Drumul catre marele oras

Am stat la Gulpilhares, asta stiti. Ce nu stiti e ca suburbia asta din apropiere de Porto (suburbie sau ce-o fi; ca inca nu mi-e clara organizarea administrativa a zonei) ne-a intampinat cu o ploaie cu bulbuci. Am coborat din tren la Francelos si-am stat in statie ca gainile plouate, in trenciuri colorate si cu genunchii tremurand, asteptand sa se opreasca potopul. (Si-n gand: "Ma, ce drac de concediu e asta? Ploua ca la balamuc la astia"). Si-apoi, pe drumul umed, cu gentile dupa noi, ne-au latrat toti cainii pana la apartamentul inchiriat; haraiau trollerele, domnule, ce sa mai discutam. In fata blocului (nou, simpatic, nimic de zis), ne astepta in masina domnul Antonio; elegant, imbracat bine, care ne-a prezentat apartamentul dar a catadicist sa ne spuna abia in ultima zi ca ar fi trebuit sa mancam la bodega nu stiu care din Gulpilhares, unde vine la pranz chiar antrenorul lui F.C. Porto. Data viitoare, musiu Antonio; data viitoare.

Ce nu stiti e si ca apartamentul asta din Gulpilhares arata bestial. Zau. Cald, luminos, incapator; cu camere asemanatoare (iar asta a fost pentru noi un mare plus; obisnuiti in vacantele precedente sa tragem la sorti cine ia camera superba, cu jacuzzi, cu vedere, si cine ia stiftul, camera naspa, camera cu soparle, camera inchisoare, cu un singur geam, si ala la mama naibii :). Deci, da; aici a fost bine; si camerele, asemanatoare, frumoase si luminoase (uite-ma pe mine jos, intr-o dumineata, cu clovnul, pe perete). Bine, la Fuhrer s-a nimerit si de data asta, ca si la Nisa, camera fara caldura :) Pe cuvant de cercetas ca data viitoare Fuhrer si Ali o sa primeasca incaperea cea mai tare (Zagreb se apropie :).

 

Si ce nu mai stiti e ca asa cum am inceput am tinut-o tot concediul. Adica intr-o maaaare alergatura. Si, nu, nu e vorba de alergatura prin oras, ca-n orice vacanta. E vorba de alergatura pana in oras. Pentru ca, doamnelor si domnilor, ca sa ajungem la Porto din Gulpilhares trebuia sa luam trenul; fie din statia Francelos, fie din statia Miramar. 

Si, ca sa ajungem la tren, trebuia sa alergam de fiecare data pana ne iesea limba; si pana curgea transpiratia rauri-rauri. Dat fiind ca noi, lenesii, ieseam din casa la 10 fix si la 10 si 14 venea trenul. Si pentru ca, desi linia ferata era aproape, iar noi vedeam trenurile din sufragerie, ca sa ajungem in statie ocoleam de ne ieseau ochii; si limba, ati inteles. Ca nu era un drumeag, ca orice drumeag, pe langa linie. Nu, domnule. Trebuia sa bati tot cartierul, sa te latre toti cainii (si pisicile, ivite mot pe la garduri), sa treci linia de cale ferata - si numai la verde; ca treceau trenuri de mare viteza pe acolo si stationarea la verde era obligatorie; am si pierdut trenul c-am stat vreo enspe minute la verdeeee - sa mai mergi pe-o strada, pieptis, pieptis, sufland si rasufland ca un dependent de tutun, sa mai treci o data linia de cale ferata (tot la verde, ce credeati?) si, da, abia apoi s-ajungi in statie. Si asta-ti lua in jur de zece minute daca alergai cu limba de-un cot (cu-o mica pauza la verde). 

Ne-ar fi fost mai bine si mai comod daca ieseam din casa la fara un sfert. Dar, nu; noi am perseverat cu ora fixa; asa ca-n statie ne storceam hanoracele de sudoare rece si pana-n Porto (15 minute) abia ne recapatam suflul si culoarea normala in obraji. Ati inteles: ce trebuia sa fie o exceptie - in prima zi de concediu am alergat spre statie, ca trebuia sa dea Ali un examen online de reumato la un internet cafe din Porto; internet cafe pe care nu-l vazuse nimeni decat pe Google Maps - s-a tranformat in regula. Alergatura de dimineata. (Si, da, Ali a ajuns la internet cafe, multumesc de intrebare; cu patru minute inainte sa inceapa examenul; pe care l-a si luat, sa stiti :).

Si in alergatura asta a noastra zilnica nu mai era timp sa vezi nimic; ma rog, exagerez. Vedeai in viteza niste flori, niste azulejos, o casa galbena, te mai latra un caine, te mai lasa un nerv... sau doi; iar intr-o dumineata curajosii grupului au luat-o chiar pe langa linie; desi scria pe-acolo ca e interzis, ca e periculos, ca se lasa cu amenzi; ei, nu si nu, au vrut sa faca pe localnicii :)) Au ajuns in statie mai devreme decat noi, astilalti, cei ascultatori; dar n-au mai repetat experienta cand au vazut cu ce viteza trec trenurile de mare viteza. PARE, ESCUTE, OLHE - scria mare pe afise; adaos la semafor. Eu una treceam liniile intr-o milisecunda, cu permanentul stres: "Daca nu merge semaforul ca lumea?" :))

Ei, dar intr-o dumineata cu soare am reusit sa pozez - tot in viteza luminii - si casa alba cu ferestre galbene; uite-asa o casa de vacanta vreau si eu sa am cand o fi sa fie. S-a notat? :))

 

Si, gata, suntem in tren, ne ducem spre Porto; pregatiti-va sa fiti uimiti: in urmatorul episod va povestesc despre Estacao Sao Bento. Doldora de azulejos :)