Acasa, la Jirlau, le-am zis intotdeauna "măcinici". Nu mucenici, ci măcinici; habar nu am de ce. Asa am auzit, asa am spus, asa am crezut ca eu ca-i corect, tot asa cum cred si-acum, cateodata, ca troleul e tramvai si invers; tot asa cum a crezut si Ali vreme de ani buni ca se zice "cimintir", nu cimitir. Niste inculte, ce sa mai :) Potrivit Dex, "măcinicul" e un om venit la moara, sa macine, dar nici asta nu ma poate convinge; asa c-o sa le zic in continuare "măcinici" acestor minuni portocalii sub forma de opt, cu gust bun si dulce, si dulce si bun de cozonac (sau de gogosi - ca mai e si varianta celor prajiti, pe care papilele mele gustative si-i amintesc cu mare drag), peste care o mana grijulie a presarat o ploaie de mieji de nuca sfaramati, dupa ce aceeasi mana a trecut pe deasupra lor o pensula bine inmuiata in miere. Asadar, măcinicii mei, cei pe care mi-i amintesc de-acasa, asa sunt: aurii si sub forma de opt,. Asa cum arata cei de jos si de sus, pregatiti de data asta la Bucuresti, din care m-am infruptat eu din seara asta, fara sa mai astept ziua de 9.
Mai tarziu, pe la liceu, am mancat si "ciorba de măcinici"; sau supa sau ce-o fi. Pregatea mamaia lu' Ali si venea cu ei, intr-un borcan din sticla, mare, mare, alaturi de o rezerva considerabila de mieji de nuci, pe care s-o mai adaugam, din cand in cand, in "supa". Venea la garsoniera din Buzau cu borcanul, ca sa-si hraneasca nepoata cu "măcinici" (Ali le zice corect, mucenici) si, pe langa nepoata, sa se hraneasca si prietena nepoatei, care nu mai vazuse ciorba de "măcinici" pan-atunci.
Un comentariu:
pfffuuu... dragă florentina, m-ai pus bine în încurcătură! nu mai ştiu cum le ziceam când eram băiet la mama: măcinici sau mucenici! mama făcea (oare mai face? iată o intrebare pe care o să i-o pun mâine!) versiunea ciorbă (o zeamă cam urâtă la vedere, dar foarte dulce şi plină de nucă pisată) în care scufunda nişte covrigei (neapărat homemade!) până se înmuiau şi se lăbărţau prin toată oala. pfffiuuu... ce vremuri bune!
Trimiteți un comentariu