Povesti de la Cluj

... sau cum sa transformi plecarea la Cluj, pentru o conferinta internationala de Sociologie, intr-o mica vacanta de decembrie. Ca tot zice Alina-blondina ca eu am puteri magice si reusesc sa fac dintr-o simpla iesire din Bucuresti "o minunata aventura". Suna flatant si simpatic. Si mi-ar placea, in sinea mea, sa fie asa.

Asadar, am plecat de 1 decembrie la Cluj cu Agota, cu machineta ei "micuta si desteapta" (asa o defineste posesoarea si asa si e, ne-a dus pana la Cluj fara probleme). La Bucuresti era vant, rece si oamenii incercau sa-si inchida umbrelele incorsetate in polei, inainte sa coboare la metrou. La Cluj era doar umezeala si intuneric atunci cand am ajuns. Si ceata pe Dealul Feleacului. Si-un apartament (al fratelui), pe care nu-l mai vazusem niciodata, intr-un bloc verde (si la propriu, si la figurat - e plin de plante mari, frumoase, verzi). Si pe masa, in apartamentul gol (frate-miu era la Bucuresti), o punga mare, generoasa, cu bomboane "Bucuria". Asa a inceput povestea mea la Cluj. Cu-o seara dulce, cu bomboane, si cu "sevillanas" ascultate pe laptop.

Si-a continuat a doua zi, cu soare, soare-soare (in timp ce Bucurestiul aud ca nu era deloc prietenos) si cu o coborare pe strada Republicii, fuga-fuga, s-ajung la pranz la Casa Universitarilor, unde sa punem tara la cale, noi, grupul de doctoranzi venit la conferinta. La care conferinta a fost obositor, cu program indesat, dar fain, interesant. Cu numeroase prezentari, cu receptie, cu glume, cu "floarea sociologiei" (suna pompos, dar cred c-au fost vreo 300 de insi si mai bine stransi la Cluj, la conferinta asta). Si cu noi, cei cinci care-au speriat Vestul :) (sase, daca-l punem la socoteala si pe Profu' :).

(cred ca aici vorbea Marga, in Aula Magna a Universitatii Babes-Bolyai)

(si aici am bantuit eu orin oras, intr-o seara ploioasa, inainte de seara de gala, de receptia de deschidere oficiala a conferintei)

Si dupa zilele de conferinta, a urmat una si jumatate, in care iesirea la Cluj s-a transformat in "mica aventura", in care frate-miu, sosit si el la Cluj, m-a plimbat pe colo si pe colo, mi-a aratat ascunzisurile, locurile cunoscute doar de localnici, privelistile, mi-a spus povestile. Intai la "Liga", restaurantul lui Paszkany - restaurantul patronului de la CFR Cluj, unde m-am pozat eu cu tricouri faimoase, Ballack, Nesta, Messi, si unde vin fotbalistii de la CFR sa manance la pranz si unde-au adus Cupa anul trecut (sau cand a fost) si toata lumea se poza cu ea...

... si-apoi la minunata ceainarie-cofetarie-cafenea Mozart Cafe, de langa Parcul Central, unde ajunge doar cel care stie si unde torturile au numele de imparati si imparatese, ciocolata calda are scortisoara si frisca din belsug si unde fetele proprietaresei turuie vesel (e afacere de familie) si-ti umplu masa cu dulci bunatati, imbracate fiind ca pe vremea imperiului: rochii lungi, albe, cu sorturi colorate si bonete albe si nostime pe cap. Te simti ca intr-o casa veche, calda, te simti ca in familie si pleci zicand c-o sa mai vii. Cand n-o sa mai faci greseala de-a lasa pe farfurie jumatate de felie de tort Maria Tereza cu fructe de padure (se vede treaba ca stomacul meu nu fusese pregatit pentru vizita si se indopase cu omleta, in avans).

De prin oras...

De pe Dealul Cetatuii, orasul se vede frumos, impunator, elegant, in ciuda norilor si-a umbrelor de ceata. Cu turnurile sale inalte, indraznete, orasul asta e ca o vedere pe care poti sa o trimiti oricui, oricand.

Si mai e si targul de Sf. Nicolae de langa casa in care s-ar fi nascut Mathias Corvin, cu tot cu vanzatorul de "lanoase" (de gentute, portofele si coliere, toate din lana colorata), care a insistat sa-mi faca poze printre lanoasele lui, pretextand ca ies poze geniale, colorate. Si mai sunt si cercelusii, si cei cumparati, si cei primiti cadou, alesi la intamplare din doua tenculete ("aici sunt cei din sticla, aici sunt cei din lemn, alegeti un pliculet"), si borcanelul cu straturi (fructe zaharisite, mieji de nuca in miere, fructe, mieji, fructe, mieji...), si ursuletul din ceara, si sapunurile mirositoare, si doamna care intreba de camasi albe, si titirezul cumparat pentru Dora, si piata cu piatra cubica si aer occidental. Si, mai incolo, statuia lui Mihai Viteazul, si, cativa zeci de pasi mai departe, statuia lui Mathias Corvin de langa biserica din Piata Unirii, cu tot cu turnul ei impunator. Si "hai sa ne mai incalzim", si iarasi niste poze, si-o vizita scurta in Polus Center, si-apoi, seara, o supa cu pui si taitei, fierbinte, calda, buna, dupa o zi lunga, lunga. Si febra musculara, febra musculara cat cuprinde. Niste zile frumoase si calde (in ciuda lui decembrie) la Cluj, cu frate-miu, cu conferinta, cu toate cele. Un mic concediu simpatic, o pauza, o ruptura de ritm.

Si-ar fi putut ramane asa, povestea. Linistita, fara neprevazut. Dar n-a fost chiar asa si, la intoarcere, in tren, in lungul drum catre Bucuresti, dupa ce ne-am uitat pe laptop la "Manolete", eu si Anita, eu la o casca, ea la o casca, si ne-am cam intristat, ne-am intristat si mai si atunci cand, in vagonul nostru, o batranica s-a pierdut, s-a dus. Mi-amintesc foarte clar mana ei, subtire, mica, sprijinindu-se de laptopul baiatului din fata noastra, cand a iesit pentru cateva minute din vagon, condusa de fata ei. S-a intors la un moment dat la locul ei si, putina vreme mai tarziu, fata a intrebat, ingrijorata: "E vreun doctor in vagon?" Mamei, batranei, i se facuse rau. Au aparut, ca de nicaieri, si un doctor, si o doamna, tot cadru medical, au asezat-o intre cele doua randuri de scaune pe batranica si, timp de o ora, au incercat sa o resusciteze. De-abia plecasem din Sighisoara. Si, pana la Brasov, a mai fost o ora. O ora prea lunga pentru ea. Nu si-a mai revenit. Facuse stop cardiac. La Brasov, vagonul s-a umplut de Smurd, de politisti, si, la un moment dat, ne-au anuntat: "vagonul ramane aici". Asta e, inteleg, procedura. Si-acolo a ramas, cu tot cu batrana care n-a mai putut fi salvata, cu tot cu fata si cu ginerele. Iar noi, ceilalti, am pornit spre Bucuresti. Cu totii, incurcati si tristi. Si cu intrebari: "dar daca intercity avea trusa de prim-ajutor se putea face ceva pentru ea?", "de ce a trebuit sa fim atat de departe de Brasov?", "n-o fi existat vreo posibilitate ca trenul sa se intoarca mai bine la Sighisoara?". Si-asa a sfarsit povestea mini-iesirii mele la Cluj. Trist si aiurea. Aiurea si trist. Si, daca ma gandesc acum, la distanta de cateva zile, aproape ireal.