In genunchi

Da, dom'le, am stat in genunchi in Sala Palatului. Aproape de scena. Cu simturile la panda. Ca sa fiu cat mai aproape de "El bailaor". Ca sa simt, sa vad tot si s-aud tot. Toata incrancenarea, tot focul, toata nebunia. Zambetele. Grimasele. Zvacnirile. Sa-mi se fixeze pe retina. Sa-mi amintesc tonul, culoarea, amploarea. Sa nu uit.

Acuma, daca am ales sa-mi parasesc locsorul cald - platit cu bani buni - din sectorul C, de langa o bunicutza simpatica, dar in spatele unor unor dudui vorbaretze... da, daca am ales sa ma furisez mai in fatza cu riscul de-a sta foarte incomod, a trebuit sa imi asum niste chestiuni. Si sa vad si lucruri pe care n-as fi vrut neaparat sa le vad. Sa vad cum se spulbera mituri - daca o fi vreun mit ca hainele lui Jean Paul Gaultier sunt rezistente la ritmurile nebune de flamenco... In fine, amica mea Anita a tradus intamplarea intr-un mod interesant si tind sa merg pe mana ei:

"Auzisem eu cum ca pierde cateva kilograme intr-un spectacol, dar mi s-a parut o exagerare, pana l-am vazut cum a facut leoarca bunatate de costum Gaultier. Si mai stiu sigur ca omul danseaza pana crapa hainele pe el si praful se ridica din scena. Astea nu sunt exagerari, le-am vazut cu ochii mei..."

Da, le-am vazut cu ochii nostri. Si parca mi-era ciuda ca niciunul din oamenii din trupa nu i-a facut un semn, cat de mic: "Joaquin, nu mai ridica piciorul ca ai probleme cu pantalonii". In fine, asta a fost "o placere" rezervata doar celor din primele randuri, in spate nu s-a vazut nimic dubios. Lamentarile mele, de dupa spectacol, au primit si un alt tip de raspuns: "Dom'le, ce te agiti atata? Cand mai vedeai tu o bucatzica din zona inghinala a lui Cortes?!" Mda. M-as fi putut lipsi. Nu de-aia m-am dus. Si mi-a venit sa-i trag una unei cucoane aranjate si fandosite care, la iesirea din sala, comenta incidentul - si ea statuse tot in fata, dar pe scaun: "Nu era tigan ca lumea, daca nu era putin rupt in fund..." Zi ceva daca poti. Cu asta a ramas individa.

In fine, sa ne intoarcem la continut. "Zapatos Blancos". Asa s-a numit. "Pantofi albi". Improvizatie. Multa improvizatie. Indicatii catre regia tehnica - "mai putina lumina, sa fie amosfera mai intima", vorbe trimise inspre public, incursiune curajoasa printre oameni, insotita de pupaturi si de imbratisari... Si peste tot si toate, nebunie pe ritm sacadat de flamenco. Pe unii i-a deranjat forma asta a spectacolului. Dar nu asta/nu si asta e flamenco? Muzica, miscare si vorbe? Si pasiune? Si admiratie crescanda pentru "El bailaor? Si dorinta de-a arata cat mai mult? Si lupta cu tine, si dansul pana la limita rezistentei?

Unii au carcotit: ca Joaquin era prea plin de el, ce-si tot dadea mana prin par? de ce-a trebuit s-o ia printre randurile de spectatori, nu putea sa ramana pe piedestalul lui, pe scena? Eu am gustat spectacolul in forma asta. N-am nimic de carcotit. Da, pot sa recunosc: Mi Soledad, de anul trecut, a fost altceva. A fost gandit sa fie altceva. Bucati clare, bine delimitate, de muzica, de coregrafie. Cu margini, cu limite de netrecut. Anul asta, a ales sa se prezinte altfel. Si pe mine m-a bucurat sa-l vad a doua oara, intr-o alta forma, cu un alt mesaj. Din punctul meu de vedere, mult mai aproape de ceea ce cred eu ca e/ca a fost flamenco: improvizatie la colt de strada, cu chiote, cu veselie, cu suspine si amor... Poate am eu o imagine aiurea despre ce-i flamenco. O sa studiez :). Dar pe mine Joaquin nu m-a dezamagit. Zic unii ca "Zapatos Blancos", in forma asta, e cel mai prost spectacol al lui Cortes. Eu n-as zice. Arta poti sa faci in mii de feluri.

Da, nu v-am povestit prea multe de microfoniile din timpul spectacolului, de comunicarea asta cu oamenii din regie, care a dat senzatia ca spectacolul a fost pregatit cam in graba... Nu v-am povestit pentru ca, daca stau sa ma gandesc, pentru mine n-au prea contat. Si chiar am asteptat vreo doua zile sa ma "obiectivizez", sa nu scriu sub impresia intalnirii cu Cortes. Cu un lucru sunt de acord: a fost un spectacol scurt. O ora si un pic. Asa o fi el, de la mama lui? O fi fost ceva in neregula aici? Or fi avut pantalonii aia care n-au vrut sa ramana intregi vreun rol? S-o fi prins Joaquin ca e ceva aiurea in aer?

Ca acum urmeaza partea trista. Nu stiu cum a reactionat Joaquin la finalul spectacolului, cand impresarul i-a spus ca bunica lui a murit, intr-un spital din Madrid, in timp ce el sustinea conferinta de presa la un hotel de langa Otopeni. Inteleg ca staff-ul lui a stiut lucrul asta dar ca a tinut toata povestea la secret, ca dansatorul sa se poata concentra si ca sa poata sustine spectacolul de la Bucuresti.

Da. Ma opresc aici. E tarziu.
Nu. Nu am filmat nicio farama din spectacol, desi am fost tentata sa o fac. Au facut-o, in mod sigur, altii. Fac un update, daca gasesc ceva. Dar ca sa va faceti o idee cum a fost intalnirea cu Cortes de acum doua zile, pun un filmulet de pe youtube: Joaquin, undeva in Italia, intr-o secventa din "Zapatos Blancos". Bine, daca aveti rabdare - si sper ca aveti - sa-l vedeti pan' la sfasit, o sa vi se ofere "posibilitatea" (ce ma enerveaza faza asta cu posibilitatea) sa mai vedeti inca vreo doua fragmentzele din acelasi spectacol. Sunt, in total, cam vreo 20 si ceva de minute din "Zapatos Blancos":