. Care aduce dupa ea si prima medalie internationala de aur: in Cipru, la Balcaniada de Matematica pentru Juniori. Un an mai tarziu, aurul "se agata" din nou de Kreindler, de asta data la Balcaniada Seniorilor. In clasa a X-a, ia argintul la Olimpiada Internationala de la Tokyo, dar la Balcaniada zice "pas", pe motiv de rujeola. In ultimii doi ani de liceu, are loc si o rocada: in 2004, aur la Balcaniada si argint la Internationala, iar in 2005, exact invers.

Universitatea Princeton ii plateste peste 40.000 de dolari pe an

Tolba cu medalii si potentialul tanarului roman i-au convins pe cei de la Princeton University sa-l accepte ca student si sa-i acopere aproape 95% din taxele de scolarizare, in conditiile in care un an la Princeton e echivalent cu aproximativ 45.000$. Gabriel a aplicat in noiembrie 2004 si-ntr-o luna s-a vazut acceptat: "Eram foarte mandru ca m-au ales. Au un dar de-a te face sa te simti special: chiar daca scrisoarea de acceptare e aceeasi pentru toata lumea, te unge pe suflet!".

Liber sa-si aleaga in primii doi ani la Princeton cam tot ce-si doreste, Gabriel s-a inscris la doua cursuri de matematica, unul de fotografie, unul de filosofie si unul care te invata sa scrii eseuri academice. Ultimul ii cam da batai de cap, dat fiind ca n-a prea scris multe eseuri la viata lui: "Nu plagiatului! Cam asta e ideea centrala a cursului, pe care se insista cu predilectie. De altfel, exista si o serie de manuale in care se precizeaza foarte clar: "Atentie celor care vin din alte tari, cultura americana este diferita!"". Si chiar de-i toba de matematica, "la cursurile de mate alese nu aflu chestii pe care eu le-as sti deja. Eu ma obisnuisem acasa cu matematica teoretica: demonstratii, teorii si teoreme, fara legatura cu realitatea, or aici se insista foarte mult pe teme aplicative. Dupa ce ni se prezinta o chestiune teoretica, urmeaza invariabil intrebarea: "De ce v-ar interesa pe voi asta? La ce foloseste? Hai sa va explic..."".

Acceptat la Princeton pentru performantele din domeniul matematicii, Gabriel e acum "in rand cu lumea": "Data fiind structura liberala a universitatii - fiecare isi ia ce cursuri vrea - nu mai am cum si cu cine sa ma compar. Acasa, erau olimpiadele... Eu ma credeam foarte bun la mate cand am ajuns aici, dar cand vezi pe unul de varsta ta care-si ia un curs mai greu de mate decat tine, ca-ti poti alege din toate cursurile din cei patru ani, nu mai stii ce sa mai crezi..."

Job in campus ca sa se imprieteneasca cu universitatea

Ca parte a intelegerii cu universitatea, Gabriel si-a luat un job in campus: "Spal vase si curat mesele la cantina Colegiului Wilson, de care apartin. Lucrez 15 ore pe saptamana si primesc 10$/ora din care, teoretic, ar trebui sa-mi cumpar carti. Imi place, insa, mult mai mult sa merg la biblioteca si sa-nvat acolo: liniste, fotolii, canapele confortabile..." Cele patru luni de zile la Princeton i-au schimbat statutul lui Gabriel: singura preocupare, matematica, a fost inlocuita de altele, care-i fac placere si care-l bucura enorm: "am senzatia aici ca pot sa fac ce-mi place, iar sistemul ma sustine serios in acest sens".

Usor incurcat, ca omul care nu vrea sa se planga ca sa nu i se ia darul, Gabriel spulbera din aura care-nconjoara universitatea americana: "La inceput, eram supermandru ca sunt "student de Princeton". Speram ca voi gasi aici oameni deosebiti. Foarte multi oameni deosebiti. Ei sunt, insa, la fel de rari ca oriunde. In esenta, diferentele nu sunt chiar asa de mari. Princetonul te ajuta sa intelegi, sa inveti mai mult, dar nu te-ajuta pe tine, ca om, sa devii un om mai bun...".

Bun, asta a fost articolul. Nici nu trebuie sa-mi spuneti voi. Stiu ca am facut o greseala. Am observat si eu a doua zi, in ziar, ca, in entuziasmul ala cu care am scris, am facut o greseala de om tampit, pentru care m-a taxat lumea pe site la Adevarul: am scris ca John Nash luase Nobel pentru matematica (ha!, ha!, acuma rad, dar atunci m-am infuriat pe mine), cand, de fapt, primise premiul Nobel pentru Economie. In fine, nu aici era buba majora. Pentru asta m-ar fi iertat, poate, si Gabriel Kreindler. Si m-as fi iertat si eu.

Alta e treaba. Eram in concediu cand a aparut articolul in Adevarul. Il lasasem in spek, la plecare, stiind c-o sa apara in perioada in care eu lipseam. Asa a fost. A aparut. C-un titlu de-o schioapa, care nu-mi apartinea:

Olimpicul de aur Gabriel Kreindler spala vase in cantina unui colegiu american

Cum vi se pare titlul asta? Eu am intzepenit cand l-am vazut. Fusese speculata o chestie din articol, o chestie absolut normala intr-un colegiu american. Speculata de dragul... nu stiu clar de dragul cui. Speculata ca sa atraga atentia. M-am umplut de spume. Dar faptul era consumat. Cate vorbe de "bine" mi-am luat eu in ziua aia, pe forumul ziarului, nu va mai spun. Dar nici nu ma interesa asta. Ma durea, in schimb, ca am dezamagit. Nu din vina mea, dar ce mai conta? Am dezamagit un om care imi placuse enorm. Si despre care scrisesem cu drag. Inutil sa spun ca n-au mai existat portite de comunicare cu Gabriel Kreindler. Inutil sa mai spun ca-n liceul din care venea olimpicul, articolul a fost judecat foarte aspru. Si eu, bineinteles. Continut articolului nu mai conta. Titlul ma facuse varza. La propriu.

Ei, poveste veche. Am ramas cu sechele. Nu mi-as fi amintit de ea, probabil, daca n-ar fi fost o replica, zilele trecute, care a fost cat p-ci sa ma aseze, din nou, intr-o situatie asemanatoare. In situatia de a dezamagi, fara ca eu sa fiu de vina. Atat. Daca povestea v-a plictisit, inseamna ca n-am eu talent sa sintetizez. Si sa trag concluzii. Dar ma gandesc ca, poate, ati citit un articol bunicel...