... o soba si o galagie de lemne infumurate sub aprinderi portocalii...

...asha dupa cum banuit-a Verbiaj, intr-un comentariu la postul precedent:)

Da, acasa exista si soba pe care o "alimenta" tata pana cand incaperea se transforma intr-o sauna. Si existau si lemnele trosnind, si taciunii mocnind, galbeni, rosiatici si portocalii. O betie de culori calde. Imi place caldura de Craciun :)

Acasa de Craciun

O rusoaica si-un francez pe ritmuri de flamenco

O sa zicetzi ca m-am tampit. Ce atata Cortes, atata flamenco, atata palavrageala pe tema asta? Pai, am decis sa strang pe blogul asta lucruri/chestii care-mi fac placere. Care mi-au placut. Care m-au impresionat. La un moment dat.

Si ca tot a fost perioada asta, impregnata de Cortes, am zis sa pun pe blog si-un filmuletz cu Marina Anissina si Gwendal Peizerat. Ea, rusoaica, el, francez - o pereche fenomenala in dansul pe gheata. Ma rog, nu intru in detalii. Erau foarte buni atunci cand concurau.
Si-au avut oamenii astia, acum cativa ani - prin 2002, cred - un program original (asta e programul de dinaintea programului liber) foarte bun, pe ritmuri de flamenco si tango. Il pun pe blog, ca sa-l mai vad din cand in cand. Ratiuni egoiste, stiu. Dar bag mana-n foc ca mai sunt cel putin doua persoane care o sa aprecieze filmuletzul :) Se stiu ele care sunt :) Bine, se vede cam prost, dar incercati sa facetzi abstractzie de treaba asta :)

In genunchi

Da, dom'le, am stat in genunchi in Sala Palatului. Aproape de scena. Cu simturile la panda. Ca sa fiu cat mai aproape de "El bailaor". Ca sa simt, sa vad tot si s-aud tot. Toata incrancenarea, tot focul, toata nebunia. Zambetele. Grimasele. Zvacnirile. Sa-mi se fixeze pe retina. Sa-mi amintesc tonul, culoarea, amploarea. Sa nu uit.

Acuma, daca am ales sa-mi parasesc locsorul cald - platit cu bani buni - din sectorul C, de langa o bunicutza simpatica, dar in spatele unor unor dudui vorbaretze... da, daca am ales sa ma furisez mai in fatza cu riscul de-a sta foarte incomod, a trebuit sa imi asum niste chestiuni. Si sa vad si lucruri pe care n-as fi vrut neaparat sa le vad. Sa vad cum se spulbera mituri - daca o fi vreun mit ca hainele lui Jean Paul Gaultier sunt rezistente la ritmurile nebune de flamenco... In fine, amica mea Anita a tradus intamplarea intr-un mod interesant si tind sa merg pe mana ei:

"Auzisem eu cum ca pierde cateva kilograme intr-un spectacol, dar mi s-a parut o exagerare, pana l-am vazut cum a facut leoarca bunatate de costum Gaultier. Si mai stiu sigur ca omul danseaza pana crapa hainele pe el si praful se ridica din scena. Astea nu sunt exagerari, le-am vazut cu ochii mei..."

Da, le-am vazut cu ochii nostri. Si parca mi-era ciuda ca niciunul din oamenii din trupa nu i-a facut un semn, cat de mic: "Joaquin, nu mai ridica piciorul ca ai probleme cu pantalonii". In fine, asta a fost "o placere" rezervata doar celor din primele randuri, in spate nu s-a vazut nimic dubios. Lamentarile mele, de dupa spectacol, au primit si un alt tip de raspuns: "Dom'le, ce te agiti atata? Cand mai vedeai tu o bucatzica din zona inghinala a lui Cortes?!" Mda. M-as fi putut lipsi. Nu de-aia m-am dus. Si mi-a venit sa-i trag una unei cucoane aranjate si fandosite care, la iesirea din sala, comenta incidentul - si ea statuse tot in fata, dar pe scaun: "Nu era tigan ca lumea, daca nu era putin rupt in fund..." Zi ceva daca poti. Cu asta a ramas individa.

In fine, sa ne intoarcem la continut. "Zapatos Blancos". Asa s-a numit. "Pantofi albi". Improvizatie. Multa improvizatie. Indicatii catre regia tehnica - "mai putina lumina, sa fie amosfera mai intima", vorbe trimise inspre public, incursiune curajoasa printre oameni, insotita de pupaturi si de imbratisari... Si peste tot si toate, nebunie pe ritm sacadat de flamenco. Pe unii i-a deranjat forma asta a spectacolului. Dar nu asta/nu si asta e flamenco? Muzica, miscare si vorbe? Si pasiune? Si admiratie crescanda pentru "El bailaor? Si dorinta de-a arata cat mai mult? Si lupta cu tine, si dansul pana la limita rezistentei?

Unii au carcotit: ca Joaquin era prea plin de el, ce-si tot dadea mana prin par? de ce-a trebuit s-o ia printre randurile de spectatori, nu putea sa ramana pe piedestalul lui, pe scena? Eu am gustat spectacolul in forma asta. N-am nimic de carcotit. Da, pot sa recunosc: Mi Soledad, de anul trecut, a fost altceva. A fost gandit sa fie altceva. Bucati clare, bine delimitate, de muzica, de coregrafie. Cu margini, cu limite de netrecut. Anul asta, a ales sa se prezinte altfel. Si pe mine m-a bucurat sa-l vad a doua oara, intr-o alta forma, cu un alt mesaj. Din punctul meu de vedere, mult mai aproape de ceea ce cred eu ca e/ca a fost flamenco: improvizatie la colt de strada, cu chiote, cu veselie, cu suspine si amor... Poate am eu o imagine aiurea despre ce-i flamenco. O sa studiez :). Dar pe mine Joaquin nu m-a dezamagit. Zic unii ca "Zapatos Blancos", in forma asta, e cel mai prost spectacol al lui Cortes. Eu n-as zice. Arta poti sa faci in mii de feluri.

Da, nu v-am povestit prea multe de microfoniile din timpul spectacolului, de comunicarea asta cu oamenii din regie, care a dat senzatia ca spectacolul a fost pregatit cam in graba... Nu v-am povestit pentru ca, daca stau sa ma gandesc, pentru mine n-au prea contat. Si chiar am asteptat vreo doua zile sa ma "obiectivizez", sa nu scriu sub impresia intalnirii cu Cortes. Cu un lucru sunt de acord: a fost un spectacol scurt. O ora si un pic. Asa o fi el, de la mama lui? O fi fost ceva in neregula aici? Or fi avut pantalonii aia care n-au vrut sa ramana intregi vreun rol? S-o fi prins Joaquin ca e ceva aiurea in aer?

Ca acum urmeaza partea trista. Nu stiu cum a reactionat Joaquin la finalul spectacolului, cand impresarul i-a spus ca bunica lui a murit, intr-un spital din Madrid, in timp ce el sustinea conferinta de presa la un hotel de langa Otopeni. Inteleg ca staff-ul lui a stiut lucrul asta dar ca a tinut toata povestea la secret, ca dansatorul sa se poata concentra si ca sa poata sustine spectacolul de la Bucuresti.

Da. Ma opresc aici. E tarziu.
Nu. Nu am filmat nicio farama din spectacol, desi am fost tentata sa o fac. Au facut-o, in mod sigur, altii. Fac un update, daca gasesc ceva. Dar ca sa va faceti o idee cum a fost intalnirea cu Cortes de acum doua zile, pun un filmulet de pe youtube: Joaquin, undeva in Italia, intr-o secventa din "Zapatos Blancos". Bine, daca aveti rabdare - si sper ca aveti - sa-l vedeti pan' la sfasit, o sa vi se ofere "posibilitatea" (ce ma enerveaza faza asta cu posibilitatea) sa mai vedeti inca vreo doua fragmentzele din acelasi spectacol. Sunt, in total, cam vreo 20 si ceva de minute din "Zapatos Blancos":

Asteptandu-l pe... Cortes

Da, am si eu slabiciunile mele. Putine da'... bune :). Nu intram acum in detalii. Ba da, intram. Vizual :). Pentru ca pe 19 decembrie - maine, adica - merg la un spectacol de zile mari. "Zapatos Blancos". La Sala Palatului. Cu Joaquin Cortes. L-am vazut pe domnu' si anul trecut, in "Mi Soledad". Si-am zis ca de cate ori o sa vina el in Romanica sa se produca, o sa ma prezint si eu. Sa aplaud pan-o sa ma doara palmele. Pana una-alta, pun pe blog, pentru incantarea ochilor mei, cateva fotografii cu Joaquin. Ma rog, am scapat cam multe. Sa nu va fie cu suparare. De la atata entuziasm mi se trage. Pentru cei care asteapta lucruri serioase de la blogul meu, va asigur ca asta e un lucru cat se poate de serios. Pentru mine.














Ne-auzim dupa "Zapatos Blancos".

Cum e cand dezamagesti

Nu e bine deloc, asta mi-e clar. Un comentariu recent al unui amic m-a intristat. De fapt, in prima faza m-a amuzat. Pana cand m-am prins ca nu e nimic de ras. Ci e mai degraba de plans. In fine, spun tampenii. Care n-au semnificatie decat pentru mine. Ce voiam sa spun e ca o replica primita zilele trecute m-a facut sa-mi dau seama ca e foarte simplu sa dezamagesti pe cineva. Care crede/a crezut in tine. Si mi-a adus in minte un episod in urma caruia am iesit al naibii de sifonata. In care am dezamagit. Si nu neaparat din vina mea. Si-am zis sa-l povestesc aici, sa ma judecati voi.

In fine, povestea e simpla: cu vreo trei ani in urma (cred), m-am intalnit cu un tip la Universitate, la McDonald's (asa se scrie?), pentru un material. Omul ala mi-a placut la maxim. Am stat vreo doua ore la taclale, despre tot si despre toate. Mi-a placut cum gandea, cum se raporta la lucrurile din jurului lui, mi-au placut sumedenie de lucruri la el. L-am admirat. L-am invidiat pentru felul lui de a fi. A fost o placere sa-l intalnesc. Realmente. In urma intalnirii a rezultat un articol. A fost publicat in Adevarul, la vremea lui. Va invit - daca n-aveti nimic de facut in momentul asta - sa-l cititi. Si va spun "poanta" la sfasitul lecturii:

A plecat in State in septembrie 2005, cu 40 de kilograme in bagaje. Si pe umeri, cu un cap destept, mustind de formule si de teorii. Si cu renumele unuia care de la nici un concurs nu s-a intors cu mana goala. Stia inca din tara ca va imparti apartamentul cu un coreean, un indian si patru americani. Stia ca va fi unul dintre cei 1.200 de boboci ai unei universitati de elita, toti cu IQ peste medie. Nu stia insa ca va descoperi la Princeton University atat de multe lucruri in afara matematicii, nu stia ca se va pierde in filosofie si in arta fotografica sau ca se va scufunda cu totul in dictonul "Carpe diem". Mai presus de toate, Gabriel Kreindler nu stia ca se va intalni, zilnic, pe-o alee, cu profesorul John Nash. Acelasi John Nash care-a primit, in '84, Premiul Nobel pentru matematica, acelasi Nash care a inspirat pelicula "A beautiful mind"...

Cinci ani consecutiv, locul intai la Olimpiada Nationala de matematica

Daca-l intrebi pe Gabriel Kreindler de ce s-a apucat de matematica, iti raspunde candid si amuzat: "Am ajuns la concluzia ca trebuia sa ies in evidenta cu ceva, asta e personalitatea mea...". Apoi devine serios: "Ideea de olimpiada ma speria cumplit, eram timorat cu totul cand am participat prima oara la nationala, in 2001, cand eram clasa a VII-a. Am luat locul patru atunci si nu mi-a venit sa cred. Tin minte ca ma uitam la cei de langa mine, cum se-apucasera imediat de rezolvat problemele, si ma gandeam: "Mama, ce destept e asta!" si, dup-aia, ma gandeam la mine: "Vai de capul meu!", ca nu mi se parea deloc usor".

Din clasa a VIII-a, Gabriel devine abonat la locul I al Olimpiadei Nationale de matematica, iar statutul de olimpic ii aduce destule beneficii: "Eram o sumedenie de olimpici la Colegiul "Tudor Vianu" din Bucuresti, asa ca eu nu eram ceva special, dar puteam chiuli cu totii in mod "oficial", ca sa ne pregatim pentru concursuri. Plus ca nu se punea problema sa primim note proaste... Iar teme pentru acasa n-am mai facut din clasa a VI-a". Genul de elev care "prinde din clasa", Gabriel recunoaste, insa, ca pe parcursul anilor de scoala n-a fost decat o singura data premiant: "Nu m-am preocupat de note niciodata. Si nici ele de mine...".

In 2002, are loc si prima iesire din tara a viitorului matematician. Care aduce dupa ea si prima medalie internationala de aur: in Cipru, la Balcaniada de Matematica pentru Juniori. Un an mai tarziu, aurul "se agata" din nou de Kreindler, de asta data la Balcaniada Seniorilor. In clasa a X-a, ia argintul la Olimpiada Internationala de la Tokyo, dar la Balcaniada zice "pas", pe motiv de rujeola. In ultimii doi ani de liceu, are loc si o rocada: in 2004, aur la Balcaniada si argint la Internationala, iar in 2005, exact invers.

Universitatea Princeton ii plateste peste 40.000 de dolari pe an

Tolba cu medalii si potentialul tanarului roman i-au convins pe cei de la Princeton University sa-l accepte ca student si sa-i acopere aproape 95% din taxele de scolarizare, in conditiile in care un an la Princeton e echivalent cu aproximativ 45.000$. Gabriel a aplicat in noiembrie 2004 si-ntr-o luna s-a vazut acceptat: "Eram foarte mandru ca m-au ales. Au un dar de-a te face sa te simti special: chiar daca scrisoarea de acceptare e aceeasi pentru toata lumea, te unge pe suflet!".

Liber sa-si aleaga in primii doi ani la Princeton cam tot ce-si doreste, Gabriel s-a inscris la doua cursuri de matematica, unul de fotografie, unul de filosofie si unul care te invata sa scrii eseuri academice. Ultimul ii cam da batai de cap, dat fiind ca n-a prea scris multe eseuri la viata lui: "Nu plagiatului! Cam asta e ideea centrala a cursului, pe care se insista cu predilectie. De altfel, exista si o serie de manuale in care se precizeaza foarte clar: "Atentie celor care vin din alte tari, cultura americana este diferita!"". Si chiar de-i toba de matematica, "la cursurile de mate alese nu aflu chestii pe care eu le-as sti deja. Eu ma obisnuisem acasa cu matematica teoretica: demonstratii, teorii si teoreme, fara legatura cu realitatea, or aici se insista foarte mult pe teme aplicative. Dupa ce ni se prezinta o chestiune teoretica, urmeaza invariabil intrebarea: "De ce v-ar interesa pe voi asta? La ce foloseste? Hai sa va explic..."".

Acceptat la Princeton pentru performantele din domeniul matematicii, Gabriel e acum "in rand cu lumea": "Data fiind structura liberala a universitatii - fiecare isi ia ce cursuri vrea - nu mai am cum si cu cine sa ma compar. Acasa, erau olimpiadele... Eu ma credeam foarte bun la mate cand am ajuns aici, dar cand vezi pe unul de varsta ta care-si ia un curs mai greu de mate decat tine, ca-ti poti alege din toate cursurile din cei patru ani, nu mai stii ce sa mai crezi..."

Job in campus ca sa se imprieteneasca cu universitatea

Ca parte a intelegerii cu universitatea, Gabriel si-a luat un job in campus: "Spal vase si curat mesele la cantina Colegiului Wilson, de care apartin. Lucrez 15 ore pe saptamana si primesc 10$/ora din care, teoretic, ar trebui sa-mi cumpar carti. Imi place, insa, mult mai mult sa merg la biblioteca si sa-nvat acolo: liniste, fotolii, canapele confortabile..." Cele patru luni de zile la Princeton i-au schimbat statutul lui Gabriel: singura preocupare, matematica, a fost inlocuita de altele, care-i fac placere si care-l bucura enorm: "am senzatia aici ca pot sa fac ce-mi place, iar sistemul ma sustine serios in acest sens".

Usor incurcat, ca omul care nu vrea sa se planga ca sa nu i se ia darul, Gabriel spulbera din aura care-nconjoara universitatea americana: "La inceput, eram supermandru ca sunt "student de Princeton". Speram ca voi gasi aici oameni deosebiti. Foarte multi oameni deosebiti. Ei sunt, insa, la fel de rari ca oriunde. In esenta, diferentele nu sunt chiar asa de mari. Princetonul te ajuta sa intelegi, sa inveti mai mult, dar nu te-ajuta pe tine, ca om, sa devii un om mai bun...".

Bun, asta a fost articolul. Nici nu trebuie sa-mi spuneti voi. Stiu ca am facut o greseala. Am observat si eu a doua zi, in ziar, ca, in entuziasmul ala cu care am scris, am facut o greseala de om tampit, pentru care m-a taxat lumea pe site la Adevarul: am scris ca John Nash luase Nobel pentru matematica (ha!, ha!, acuma rad, dar atunci m-am infuriat pe mine), cand, de fapt, primise premiul Nobel pentru Economie. In fine, nu aici era buba majora. Pentru asta m-ar fi iertat, poate, si Gabriel Kreindler. Si m-as fi iertat si eu.

Alta e treaba. Eram in concediu cand a aparut articolul in Adevarul. Il lasasem in spek, la plecare, stiind c-o sa apara in perioada in care eu lipseam. Asa a fost. A aparut. C-un titlu de-o schioapa, care nu-mi apartinea:

Olimpicul de aur Gabriel Kreindler spala vase in cantina unui colegiu american

Cum vi se pare titlul asta? Eu am intzepenit cand l-am vazut. Fusese speculata o chestie din articol, o chestie absolut normala intr-un colegiu american. Speculata de dragul... nu stiu clar de dragul cui. Speculata ca sa atraga atentia. M-am umplut de spume. Dar faptul era consumat. Cate vorbe de "bine" mi-am luat eu in ziua aia, pe forumul ziarului, nu va mai spun. Dar nici nu ma interesa asta. Ma durea, in schimb, ca am dezamagit. Nu din vina mea, dar ce mai conta? Am dezamagit un om care imi placuse enorm. Si despre care scrisesem cu drag. Inutil sa spun ca n-au mai existat portite de comunicare cu Gabriel Kreindler. Inutil sa mai spun ca-n liceul din care venea olimpicul, articolul a fost judecat foarte aspru. Si eu, bineinteles. Continut articolului nu mai conta. Titlul ma facuse varza. La propriu.

Ei, poveste veche. Am ramas cu sechele. Nu mi-as fi amintit de ea, probabil, daca n-ar fi fost o replica, zilele trecute, care a fost cat p-ci sa ma aseze, din nou, intr-o situatie asemanatoare. In situatia de a dezamagi, fara ca eu sa fiu de vina. Atat. Daca povestea v-a plictisit, inseamna ca n-am eu talent sa sintetizez. Si sa trag concluzii. Dar ma gandesc ca, poate, ati citit un articol bunicel...

Ma bucur...

Nu, revelatia/castigul zilei (ziceti-i cum vreti) n-a fost reprezentat de concertul lui Stefan Banica jr. de la Sala Palatului. Desi banuiesc ca pentru unii asta o fi fost vreun concert de zile mari, ceva de tinut minte, dom'le. Nu, ziua mea nu s-a sfarsit fabulos. A inceput fabulos. Cu o intalnire care mi-a umplut sufletul. Suna al naibii de pompos, stiu. De pretentios..., de..., de... Dar asa a fost. De-asta ma bucur. Cateodata ma bucur cu totul ca sunt ceea ce sunt si ca pot, ca am onoarea, ca am privilegiul, ca mi se ofera sansa sa cunosc niste oameni mari. Nu d'aia mari fabricatzi de presa din care fac si eu parte. Din aceea mari de-a dreptul. Mari pentru ca sunt ei mari.


N-ar trebui sa o iau inainte. Sa va dau amanunte inainte sa m-apuc de scris. Nici nu-mi sta in obicei sa stric surpriza. Sa va dau o lingurita de gem in loc sa va intind borcanul. Dar nu puteam sa las sa treaca ziua fara sa marturisesc blogului meu ca m-am bucurat azi. C-am cunoscut un om... nici nu stiu cum sa-i zic... talentat? cuminte? oleaca smecher? vesel cu toata fiinta? serios si incruntat cand o cere momentul? Putin din toate? Am cunoscut un violoncelist. Un tanar violoncelist. Care-o sa-nsemne mult, in anii care vin. Eu asa zic. Si-asa zic si altii. Nu va spun cine e, unde e, unde sta. Vrea sa-mi cititi materialul in ziar cand am sa-l scriu. Si, langa el, un profesor care-l sustine. Care-l cearta parinteste: "Bai, scuipa aia din gura!" (guma adicatelea), "Da' unde s-o pun, ca nu e cosh?" (intr-adevar, nu era cosh in sala de studiu), "Ei, lipeshte-ti-o in par" (adolescentul cu violoncelul are coada :))

In fine, pun si niste poze. Opera lui Lucian Muntean. Nu stiu daca am voie, dar imi asum riscul :)

La o vorba :)


El si "lebada" lui (asta-i numele bucatii pe care-o canta)

Si vreau sa mai zic ceva. Tot virtual. Am avut parte si de-un mic concert. Doar pentru urechile noastre. Ale mele si-ale fotoreporterului. Nu va pun inregistrarea deocamdata. Dar pun un filmuletz de pe youtube. Ca sa va dati seama cam ce-am ascultat eu la 10 dimineata. Si sa ma invidiati :)) In centrul clipului e Misha Maisky, violoncelist faimos al zilelor noastre. Favoritul tanarului violoncelist roman. Asta tot azi am invatat-o. Asta cu Misha Maisky. A se asculta cu atentie. Si ma opresc aici. Am avut o zi buna. Eu asa zic :) Ah, in filmuletul asta, Maisky canta la violoncel o bucata care se cheama "Lebada". Asta ca sa va prindeti ce-i cu "lebada" de mai sus... Avetzi rabdare cu introducerea... ce-i mai bun urmeaza dupa ea. Asa ca, rogu-va, fitzi ingaduitori :)) As mai avea o sugestie: ati putea reciti postul asta ascultandu-l pe Maisky. Parca suna altfel ce am scris eu, cand asculti si violoncelul...

Update - 3 ianuarie 2008

Iata si articolul:
http://www.adevarul.ro/articole/asul-violoncelului-la-doar-17-ani/336553

Am revazut Closer...

De fapt, acum l-am vazut pe de-a intregul. Prima data, n-am putut. A fost ciudat, mi-amintesc. Mi se intampla pentru prima oara sa nu pot sa vad un film pana la capat, sa nu pot sa-l duc. M-am oprit atunci la scena din club, la Alice cu peruca roz. Alb-roz. Dupa aceea, am mai vazut franturi. Si-n seara asta am inchis cercul.

Cu shi despre Electrica :))

Am citit pe blogul Oanei Despa o chestie simpatica despre Radet si-am zis sa scriu aicea, pe blog, o chestie la fel de simpatica despre Electrica... Nu stiu de unde am auzit-o, de unde am agatzat-o - Alo! Stapanul povestii! Daca esti p-acia, vino si reclama plagiatul! - se poate sa fi citit-o si intr-un ziar, dar am memoria scurta... Se intampla acu' vreo cateva saptamani cand in tot Bucurestiul pica din 5 in 5 minute curentul, ca, vezi Doamne, aparatele de aer conditionat folosite la maxim dadusera peste cap sistemul. Si se facea ca un nene s-a apucat sa sune la Electrica, sa reclame ca el nu are curent de 10 ore, ca i se strica mancarea in frigider, ca ii reclama la Protectia Consumatorului, ca..., ca..., ca... Si de la sediul central al Electrica, ce-i raspunde o tanti? "Domnu', domnu', nu va mai impacientatzi atata, ca nici noi n-avem curent!?!?! Carevasazica, faza tare: nici la Electrica nu era lumina, dom'le :))

De ce mi-am adus aminte de asta? Simplu: ieri dimineatza, in Rahova s-a luat curentul shi io am ramas in baie, orbecaind dupa prosop. Rushinica, Electrica! De nervi - ca va imaginatzi ca nu mai mergea nici aeru' conditzionat - am plecat de-acasa shi nu m-am mai intors pana seara.

Am primit o leapsha muzicala...

... de la numitul Djerzinski, trecuta, printre altii, si pe la Verbiaj, si pe la Kolonelul... asha ca trebuie sa ma achit cumva de sarcina :) Unde mai pui ca e o sarcina placuta, sa-mi amintesc cum stalceam eu limbile straine in tineretzile mele, facand pe marea cantareatza in curtea cu roshii si castravetzi de acasa :) Adicatelea, ce intzelegeam eu (mai bine zis, ce nu intzelegeam) din melodiile alea mishto de dupa '90, eu care faceam la scoala franceza shi rusa. Nicidecum limba aia capitalista, a "englejilor", cum le place unora sa zica, spre stresul major al urechilor mele. Bun, sa nu ne pierdem in detalii...

Numarul 1: Bombalurina - Itsy Bitsy Teeny Weeny...

Melodia imi placea la maxim, clipul era colorat nevoie mare, dar eu nu intzelegeam mai nimic in afara de "itsibitsi". Ma straduiesc acum sa refac versurile incropite de mine cu mintea de atunci: Itsi, bitsi, tini, mini/Helo uini/Zastachini (n.r. - cu a din Romania)

Pentru nostalgici (printre care ma numar si eu), iata clipul pe YouTube:


Sa continuam...

Numarul 2: Kaoma - Lambada

Da, mi-a luat-o Verbiaj inainte cu melodia asta, ceea ce nu dovedeste decat ca lumea era lesinata dupa Lambada, chiar daca n-avea habar ce canta aia p-acolo. In fine, io intzelegeam urmatoarele: Shora mishifoi/Cheiungia/Siami peshora... si, la un moment dat, era refrenul: Aecondansa/Vaesta conela/Onufoi... si tot asha...

Pun clipul:


Shi mai pun unul, ca mai era o melodie, tot a lor, si tot cu Lambada: Dancando lambada



Numarul 3: Maical, Maical/Pe tine te iubim/Maical, Maical/Ca tine vrem sa fim...

Da, dom'le, toata copilaria si toata adolescentza mea am fost fan Maical. Era nebunia aia, cu concertul din 1992, cu alea care tzipau, cu alea care leshinau... Eu n-am ajuns in 1992 la concert, n-aveam decat vreo 11 ani, dar am ajuns, dupa plansete si rugamintzi, la cel din '96. Mi-a placut la maxim.
Da' acuma daca stau bine shi ma gandesc, am fost un fan Maical de tot rasul: n-am stiut niciodata versurile ca lumea, fredonam ce intzelegeam... Mostra: Dangeros/Daghirlison/Dangeros... adicatelea "Dangerous, the girl is so dangerous" (zic eu cu mintea mea de-acuma). Nu mai zic de Smooth Criminal, amintit si de Verbiaj, nu mai zic de alelalte, grele rau pentru o ureche absolut neantrenata. Una singura stiam (exagerez acuma :), o melodie de la cap la coada, "Heal the world". Fusese un numar din Salut (cine-si mai aminteste de revista Salut? Am o colectie impresionanta acasa) dedicat lui Michael si invatasem cum trebuie toata melodia.
Ei, acuma pot sa zic ca le mai stiu, versurile, alea adevarate, dar atunci eram un dezastru :)) Bine ca mi-am amintit. La prima vizita acasa, imi caut dosarele cu Maical: decupam din ziare tot ce scria despre "regele muzicii pop", lipeam articolele si pozele pe foi dictando duble si le adunam intr-o mapa. Mama, cate mai aveam :)) Mama, ce vremuri :))

Nu pot sa ma abtzin sa nu pun ceva cu Michael, ceva de la Bucuresti, din 1996:


Mda, cam atata pentru azi. Termin postu' si ma uit shi eu cum trebuie la filmuletze :)

Astazi e ziua mea...

... zi frumoasa ca mineeeee :))) Hai ca nu mai cant, ca "e-ul" asta prelung aduce a manea. N-am nimic important de spus. Doar ca e ziua mea. Azi. Shi voiam sa "retzina" si blogul meu asta :)) Mda. Cam atata. M-am umflat de pateuri cu ciuperci si cu branza. Si de suc m-am saturat. Dar mi-a placut ziua mea pana acum. Mai ales ca eu, in fiecare an, de ziua mea, am fost in concediu. Anu' asta am facut o exceptzie. Da' mi-a placut. Nu e chiar asha rau la serviciu:) M-am pupat cu toata redactzia :)) Mda. Chiar ma opresc acum. La multzi ani shi mie, la multzi ani shi voua. Shi ce-mi doresc mie, va doresc shi voua. Si o floricica, de la mine...

“Ne-a aparat cum isi apara o closca puii...”

Miroase a tamaie si-a credinta. A busuioc verde si-a crizanteme proaspete. Bat clopote, rasuna cadelnite, falfaie agale aripi de porumbei. Veniti de cu seara sa-l petreaca pe ultimul drum pe Preafericitul Parinte Teoctist, multi dintre pelerini s-au lasat, catre dimineata, doborati de oboseala. La umbra unui molid, o babuta doarme de-a dreptul, cu mainile stranse pe baierele sacosei de panza.

Intr-un colt, lipita de peretele rece, sade pitita o femeie imbracata in negru din cap pana-n picioare. Se trage indarat la vederea delegatiilor oficiale. N-ar vrea s-o bage cineva in seama: „Stai in fata mea, domnisoara, ca ma vad astia si ma dau afara. Toata noaptea am stat în biserica, langa cosciug, dar am iesit dimineata in curte si-au inceput sa ma ia la goana, ca noi, credinciosii, n-avem voie sa mai stam aici. Dar nu se poate asa, mirenii afara, in tarcurile celea, si preotimea aici, in curte...” Tanti Aurica a reusit sa-nsele vigilenta sepepistilor si a jandarmilor si nu se da dusa din locul ei: „A fost un om tare bun, a suportat toate rautatile, ne-a aparat cum isi apara o closca puii de toate cele rele...”

Vantul isi trece adierea printre petalele de trandafiri, risipite in apropierea Catedralei, iar seminaristi cu mustati abia mijite tin în mana crini albi, caci Patriahului ii placeau tare mult florile. Cand sa inceapa slujba de inmormantare, in jurul pranzului, lumea se precipita. Tinuti la distanta de Catedrala, credinciosii aproape ca se revolta. „Ne tineti aici, sa ne imbulzim, sa ne omoram!”, se-aude o voce din multime. „Tine-ti, doamna, geanta, nu mi-o pune mie in cap”, semn ca se termina rabdarea. „Bre, da’ ia ridica-te de jos, ca ocupi loc pentru doua persoane”, e taxata o batrana care s-a asezat in fund, dupa atata asteptare. „Hai, mama, lasa-ma sa sed si eu acolo”, se roaga o femeie cu copil in brate de jandarmul impunator din fata ei.


Atunci cand un inalt prelat vine catre garduri si le cere jandarmilor sa-i lase pe oameni sa intre in curte, fericirea e maxima. Si buluceala, de asemenea. Se calca tot în picioare, se cauta umbra, se cauta racoarea. Zeci de oameni obositi si transpirati patrund in curte, inchinandu-se. Cu bagaje, semn ca vin de departe, cu umbrele, sa se apere de soare, cu coifuri din ziare pe cap. „De la 4 dimineata sunt aici, am venit cu prima masina”, zice Nicoleta din Stoenesti de Giurgiu, iar un tata cu fiicele lui se-asaza direct pe ciment. „Tata, tata, dup-aia mergem la mall sa mancam?”, „Taci si-asculta la ce zice mosul ala, asculta acolo!”. Se sta cu ochii lipiti de ecranele din curte, se filmeaza, se fac poze cu telefonul mobil. Doua maicute se lamenteaza: „Aoleu, cum se simte fumul asta de tigara amestecat cu tamaie...”

Pentru amatorii de Plushenko :))

Cum l-am cunoscut eu pe Rege...

Marti, 26 iunie 2007. Zi de trecut cu rosu-n calendar. Ziua in care l-am cunoscut pe Regele Mihai. In care-am dat nas in nas cu istoria. Stiu, insa, un lucru: n-as fi avut parte de intalnirea asta, intr-o forma relaxata, cu zambete si rasete, daca n-ar fi fost doi buni prieteni care "sa-mi sustina" cauza: Radion Chiaburu si Lascar Zamfirescu :)) Despre ei, despre Rege si despre o dimineata frumoasa la Palatul Elisabeta, in cele ce urmeaza...

Cald, foarte cald. Ajung la Palatul Elisabeta, dupa ce ratacesc vreo 10-15 minute pe aleile din Herastrau. Motivul: editura Polirom lanseaza primul volum din Jurnalul primului rege al Romaniei, Carol I. Imi ciripise-o pasarica din Drumul Taberei de eveniment, asa ca am facut ce am facut si m-am autoinvitat la eveniment. Ca la palat nu se intra chiar asa usor, e pe baza de liste la poarta :)

Ma refac repede dupa caldura, cand imi intalnesc prietenii de suflet: Lascar Zamfirescu (stanga) si Radion Chiaburu (in portocaliu). Oameni dragi mie. Doi dintre colegii de liceu ai Regelui Mihai, intr-o clasa special infiintata pentru scolirea celui ce-avea sa devina rege. Acum va fac morala: daca numele lor nu va spun nimic, inseamna ca n-ati citit serialul "Colegii de liceu ai Regelui Mihai", publicat in Adevarul pe 7, 8, 9 si 10 mai 2007. Opera mea :) In fine, ca sa va introduc in atmosfera pun mai jos linkuri catre cele patru articole. Eu zic ca merita sa aruncati un ochi. Ca sa pricepeti ce va spun mai departe...

http://www.adevarul.ro/articole/clasa-de-la-palatul-regal/311188

http://www.adevarul.ro/articole/sunt-vandut-monarhiei/311296

http://www.adevarul.ro/articole/eu-ii-spuneam-maria-ta-iar-el-imi-spunea-jurchi/311410

http://www.adevarul.ro/articole/imi-pare-rau-ca-e-batran/311534

Venisem pregatita: le-am dat cat ai zice peste cate-o mapa cu articolele, intr-o forma mai simpatica.

Ah, si venisem si cu niste poze, de la interviurile cu ei. Motiv sa se ia la harta, asa, ca intre fosti colegi: "Ei, da' tu ai mai multe poze decat mine! Sunt gelos!", "Ba eu sunt gelos, ca ale tale sunt mai frumoase"

Fiecare controleaza ce a primit celalt, spre amuzamentul meu :))

Domnul Chiaburu imi spune ca o sa dea cate-o mapa cu articole si mai "sus", la secretara Casei Regale. A se vedea mai tarziu :)

Ghici cine-i colo, in oglinjoara? :))

Si aici la fel :)) Aplauze pentru fotoreporterul de la Adevarul, Lucian Muntean :)) Asa am eu poze cu familia regala, numai bune de pus in rama. Sau pe desktop :)

Ei, vine si momentul. Domnul Chiaburu trage de mine, sa ma bag mai in fata, ca sa intermedieze intalnirea. Prezentarea e super: "Majestate, Florentina Stoian, cea mai documentata ziarista de la Adevarul. A scris niste articole despre clasa palatina..." Si nu-i mai tace gura. Nici nu mai stiu ce a zis. De emotie, cred :) Observati ca nu mi-a pierit nici acu' entuziasmul :))

Si da-i, neicushorule, si da-i cu laudele...

Si tot asa... Iar eu ma umflasem in pene, mai, mai, sa pleznesc :)

Ce sa mai, pledoaria continua :)

Iar domnul Chiaburu se cauta in "docomente", sa dea si doamnei in alb (secretara de care va spuneam) un set de pagini in format pdf...

Si cauta...

Si doamna: "Dar noi le stim, le-am citit", si regele incuviinteaza, da, da, le stie. Ei, dom'le, asa cititori mai zic si eu :))

Mda, inca aveam un zambet pe toata fata :)

Aici, cu domnul Zamfirescu, ne chinuim sa eliberam jurnalul din stransoarea invelisului de plastic. Da, da, ca sa primim autograf :))

Schimb de priviri intre colegi. Si eu, asteptand sa-mi vina randul :)

Si iata ca vine :))

Moment in care Radion Chiaburu apare de unde nu te-astepti si reincepe sa turuie in favoarea mea: "Cea mai documentata ziarista de la Adevarul, Majestate... I-au iesit niste articole..." :))

Eu, ce sa zic? Ce sa mai zic? Am ras cu gura pana la urechi. Ca, vorba aia, nici mama nu m-a laudat atata :)) Si-n fata cui m-a laudat domnul Chiaburu... Datoare pe veci omului astuia :)

Si da-i si razi, rosie de la atatea laude :)

Nu-mi revenisem :)

Gata, imi recuperez pixul si cartea cu autograful Majestatii Sale. Si ma dau mai la o parte, ca sa imi revin :)) Dar am ras cu totii copios, asta e clar. Ca acuma, daca stau sa ma gandesc, eu nici nu stiu ce-am zis, dac-am mai apucat sa zic ceva :)) Una peste alta, a fost o zi super. Si-am zis sa va bucurati si voi de bucuria mea. Asta dac-o mai exista vreun cititor al blogului meu. Resuscitat o data la doua-trei luni :)))