despre toate si despre nimic: iunie 2010

miercuri, iunie 30, 2010

Jacqui Banaszynski si-un nod in gat.

Nodul meu. Reactie la povestea ei despre o alta poveste, cea care i-a adus un Pulitzer la sfarsitul anilor '80.

Recunosc si imi asum marturisirea: nu stiam nimic despre Jacqui Banaszynski inainte sa citesc despre ea, despre venirea ei in Romania, pe blogul lui Cristi Lupsa. Cum n-am fost la cursurile de jurnalism narativ ale lui Cristi de la CJI - desi imi doresc acum s-o fi facut-o, cred sincer c-as fi auzit altfel de lucruri despre un alt fel de jurnalism - cum n-am fost, n-am auzit de Jacqui pana zilele trecute. My loss, obviously. Dar nu-i totul pierdut de vreme ce-am cunoscut-o azi. "Cunoscut-o", asa cum cunosc eu multi oameni: ascultandu-i. Si-a avut cateva povesti de spus Jacqui Banaszynski si cred c-ar fi un castig imens s-o mai ascult si cu alte ocazii. She made me think. M-a indepartat cumva de zona mea de confort, m-a rupt din lantul meu de ganduri alcatuit din "azi trebe sa editez cutare", "maine trebe sa paginez dosarul", "oare vin pozele in timp util". M-a facut sa ma gandesc la lucruri pe care le indepartasem cumva din lista de ganduri stabilite, "oficiale", permise. Si asta, cred, nu-i putin.

Ca sa porneasca de undeva, sa intre in poveste, a intrebat ce carte anume din copilarie ne-a influentat cumva, ce carte am simtit aproape cand eram copii. Intuneric total la mine in minte. Nu-mi venea nimic. Pe bune ca nu m-am gandit de mult la treaba asta, daca m-oi fi gandit vreodata... Am cautat, am cautat, am cautat si nu-mi venea decat "Povestasul" lui Llosa, dar asta a fost tarziu, pe la inceput de facultate. Si-am cautat pan-am gasit "La Medeleni", "Am fost medic la Auschwitz" (pe asta am citit-o mult, mult prea devreme si m-am sechelizat definitiv) si, in fine, cartea de povesti a bunicului, cu multe povesti, cum ii zice si numele, dar, mai presus de toate, cu "Parlita", un fel de "Fetita cu chibrituri". Cand am ajuns la povestea favorita a unui film, m-am dus pe-o carare deja batatorita: categoric, Gone with the wind, pe care l-am vazut si rasvazut de nu stiu cate ori la cinematograful in aer liber de la Monteoru. Adormeam intotdeauna pe la mijloc si ma trezeam la final, asa ca stiu cel mai bine scena de inceput, cu Scarlet inconjurata de baieti :) Mai tarziu, am vazut si tot filmul (de mai multe ori) si-am citit si cartea (de mai multe ori). Si nici mie nu mi-a placut sfarsitul, tot speram ca Scarlet sa-si vina in fire si sa revina la Rhet.

In fine. S-a vorbit mult despre povesti, asta era scopul intalnirii. Despre cum sa spui povesti. Despre cum o poveste ar trebui sa traga dupa sine alta poveste. Despre povestile lui Tim O'Brien din "The things they carried" si curajul lui de-a merge in Vietnam. Unde curajul a fost, mai degraba, teama de-a nu fi privit ulterior ca un las. Despre viata lui dupa Vietnam si cum sa explici unei fetite de 8 ani - a lui - de ce e el, tatal ei, atat de varza, de messed up. Despre cum sa alegi esentialul dintr-o mare de zgomot, despre cum sa-l pui "in a nutshell" si sa-l dai mai departe. Despre inceputurile jurnalismului narativ in State. Si despre cele doua mari povesti ale ei, ale lui Jacqui: foamete in Africa, in anii '80 (a stat o luna in Africa si-a aflat o poveste excelenta: ca oamenii isi cantau seara povestile, celor mai tineri, ca acestia sa le duca mai departe; suna a "Povestasul" lui Llosa si, mai cu seama, suna a istorie orala, acea istorie orala despre care vorbeste Paul Thompson in "Voice of the Past") si cum sa traiesti cu HIV, tot in anii 80, in America, si sa mori de SIDA putin mai tarziu.

In centrul povestii, un cuplu de homosexuali traind in Glenwood, Minnesota: Dick Hanson si Bert Henningson. Din motive independente de mine (da, da, o scuza, stiu), nu reusisem sa citesc toata seria de articole "Aids in the Heartland", caci asa s-a numit seria asta care a luat Pulitzerul, inainte de intalnire. Citisem o parte, substantiala, si mai citisem asa, pe deasupra, ca sa stiu care-i firul narativ. Cum se termina (desi asta era, cumva, evident). De-abia cateva ore mai tarziu, cand Jacqui povestea povestea povestii (verb substantiv substantiv - pentru cei care cred ca vad dublu sau triplu), abia atunci a venit si nodul in gat. Si cred ca pe o tipa de langa mine o apucase plansul. Seria de articole te atinge, in mod evident. Dar aproape si mai tare te atinge bucataria articolelor, cum s-au facut ele, ce-i in spatele lor, zbuciumul, framantarile. I-a fost greu autoarei sa scrie, sa documenteze, a reiesit din suita de intrebari care-au urmat povestii: viata personala s-a cam dus pe apa Sambetei, caci nu mai avea timp de nimic (serile, weekendurile le petrecea cu cei doi, Dick si Bert), editorul de la publicatia la care lucra o trimitea sa planga in casa scarii, sa se adune inainte sa se apuce de scris ("nu se obisnuia ca jurnalistele sa planga in redactie"). Povestea a fost dificil de scris. Si daca ma pun eu in papucii lui Jacqui, cred ca mi-ar fi fost teribil de greu sa nu ma implic emotional in toata povestea. Cred ca nimeni n-ar fi reusit sa fie cold as a rock in fata unei morti iminente.

Ea a facut sa para, insa, ca a luat-o ca pe o sarcina de lucru: voi veti muri de SIDA, iar eu scriu despre voi. Ca sa stie lumea ca existati, ca nu sunteti doar niste statistici, ca sa stie cum e. Totul a fost clar, de la inceput. Ca sa stie in ce anume se vara cei doi, ca sa stie ca ea si fotoreporterul vor fi acolo in cele mai intime situatii, i-a spus lui Dick, aproape textual: "I'm asking for your permission to watch you die". Asta urma sa fie finalul. Si-aici, nodul in gat. Nodul. Al meu. Si-a mai fost si-o serie de fotografii realizate in timpul documentarii, cu cei doi. Crude. Teribile. Si povestea colaterala a unui frate a lui Dick (personajul principal), prins intre fratele bolnav de SIDA si sotia terifiata de homosexuali si de SIDA. Si niste copii ai fratelui, nepotii lui Dick, care n-aveau voie sa-si vada unchiul decat din masina, o data cu geamul din spate foarte putin crapat. Si nepoata lui Dick (care era atunci in masina si-avea 10 ani), care-a descoperit povestea unchiului (si si-a descoperit asa si tatal) dupa 20 de ani si i-a scris lui Jacqui un mail cu final tulburator: a aflat din articole ca tatal ei, fratele lui Dick, a fost bun, a incercat sa fie alaturi de fratele bolnav de SIDA in ciuda scandalurilor sotiei. "Am crezut intotdeauna ca tatal meu a fost un om bun, dar it's nice to see that on print" (citat aproximativ).

Cred ca e greu sa scrii astfel de povesti. Foarte greu. Si cum sa faci sa nu devii parte din poveste, sa nu te implici mai mult decat trebuie s-o faci? Dar poti sa scrii o poveste buna daca nu te implici? Si daca simti ca te duci prea mult intr-o poveste, ce faci? Renunti? As fi vrut s-o intreb daca a renuntat vreodata la o poveste, daca a renuntat sa scrie o poveste pentru ca i s-a parut ca nu poate s-o duca. Sau daca s-a gandit, cel putin, sa renunte. Cred totusi, din povestea ei, ca n-a facut-o. Nu numai pentru ca e puternica. Dar e altceva aici si asta a reiesit de peste tot din intalnirea cu Jacqui: trebuie sa te gandesti mereu de ce faci asta. Pentru ce o faci. Cui foloseste. Si cred ca daca vezi imaginea de ansamblu reusesti sa treci peste sentimentul ala enervant ca poti sa te ineci intr-o poveste. Asa cred.

marți, iunie 22, 2010

CM de patinaj de la Torino: 27 martie, sambata. Japan, once again.

Episoadele anterioare:

Ieri (n.a. - ieri, 27 martie, caci ne intoarcem in timp) a fost o zi frumoasa, insorita si calda, asa ca de dimineata am mers la Borgo Medievale, un orasel medieval recreat in mijlocul orasului Torino, cu ocazia unei expozitii internationale, cred ca din 1911. E o cetate micuta, cu ateliere mestesugaresti si stradute inguste, cu arhitectura tipica cetatilor piemonteze medievale, o mica minune in Parcul Valentino, pe marginea raului Po. A fost cald, verde, cu maci portocalii si rosii, cu multe, multe poze, cu caramiziul cetatii si al stradutelor, cu fantanele cu apa rece si clara pe pietrele de pe stradute, cu intrat in atelierele artizanilor, pentru cumparat cercelusi si medalioane cu motive medievale.

Si-acum o sa va bombardez cu poze, ale mele si-ale lui Marius (cand aparem eu si Ali in poze e semn ca Mariusache e la aparate:))

Si aici noi plecam la patinaj, la programul liber al fetelor: noi, niste puncte in departare :))

Baietii au ramas la Borgo Medievale si prin oras, pe malul raului Po, si-au facut poze, multe poze, si-au fost si pe la Muzeul Olimpic (si Mariusache a pozat pentru mine niste patine si-o rochita de patinatoare, a Carolinei Kostner, de la JO torineze din 2006...)

Cum va spuneam, dupa Borgo Medievale, eu si Ali am tulit-o la patinaj.

Programul liber al fetelor.

Am cam alergat ca de obicei, am parut iar niste disperate in cautare de ajutor, cum eram noi in autobuz, cu harta in mana, in drum spre Palavela, asa incat un adolescent de langa noi, exasperat de vorbaraia noastra ne-a zis la un moment dat: „Mai e pana la Palavela”. In curtea Palavelei tocmai se finalizase festivitatea de decernare a „medaliilor mici” si am ajuns doar la timp sa fac cateva poze frumoasei Natalie Pechalat, sa ma extaziez de frumusetea lui Fabian Bourzat, iar Ali sa se isterizeze vazandu-l pe blondutul cu pleata si ochi incredibil de albastri Charlie White. Italienii Faiella si Scali o tulisera deja, nu am mai apucat sa vad decat putin din Tessa Virtue, putin din Meryl Davis si putin din Scott Moir. Francezii Pechalat si Bourzat au fost de departe cei mai prietenosi, locul 3 la programul liber. Au stat, s-au pozat, au zambit...

Frumoasa Nathalie...

O bucatica din parul Tessei Virtue...

Fabian Bourzat semnand un autograf, sub privirea "ocrotitoare" a bodyguardului... (frumos baiat, daca imi permiteti... Fabian, nu bodyguardul...)

Putin din pleata blonda a lui Charlie White... :)

Si din nou, francezii Nathalie si Fabian pozandu-se cu admiratoarele :)

Apoi, finala fetelor.

S-o luam cronologic, chiar daca inceputul finalei nu e chiar atat de palpitant :)

Sarah Hecken din Germania... (a avut un costum simpatic, mi-a placut; in rest, nu mi-a ramas cu nimic in minte, nici numele nu mi-l mai aminteam; noroc cu foile de la CM:)

Rusoaica Alena Leonova, care a avut un exercitiu simpatic pe un medley de melodii din musicalul "Chicago"...

Frumoasa finlandeza Kiira Korpi, care n-a facut mare branza, dar a fost, ca de obicei, frumoasa :)

In Palavela erau si mesaje de sustinere, unul dintre ele pentru Carolina Kostner, si inca foarte frumos: "Gli Angeli volano anche senza ali" (Ingerii zboara chiar si fara aripi :) Asta era, de altfel, si unul dintre mesajele de promovare ale campionatelor mondiale de patinaj, pe care le vedeai pe colo si pe colo prin oras.

Italianca Silvia Fontana comenta pentru Rai. Studioul improvizat era peste drum de noi, in dreapta :) Daca-mi permiteti, n-am fost niciodata fan Silvia Fontana, era prea masiva pentru patinaj.

Canadianca Cynthia Phaneuf, de care n-am auzit pana acum, se incalzea.

Chinezoaica Yan Liu.

Si intra la incalzire penultima grupa si deja concursul devine mai interesant. Morozov si Orser isi supravegheaza elevele, Miki Ando si Yu-Na Kim intra pe gheata.

Yu-Na.

Miki Ando, cu antrenorul ei Nikolai Morozov.

Yu-Na cu Brian Orser.

Si concursul reincepe cu Elene Gedevanishvili din Georgia.

Miki Ando a fost o Cleopatra excelenta, a avut un program foarte bun si un costum extraordinar.

Imi place Miki Ando, dar imi place si mai mult antrenorul ei, Nikolai Morozov. De fapt, e aiurea spus ca imi place. Ma intriga Nikolai Morozov, e un fel de „Il Padrino”, asa, cu un paltonas lung, maro, strans pe talie, si cu figura de mafiot. Iar programul lui Miki Ando a fost excelent, interesant, dar si mai interesant a fost spectacolul oferit de Nikolai Morozov, in timpul evolutiei elevei lui. Se agita, strangea pumnii, se incrunta, se lasa in jos, urmarea piruetele lui Miki de la nivelul mantinelei. Sa-l privesti era o chestie maxima, cred ca a fost excelent pentru operatorul care il urmarea in timpul programului. Avea multe fete, multe mutre... super simpatic, m-a amuzat teribil. Acuma sa nu intelegeti ca eram la un metru de Morozov, doar ca aparatul meu a facut minuni, urmaream totul prin obiectiv :). Ca sa intelegeti totusi ca la un campionat de patinaj sunt sumedenie de tentatii pentru ochi, nu reusesti sa te concentrezi pe exercitiul de pe gheata suta la suta oricat ai incerca. In fine, eu una nu am reusit s-o fac, trebuie sa revad programele la televizor :)).

Exercitiul lui Miki Ando aici:

Si poze, multe poze. Ultimele sfaturi ale lui Morozov:

Si gata, se pregateste sa inceapa.

Morozov jubileaza.

Yu-Na Kim a urmat dupa Miki Ando si a facut un program excelent, cu exceptia unei cazaturi care m-a intrigat, cum m-au intrigat si gafele de la programul scurt.

Ceva s-a intamplat cu fata asta la campionatele astea, ma impresiona prin siguranta, iar acum s-a blocat la scurt si a cazut la programul liber. Dar a tratat totul cu o lejeritate absoluta, chiar si cazatura a fost sigura :). Nu mi s-a parut ca s-a stresat in vreun fel ca a gafat. Ca sa citesc azi, 28 martie, in Tutto Sport un soi de barfa sau ce-o fi ca Yu-Na a venit la campionatele astea impotriva vointei ei, ca a vrut o pauza dupa olimpiada, dar ca federatia a obligat-o cumva sa vina, venirea ei aici a fost, intr-un fel, un fel de datorie pentru patrie de care trebuia sa se achite. Pare plauzibil. Trebuie sa mai citesc diverse cand ma intorc acasa, ca sa ma lamuresc ce a fost cu Yu-Na aici.

Exercitiul Yu-Nei e frumos si gratios, fata asta e ca o boare, imi place teribil de mult.

Si poze de dinainte, din timpul si de dupa exercitiu.

Aici avea suporteri, nu gluma. V-am mai povestit eu de ei, nu va mai bat la cap.

Viktoria Helgesson din Suedia.

Canadianca Cynthia Phaneuf.

Julia Sebestyen din Ungaria

Si-acum poze de la incalzirea ultimei grupe. Cea care conducea dupa programul scurt era americanca Mirai Nagasu, antrenata de Frank Caroll. Dar favorita era, in mod evident, Mao. Mao Asada.

Carolina Kostner a starnit delirul in Palavela, a facut un program bun, dar n-a reusit decat un loc 6. Inteleg totusi ca a fost multumita ca a putut sa-si revina dupa Vancouver, unde a cazut de patru ori la programul liber. Carolina promitea mai mult acum cativa ani, nu stiu ce s-a intamplat cu ea in timp...

Si a venit Mao Asada, cu ale ei doua triplu axeluri in programul liber, singura fata din lume (!) care face saritura asta in concurs, si inca de doua ori!

Mao este excelenta. Excelenta! Acuma, eu mi-am manifestat la Vancouver admiratia pentru Yu-Na, dar nici Mao nu ma lasa indiferenta. Doar ca fetele astea doua sunt super diferite! De la cer la pamant sunt diferentele!
Yu-Na e gingasa, frumoasa, gratioasa, excelenta saritoare. La ea, in mod clar, primeaza partea artistica. Fe-no-me-na-la! E o fata in toata puterea cuvantului.
Mao, de cealalta parte, este un as al sariturilor. As! Ar putea fara probleme concura in concursul baietilor, l-ar bate la fund pe Lysacek, si ea este in mod clar fata care va face sa evolueze patinajul feminin. Ea il va face sa creasca, dupa ani in care s-a baltit in ultimul hal. Ea face triplu axel perfect de la 13 ani si a incercat prima data cvadrupla la 8 ani. Punem pariu pe ce vreti ca Mao va face cvadrupla in competitie in anii urmatori, nu prea departe de acum. Sa nu ziceti ca nu v-am spus. Inca putin lucru la partea artistica si va fi cu-adevarat una dintre cele mai mari patinatoare din istorie. Acum, daca o pui intr-un pantalon, ai putea sa zici cu usurinta ca e un baiat subtirel, foarte talentat, pe gheata. Oricum, Mao e super simpatica si ea, si pare genul ambitios si foarte muncitor, in timp ce Yu-Na e o rasfatata a presei, usor alintata, constienta de cine e si de cat poate. M-a amuzat Mao si mi-am dat seama ca seamana cumva cu o gimnasta romanca atunci cand, la final, la interviul castigatorului (a existat si asa ceva la Torino), a spus ca a ambitionat-o victoria lui Daisuke Takahashi si si-a dorit si ea sa castige aurul pentru Japonia :).

Exercitiul lui Mao aici.

Si poze, multe poze.

Laura Lepisto a ajuns cam intamplator pe locul 3, o preferam pe Miki Ando, pentru ca Laura a cam zbarcit-o. Avusese insa un program scurt bunicel, asa ca s-a trezit pe podium. Ce a fost insa simpatic a fost faptul ca in timpul exercitiului ei, in spatiul destinat antrenorilor, un nene (antrenorul ei?) s-a ascuns aproape de tot in spatele mantinelei. In anumite momente aproape ca nu-i mai vedeam nici ochii :) Watch :))

Dezamagirea a fost micuta Mirai Nagasu, din SUA, care se afla dupa programul scurt pe locul I.

Sunt aproape sigura ca a coplesit-o acest loc I la primul campionat mondial din viata ei, sunt aproape sigura ca nu i-a putut face fata. Degeaba i-a strans mainile secunde bune batranelul dar simpaticul antrenor Frank Caroll, degeaba a incurajat-o, ca Mirai a ratat destul de multicel. Nu atat de mult sa fie pusa direct pe locul 7, dar asta e alta discutie. Discutia e ca mie imi e cam teama pentru Frank Caroll, intotdeauna ma gandesc, cand il vad, sa nu faca vreun infarct sau ceva, mi se pare super in varsta pentru socurile pe care ti le administreaza in concurs patinatorii pe care ii antrenezi.

Exercitiul ei, aici:

Si poze.

Am facut misto cu Ali de Rachel Flatt, zisa si Rachel „Fat” :)...

... care are o mobilitate buna pentru greutatea ei, dupa care pe mine m-au apucat toate isteriile. Pentru ca l-am zarit la mantinela... pe cine credeti? Pe Victor Petrenko, fratilor si surorilor! Da! Victor Petrenko!

Primul meu patinator preferat, cel care a luat aurul la Albertville, in 1992, cand aveam eu 11 ani si de-abia incepusem sa ma uit la patinaj. Victor Petrenko era blond si avea o camasa colorata, gen Hawaii, si a luat aurul. Iar eu m-am indragostit instant de el.

Acum, Victor Petrenko e antrenor, e tot blond, e spilcuit, la costum si cravata, si a venit la Torino cu eleva lui, Ksenia Makarova. Ei, cand l-am vazut la mantinela, emotii maxime. Va mai spun o data: Victor Petrenko! Din pacate, insa, Ksenia, care venea de pe 6 dupa programul scurt, a ratat multisor si a fost plasata direct pe locul 8. Iarasi, mai jos decat ma asteptam. Eu si Ali ne asteptam ca, in eventualitatea unui program excelent, sa ia bronzul. Nu s-a intamplat. Dar fata e frumoasa, gratioasa, are pozitii foarte curate in aer si promite. Sper sa-si imbunatateasca si tehnicul.

Sa vedem si exercitiul ei, de dragul lui Petrenko :)