Istoria unei foste potentiale gimnaste

 

De unde sa incep? Ca nu toti stiti ca eu, la sfarsitul clasei a VIII-a, cand a trebuit sa dau la liceu, eram intr-o dilema capitala. Eu nu voiam sa dau la niciun liceu; pentru ca eu nu voiam sa fiu nimic. Eu stiam deja ce vrusesem sa fiu; dar la 14 ani era deja prea tarziu; si-atunci de ce sa mai fi dat admitere la un liceu, fie el si sportiv? N-avea niciun rost.

Nu stiu cu exactitate cand mi-a intrat in cap ca eu vreau sa fiu gimnasta. Dar gimnasta gimnastelor; nu orice gimnasta. Una cu medalii multe si de aur agatate de gat. Nu pot sa spun "aici a inceput povestea". Dar imi amintesc o fetita, cu par negru, cu breton – nu, nu Nadia – si o scara de bloc, la Galati, in Ţiglina nu stiu care; nu cunosc prea bine dedesubturile Galatiului. Eram la mama Onica in vizita la Galati – adica la matusa, sora mamei – iar fetita asta mica, bondoaca, imi povestea ca ea e la Onesti, la gimnastica. Nu stiu cati ani avea ea, nu stiu cati ani aveam eu. Si nu stiu daca mie imi placea gimnastica inainte de episodul asta; sunt aproape sigura ca da. Dar cred asta a fost momentul in care mi-a intrat in cap c-as putea fi si eu o gimnasta la Onesti; cu breton sau nu, asta conta mai putin.

Revenim: la final de clasa a VIII-a n-aveam nici cea mai mica idee la ce liceu sa dau; pentru ca eu stiam deja ce dorisem sa fiu – gimnasta – iar la 14 ani era cam tarziu pentru asta. Am dat pana la urma la „Hasdeu”, la bio-chimie, si dupa aia m-am facut ziarist :) - deci nu-i chiar asa de rau, nu? Dar pana la 14 ani batusem toata fasolea uscata din gradina si toate santurile din fata casei mele, din fata casei altora, facand „roata” si incercand sa fac „lenta” sau podul din picioare. Pentru ca, sa stiti, era un campionat puternic de gimnastica la Jirlau, in anii copilariei mele. Eram eu – adica Lavinia Milosovici sau Svetlana Boguinskaia (Lavinia era pe val, luase 10 la sol, la Barcelona; deci putem sa asezam temporal povestile: 1992; iar rusoaica imi placea si ea foarte mult). Era Alina Stanciu – adica, de cele mai multe ori, Gina Gogean, nu? Siiii.... in principiu, astea erau concurentele :). Cand voiam sa extindem putin competitia, venea si Ana Stoian, de la cateva case departare, cu tot costumul ei rosu, chiar de gimnastica, pe care il invidiam noi, celelalte doua, care aveam pantaloni scurti (eu) si colanti (Alina). Si cand voiam sa fie chiar concurs international venea si Dora, fata profesorului de matematica. Mi-amintesc si-acum inovatia din pricina careia si-a scrantit Dora mana; si-a venit Gabi, sora mai mare, sa intrebe ce s-a intamplat. Inovatia era asa: o bucata lunga si ingusta de placaj, care avea, cu un metru inainte de capat, o buturuga pusa dedesubt; care sa ridice capatul si sa functioneze ca o trambulina pentru sarituri. Alergai, bateai si sareai peste cap in gramada de fasole uscata, acoperita cu o cuvertura; visinie. Si, da, ne mai si accidentam. La sol, in schimb, adica pe patratul ala desenat pe pamant, in aceeasi gradina – in care nu supravietuia nicio planta – accidentele erau mai putine. Atata doar ca nu aveam muzica. De cele mai multe ori, muzica era doar in capul nostru. Alteori, scoteam eu pe geam un casetofon maro, rusesc, Electronica, si puneam casetele cu Sandra ale lui frate-miu. Sau ne mutam in gradina la mamaia Alinei si asteptam sa dea vecinul Zinel drumul la radio, ca sa avem si noi muzica de sol. Sau de panglica – ca aveam si zile in care faceam gimnastica ritmica.

Cu paralelele era mai complicat. In primul rand, pentru ca n-aveam doua bare, ci numai una. Agatata in prima faza in curtea din spatele casei, intre un pom si un gard, intre rate si gaini (ne impacam bine, sa stiti). Si-apoi in fata casei, intre un gard de sarma si un par care facea pere mici. Si-apoi era complicat si pentru ca ne era frica. Ne era frica sa stam cu fundul pe bara aia subtire si sa ne dam pe spate. Cand in sfarsit m-am dat eu (Alina Stanciu, trebuie sa-mi recunosti intaietatea la faza asta), am zis ca l-am apucat pe Dumnezeu de picior; sau ca am luat aurul la Jocurile Olimpice. Asa ca functionam si pe post de antrenor pentru Alina la paralele; care a facut si ea caderea asta pe spate pana la urma. Asa cum a functionat ea pe post de antrenor pentru mine, cand, la un inceput de vacanta, a venit la Jirlau de la Slatina (unde statea; la Jirlau venea doar in vacante) stiind „lenta”. Dom'le, pentru noi „lenta” era maximum. Alergai, te dadeai peste cap si ramaneai in pod. Ea stia; eu nu stiam; asa ca am batut iarba de pe sant zile intregi, sub atenta supraveghere a Alinei, pana cand mi-a iesit. Stiu si-acum cum arata momentul reusitei: era seara, trecusera si vacile de la cireada (stiti ca Jirlaul e un sat din judetul Braila, nu?), iarba pe sant la nea Nicu era verde, proaspata, iar mie mi-a iesit, domnule, „lenta”. Mi-a ieeeeesiiiit! (Mai tarziu, la liceu, „lenta” mea era piesa de rezistenta la orele de sport).
Agatate de bara aia (paralelele noastre), evident ca ne zarea toata lumea care trecea pe strada; ca gardul de sarma, cu ochiuri mari, nu putea sa ascunda nimic. (Pe gardul ala ne mai faceam noi incalzirea stand in maini, dimineata si seara). Asa se face ca, mai tarziu, un prieten bun de-ai mei, Dan, Dan Mocanu – care era la Seminar, avea un paltonel elegant si trecea cu fetele pe drum, la plimbare – mi-a marturisit retrospectiv ca el credea ca noi nu suntem prea sanatoase la bila. Pentru ca noi, eu si Alina – sa ne intelegem – numai asta faceam toata vara: eram permanent intr-o competitie de gimnastica. Ne luam nume de concurs, stabileam ordinea de intrare la aparate (nici nu stiti cat de dificil era sa faci asta cu doua persoane; sau trei :), ne dadeam note, faceam medii, confectionam medalii si diplome din hartie si staniol – bineinteles, fiecare cu culoarea ei: era o adevarata incercare sa gasim staniolul corespunzator. Evident, ambitioasa de mine voia intotdeauna sa ia 10; si cand nu-l lua, se imbufna teribil :). Nu, Alina? Pardon; nu, Gina Gogean? :)

 

(da, da, stiu ca aici nu suntem in concurs, ci cu catei in brate; dar ce sa fac eu daca n-avem nicio poza din timpul competittilor din gradina? Alina, am imprumutat poza de la tine, ca a mea cred ca e la Jirlau)

Daca sariturile erau pe fasole sau din locul in care tulpina groasa a zarzarului din fata casei se impartea in doua, cu barna era o adevarata aventura. Pentru ca o desenam pe pamant la mamaia Galetoaia in curte (adica la Alina) si, evident, nu trebuia sa ploua. Ca daca ploua se amana concursul. Barna aia – desenata si redesenata in fiecare zi pe pamant – cred ca e si acum acolo, daca stii unde s-o cauti. Exagerez, evident; dar un semn trebuie sa fi ramas de vreme ce veri intregi, an dupa an, am desenat-o in acelasi loc. Cand ne era lene sa organizam un concurs mai mare, organizam unul cu o singura proba: barna. Si incercam toata ziua sa ne tinem echilibrul :) pe barna desenata pe pamant si cred ca asta e si motivul pentru care barna e aparatul meu favorit si azi.

E musai sa-mi caut medaliile; e musai sa-mi caut caietele cu note (mazgalite cu creionul, pline de pete pamantii, din pricina contactului cu "aparatele"; pamantul era talcul nostru). Dar e musai sa-mi caut si teancurile de caiete cu rezultatele concursurilor oficiale; cele de la televizor, cu adevarata Lavinia, cu adevarata Gina si adevarata Svetlana, comentate – evident – de Cristian Topescu. Noi n-aveam comentator; si nici nevoie n-aveam. Noi aveam aparate si costume improvizate de gimnastica. Cred ca toata copilaria mi-am dorit si eu un costum, unul adevarat; la Jirlau, se intelege, nu se gaseau; si nici la Faurei, nici la Braila, nici la Buzau. Sau n-am stiut eu unde sa caut. Asa ca a fost o mare bucurie cand mama mi-a luat un soi de costum de gimnastica – cred ca era mai degraba un costum de baie; si era si cam decoltat – cu niste flori/frunze mari verzi sau mov. Sau cand mi-am luat si eu prima pereche de colanti; asta era deja dupa ’90; si colantii erau de la Bucuresti, de la magazimul ala Bucuresti-Berlin, pescuiti dintr-un sac, adus cred din Turcia. Si erau de un albastru aprins, daca nu chiar electric.

Asa mi-am/ne-am petrecut noi copilaria. Fiind gimnaste la Jirlau si dorindu-ne sa fim gimnaste de Onesti; sau macar de Braila. Imi amintesc seri nenumarate in care tata se pregatea sa plece la vreun cerc sau la vreo inspectie la Braila (sau vizita la inspectorat, cine mai stie); si trebuia – de fiecare data – sa-mi promita ca va trece si pe la Clubul Sportiv Scolar din oras, ca sa se intereseze de conditii: cum, in ce fel pot eu sa ma duc la gimnastica. La intoarcere, nimic: n-a fost timp sa treaca pe la club; data viitoare. Continuam sa sper. Si de-abia in anii din urma mi-a zis mama: „Floricel, era greu, nu mai era copilarie; n-am vrut sa te ducem”. Ei, nu-i nimic; poate in viata viitoare :))). Cert e ca asta a fost un vis; un mare, mare vis. Si la cat de mult imi doream cred c-ajungeam, si eu, si Alina, cel putin campioane mondiale :). Serios vorbind, cand ma gandesc la povestea asta, uite, rad. Nu-i vorba de regrete aici. Daca era sa fie, era. Daca n-a fost, n-a fost. Cel putin, am avut cea mai frumoasa copilarie din lume; asta-i sigur.

Iar visele astea ale mele, ale noastre, erau peste tot: nu numai in caietele mazgalite, nu numai in medaliile din staniol si hartie, nu numai in palmele noastre tocite de bara aia de paralele (da, domnule, aveam si noi bataturi de gimnaste), ci si in fiecare interior de carte din biblioteca. Nu cred ca era pagina de garda pe care sa nu desenez ba o Lavinia Milosovici, ba o Cristina Bontas, ba o Stoian A. Florentina. Si mai erau visele mele, ale noastre, si-n cutiile mari din carton, pline cu poze si articole decupate din ziare: era 1992, era anul Laviniei, era solul si zecele Laviniei la Barcelona; iar „Adevarul” din anul ala – ai mei erau abonati la „Adevarul” – a fost ciopartit si rasciopartit; adesea chiar inainte sa fie citit de catre familion.

Inchidem cercul: in 1996, cand am intrat la liceu, am devenit subit adult. Nu mai eram gimnasta; nu mai puteam fi una chiar daca alegeam – cum am gandit pentru o clipa – Liceul Sportiv. Am dat la bio-chimie – habar n-aveam ce urma sa fac cu bio-chimia  asta –, am continuat sa ma uit la concursurile de gimnastica de la televizor, comentate de acelasi Cristian Topescu, dar am uitat de mine gimnasta. Dar la facultate, imediat dupa JO de la Sidney, primul meu proiect a fost legat de Andreea Raducan si de povestea Nurofenului; incepusem sa decupez iarasi din ziare articole despre Andreea...

Dar de unde acum – ma intrebati – acest acces de entuziasm, aceasta avalansa de povesti, de amintiri? Pai pentru ca astazi s-a intamplat o chestiune memorabila si avalansa asta a venit peste mine; m-a acoperit cu nostalgie si emotii; si nici n-am avut timp sa ma apar; si nici n-am vrut s-o fac. Azi – AZI, 7 iulie 2012 – am intrat pentru prima oara – da, domnule, pentru prima oara – intr-o sala de gimnastica, fie ea si improvizata, la Polivalenta.

Azi a fost Patrulaterul de gimnastica la Bucuresti – echipele Romaniei, Germaniei, Italiei, Frantei au sustinut un ultim concurs inainte de JO de la Londra – iar eu am intrat pentru prima data intr-o sala, am vazut prima data o barna altfel decat la televizor si am varat mana prima oara intr-un recipient din-ala cu talc. Azi. La atata amar de distanta de visele mele de la Jirlau. Iar Diana Bulimar – prima fetita pe care am vazut-o la sol din echipa Romaniei – imi va fi pe veci draga; pentru ca e primul exercitiu pe care l-am vazut desfasurandu-se in fata ochilor mei. Aproape patetic, nu? Sa-ti doresti cu ardoare sa fii gimnasta si, daca nu poti, sa te rupi cu totul de povestea asta; sa vrei sa o uiti si sa nu te duci nici macar la un campionat national... O fi patetic, n-o fi, asta conteaza mai putin; conteaza in schimb ca astazi, vreme de trei ore, am avut un zambet urias pe fata, ca le-am mancat din ochi pe fetele astea cucuiete, care pleaca imediat la Londra, si ca, la final de concurs, am luat-o la pas prin sala, pe langa toate aparatele, pe langa toate zambetele, pe langa toate fetele; cu care m-am pozat; si pe care-mi venea sa le strang tare, tare in brate si sa le transmit toata puterea din lume pentru Jocurile Olimpice. Asa, ca de la gimnasta la gimnasta :) La final de tot, un instantaneu cu potentialul meu fost antrenor: Octavian Bellu (pana la varsta asta, m-as fi retras deja; daca n-as fi fost o Chusovitina :).

Iata, deci, povestea bucuriei mele in fotografii; multe fotografii; cum se cade unei postari atat de lungi cum e aceasta.

In mintea mea, Andreea va ramane campioana olimpica absoluta de la Sidney. Am zis.

Eu si draga mea Larisa Iordache; ii doresc fetei asteia ca un titirez vesel si colorat sa ia la Londra atata aur cat poate duce. Da. Asta ii doresc :)

 

Cu Diana Chelaru, zambareata foc :)

 Cu Vanessa Ferrari, asul din maneca echipei Italiei.

De draguta de Diana Bulimar ce ziceti? Nu-i asa ca-ti vine sa le imbratisezi cu putere pe toate fetele astea frumoase si ambitioase? 

Cu Elisabeth Seitz, din echipa Germaniei.

Cu Dana Andrei si Raluca Haidu. 

Vreau sa vad zambetul asta mare si frumos al Sandrei Izbasa la toate festivitatile de premiere de la Londra. S-a notat? :)

Si, da, cu Octavian Bellu, ca sa inchidem cercul.

Pentru toate pozele astea minunate multumesc lui Mariusache :). 

Si pentru toatele celelalte poze de aseara, cu gimnastele autentice, click pe linkul de mai jos:

• http://despre-toate-si-despre-nimic.blogspot.ro/2012/07/patrulaterul-de-gimnastica-de-la.html