Intalnirea.

Prima data ne-am vazut la Nazare, acum trei ani. Era toamna, toamna vesela, cu nisip marunt, cu inflexiuni aurii; si, din loc in loc pe plaja, babute in rochii negre si plase cu pesti mici, pusi la uscat. Erai cuminte, linistit, tacut; si valuri mici, ca o spuma de sapun, iti tulburau din vreme in vreme suprafata limpede, verzuie.

Dar anul asta, intr-o seara de mijloc de octombrie, la Gulpilhares, m-ai bagat in speriati. Zau. Un zgomot asurzitor, o furtuna cu tunete, un muget, o bolboroseala care nu se sfarsea; si valuri, valuri multe, mari, inalte, o spuma nervoasa, continua, involburata, care nu lasa sa se mai vada niciun centimetru de apa verde, limpede. Tu, oceanule,  m-ai bagat in sperieti la Gulpilhares; parea ca vii sa ne inghiti pe mine si pe Ali; iar eu n-aveam nicio incredere in garantiile tale: cum sa ma plimb relaxata pe potecuta aia din scanduri, cand potecuta era invadata pe jumatate de nisip si urme de valuri se vedeau la mai putin de un metru distanta...? Si tu urlai, tranteai, pufneai, iar eu radeam, de groaza, de uimire, de uimire si de groaza; radeam cum rade un copil pe care il arunca tatal lui in sus, iar el rade ca sa-si acopere groaza... Stiti sentimentul, nu? Veselie si teama, una intr-alta: figura mea la Gulpilhares, la a doua intalnire din viata cu Atlanticul. 

Printre rasete ingrozite, au aparut, cu totul paradoxal, si firimituri de curaj; dar tot n-am avut incredere sa merg pe aleea din lemn, pe langa tine; am luat-o pe strada si-am revenit apoi pe poteca din scanduri, pentru ca, da, se vedea in departare o biserica inconjurata la propriu de ape: Capela do Senhor da Pedra, biciuita nemilos de valurile tale.

Cateva zile mai tarziu, in Porto, la Foz du Douro (Foj du Duru, daca vreti sa stiti cum zic localnicii), acolo unde Douro se intalneste cu tine, aproape ca ne-am imprietenit: eu am cules scoici, mici, pricajite, macinate de atatea lovituri, si nu te-am mai bagat in seama; pe tine care te izbeai si-acum cu putere de farul ala care parea la capatul pamantului. Ai indraznit la un moment dat sa ma pleznesti in fata, eu, cu tot cu aparatul meu de fotografiat, iar obiectivul meu n-o sa te ierte prea curand...

Si scria negru pe alb, pe un panou: "pericol"; insa pescarilor de pe dig nu le pasa; desi urme generoase de apa aratau ca, da, trecusesi si pe-acolo; si de curand chiar. Am vrut s-o iau la fuga de cateva ori, recunosc.

Ceva mai tarziu, dupa un pranz copios in Matosinhos, m-am apropiat din nou de tine; plaja - lata, intinsa - era doldora de pescarusi; si de gainaturile lor, sa ne intelegem. Hanoracul meu albastru poate sa va confirme c-a fost si el gazda generoasa a unuia (nu, nu a unui pescarus, ci chiar a unui gainat); mi-am promis c-o sa joc la loto pana la sfarsitul sejurului si n-am facut-o. Dar de la Matosinhos eu asta imi amintesc: nisipul umed, cu pete albe, multe pete albe, colonia de pescarusi, surferii, aburul umed, cetos, pescarii si inghetata scapata din greseala pe nisip de Ali, o pata mare de alb si roz pe nisipul primitor. Tu, in schimb, erai mai linistit; si in zare gazduiai un vas de croaziera, o lume intreaga pe apa; si vase mai mici, pescaresti, adulmecate talhareste de perdele de pescarusi.

 

In penultima zi, la Gulpilhares, ne-am imprietenit de-a binelea: tu, cuminte si calm, eu cu vesnicul acoperamant roz de ploaie (pe care-l plimb dupa mine in fiecare vacanta, inca de la Viena, din 2006). In ochi nu mi se mai citea groaza; dar am inteles un lucru: marinaria pe Atlantic n-ar fi fost de mine. Zau.