Foto: Eduard Enea, AdevarulSalman Rushdie a facut o vizita pe la redactie azi cam pe la ora 12 si, cu toate hahaielile si glumele nesarate, ale mele si-ale altora, de dinaintea vizitei ("ba, daca vine unu' si pune bomba?", "ba, daca ma duc eu in mijlocul intalnirii si strig «There's a bomb, bum, padabum!»"), la 12 si ceva, cum v-am zis, m-am asezat frumusel pe-un scaun in sala de sedinte si nu m-am mai ridicat vreo saizeci de minute.
Cum v-am zis, mi-a placut ce-am ascultat. Mi-a placut omul Salman Rushdie, scriitorul Salman Rushdie. Mi-a placut discursul lui coerent, rotund si inchegat. Mi-a placut povestea, punerea in scena. Mi-a placut sa intru, fara sa ma simt un intrus, in "bucataria" scriitorului Salman Rushdie. Care a deschis usa larg si-a spus: "uite, asta fac", "atata stau la masa la inceputul unui roman, cand lucrurile sunt inca neclare", "atata stau cand povestea s-a pus in miscare", "atata ma chinui", "atata ma straduiesc". Ca despre celelalte - despre fatwa, despre scandalul provocat de "Versetele satanice", despre Salman mondenul si relatiile lui cu frumusetile atrase de inteligenta, despre toate celelalte eram, cum s-ar zice, satula. Stiam tot. Nu mai voiam sa aflu nimic. Eu despre Salman scriitorul voiam sa stiu. Despre cum scrie. Despre cat scrie. Despre cat si cum se filtreaza experienta de viata in roman. Asta am vrut si asta am si avut si-i meritul colegilor de la Literar si-a celorlalti din sala ca au stiut sa tina in frau curiozitatile senzationaliste si-au ciocanit cu decenta la usa scriitorului Rushdie.
Si usa s-a deschis. Cum v-am zis. Si-am avut in fata un om care stie ca publicul vrea sa-l asculte. Si nu trebuia sa-ti petreci o eternitate intreband si explicand ce vrei sa stii, ca pricepea mesajul si incepea imediat sa vorbeasca. Si fiecare raspuns era rotund, ca o poveste. Bunaoara, a fost intrebat de emigratie, de cum se raporteaza el la toata chestiunea asta si si-a rconstruit in cateva momente un discurs cu tot cu cap, cu tot cu coada, despre ce-i cu emigratia, cu oamenii, cu New York-ul populat de numai 25% new-yorkezi veritabili, despre ce anume a reprezentat 11 septembrie: momentul in care doua culturi diferite au construit o istorie comuna, in ciuda nebuniei si-a dezastrului efectiv.
A vorbit despre sine. Despre cum nu se considera el cu nimic diferit fata de englezi cand a ajuns in Anglia la scoala, un pusti fiind (care crescuse pan-atunci in Bombay-ul englezesc), dar cum l-au considerat ceilalti diferit. Si cum a simtit el foarte acut povestea asta. Copiii pot fi cruzi, teribil de cruzi, a spus zambind Rushdie, c-un ochi in trecut. Cum n-a mai vrut sa mearga si la facultate in Anglia ("Si Bombay-ul are scoli bune", a incercat sa-si convinga tatal, care absolvise King's College in Anglia) si cum s-a dus totusi... si cum experienta facultatii a fost altfel decat cea a copilariei britanice. Nu s-a mai simtit atat de diferit. Desi, din cand in cand, isi mai gasea vestiarul vandalizat. Si desi nu indeplinea niciuna dintre conditiile necesare acceptarii: era inteligent, era strain si nu era bun la sport. A fost aici o intreaga poveste a conditiilor de indeplinit... iar Rushdie are un extraordinar simt al vorbei si al discursului. Cum il are, de unde-l are... nu stiu. Cert e insa ca a construit un univers pentru fiecare intrebare. De parca fiecare curiozitate era, in sine, cea mai mare si cea mai importanta. De parca responsabilitatea lui era in fiecare caz sa construiasca cel mai bun raspuns posibil.
A vorbit putin si despre familie. Despre intrebarile alor lui, "Unde ramanem? In India, in Pakistan?". Despre sprijinul prietenilor in timpuri mai putin placute (anii fatwei), cand, chiar daca nu l-au gazduit luni intregi, cum zice lumea, cum crede lumea, prietenii (Ian McEwan, Bono) i-au fost cu-adevarat aproape.
Si-a vorbit, cum v-am zis, despre scris. Despre experienta de copywriter. Despre cei treisprezece ani in care-a scris si n-a stiut daca-i scriitor sau nu ("Daca mi-ar spune acum cineva sa imi petrec urmatorii doisprezece ani scriind fara sa stiu ca asta va duce undeva, i-as zice ca-i nebun"). Despre asteptarea aparitiei primului roman. Despre travaliu. Despre munca de scriitor. "Nu stiu daca e o profesie, dar eu ma comport ca si cum ar fi. Scriu". Si cum scrieti?, s-a auzit. "Pai, la inceput, cand lucrurile nu sunt clare, cand e totul tulbure, cam trei-patru ore pe zi. Mai mult nu. Dupa trei-patru ore, creierul e terminat". Mai apoi, cand lucrurile se mai asaza, cand incep sa curga, sa se lege, scrie mai mult. Inspiratia... asa ceva nu prea exista. Inspiratia vine din munca. Multa munca. "Te-asezi, incepi sa scrii, aia merge, aia nu, sa merg in partea asta, nu, mai bine o iau in partea celalalta, se-nfunda, nu merg bine... si deodata, in tot travaliul asta, vine si inspiratia, gandul magic, strafulgerarea care duce lucrurile mai departe". Asa i s-a intamplat cu Midnight's Children. Care a inceput prin a fi povestea lui si s-a tranformat intr-un veritabil roman istoric. O saga a Indiei. O vedea, o gandea scrisa la persoana I. Si scria. Si refacea. Si scria. Si, in toate chinurile astea, a iesit cumva din el persoana a III - a. O voce. Cineva care vorbea printre randuri. "Cine-i asta? Ce-i cu asta? Cum a iesit asta?" De unde...?", s-a intrebat. A fost insa convins pe deplin ca asta e drumul de urmat. Si tulburat total de descoperirea lui. Pe care-ar fi vrut s-o tina cat mai mult, sa nu se piarda. "Din pacate, insa, revelatiile astea sunt mult prea putine, le traiesti de prea putine ori".
Si-a vorbit aproape continuu Salman Rushdie. Si eu m-am bucurat de cate aflu, de toata intalnirea asta. De privilegiul de a-l asculta. Cu accent de britanic autentic, a vorbit o ora aproape si-a mai varat, din cand in cand, pe sub mustati o prajitura. "I can't resist it".
O intrebare despre Herta Muller si despre Nobel era cumva previzibila. Nu stie. N-a citit. Nu stie decat niste cronici, nu stie decat ca-n scrisul Hertei se simt teroarea, Ceausescu. Zice ca e cumva recunoscator ca Nobelul face cunoscuti (pentru ceilalti) scriitori de altfel valorosi, dar ca nu stie ce criterii au suedezii, nu poate intra in mintea lor. Ca, intr-un fel, premiile sunt niste ciudatenii: juriul pentru Booker Prize se schimba in fiecare an, premiul Goncourt e primit, de regula, de scriitori care sunt publicati de una din patru mari case de editura... si tot asa. Ca dintre scriitorii romani nu-l stie decat pe Eugene Ionescu, in ale carui doua piese a si jucat la un moment dat...
A intrat putin si-n povestea "Seducatoarei din Florenta" construit pe doua planuri. Doua povesti aflate la zeci de ani departare, care se intrepatrund. A vorbit despre felul asta de-a scrie povesti care nu curg liniar, povesti in povesti, "acum citesti asta si mai incolo citesti altceva...", despre faptul ca obiceiul asta de-a sari la o poveste la alta, fara a finaliza pe una din ele, a starnit discutii serioase la inceput, prin 1970. Oamenii nu intelegeau de ce trebuie sa treci de la una la alta, sa incricisezi povestirile, de ce e nevoie de asta... "Astazi cititorul e mai educat cumva in ale lecturii, s-a alfabetizat, nu mai gaseste in asta o ciudatenie".
Si-a ramas, cumva, si spus, si nespus, regretul de-a nu fi primit Nobelul scriitori mari, foarte mari. "Tolstoi era in viata, dar Nobelul l-a luat Bunin. Bunin e un scriitor bun, interesant, dar, once again, Tolstoi era in viata..." Stie bine lista celor ramasi pe dinafara, a scris un articol la un moment dat. Nume mari. Tolstoi, Ibsen, Cehov, Joyce, Proust, Kafka, Borges, Nabokov... "Ce mai listă..."
Dac-ar fi dupa el, i-ar da Nobelul lui Philip Roth. Dac-ar fi in juriu, pe el l-ar vota. Incearca si o gluma: "Philip a avut lucrari bune si in tinerete, si la maturitate si acum. Si devine din ce in ce mai trist cu fiecare an..." Schimba registrul: "Glumesc. Philip e bine mersi". Dar nelamurirea ramane: de ce nu iau scritorii cu-adevarat mari Nobelul? Llosa ar fi o varianta, e categoric.
Si cu inca niste povesti despre faptul c-a simtit nevoia sa ataseze o bibliografie "Seducatoarei din Florenta" ("E cumva atipic, oamenii ma tot intreaba asta, dar daca m-am ajutat de diferite povesti, de diferite romane, pare de bun simt sa le trec la bibliografie. Prin asta spun, de altfel: uite, daca ti-a placut nu stiu ce si vrei sa mai citesti, gasesti aici"), cu asta, povestea intalnirii s-a cam incheiat. Cele 45 de minute dedicate intalnirii se dusesera de multisor. Se pregatea sa mearga la masa insotit de Monica si Bobby Paunescu. Si cum pleca la masa de pranz, n-a mai mancat din tortul pregatit de ziar. Asa ca l-am mancat noi. Cei ramasi in urma, pierduti in rotunzimea povestii lui, fara niciun chef de glume nesarate. Si admirandu-ne unii altora autografele personalizate.
Seara buna.
Update.
Transcrierea intalnirii, interviul, AICI. A aparut in varianta scurta in Adevarul literar si in varianta completa pe site-ul Adevarul.
Cum v-am zis, mi-a placut ce-am ascultat. Mi-a placut omul Salman Rushdie, scriitorul Salman Rushdie. Mi-a placut discursul lui coerent, rotund si inchegat. Mi-a placut povestea, punerea in scena. Mi-a placut sa intru, fara sa ma simt un intrus, in "bucataria" scriitorului Salman Rushdie. Care a deschis usa larg si-a spus: "uite, asta fac", "atata stau la masa la inceputul unui roman, cand lucrurile sunt inca neclare", "atata stau cand povestea s-a pus in miscare", "atata ma chinui", "atata ma straduiesc". Ca despre celelalte - despre fatwa, despre scandalul provocat de "Versetele satanice", despre Salman mondenul si relatiile lui cu frumusetile atrase de inteligenta, despre toate celelalte eram, cum s-ar zice, satula. Stiam tot. Nu mai voiam sa aflu nimic. Eu despre Salman scriitorul voiam sa stiu. Despre cum scrie. Despre cat scrie. Despre cat si cum se filtreaza experienta de viata in roman. Asta am vrut si asta am si avut si-i meritul colegilor de la Literar si-a celorlalti din sala ca au stiut sa tina in frau curiozitatile senzationaliste si-au ciocanit cu decenta la usa scriitorului Rushdie.
Si usa s-a deschis. Cum v-am zis. Si-am avut in fata un om care stie ca publicul vrea sa-l asculte. Si nu trebuia sa-ti petreci o eternitate intreband si explicand ce vrei sa stii, ca pricepea mesajul si incepea imediat sa vorbeasca. Si fiecare raspuns era rotund, ca o poveste. Bunaoara, a fost intrebat de emigratie, de cum se raporteaza el la toata chestiunea asta si si-a rconstruit in cateva momente un discurs cu tot cu cap, cu tot cu coada, despre ce-i cu emigratia, cu oamenii, cu New York-ul populat de numai 25% new-yorkezi veritabili, despre ce anume a reprezentat 11 septembrie: momentul in care doua culturi diferite au construit o istorie comuna, in ciuda nebuniei si-a dezastrului efectiv.
A vorbit despre sine. Despre cum nu se considera el cu nimic diferit fata de englezi cand a ajuns in Anglia la scoala, un pusti fiind (care crescuse pan-atunci in Bombay-ul englezesc), dar cum l-au considerat ceilalti diferit. Si cum a simtit el foarte acut povestea asta. Copiii pot fi cruzi, teribil de cruzi, a spus zambind Rushdie, c-un ochi in trecut. Cum n-a mai vrut sa mearga si la facultate in Anglia ("Si Bombay-ul are scoli bune", a incercat sa-si convinga tatal, care absolvise King's College in Anglia) si cum s-a dus totusi... si cum experienta facultatii a fost altfel decat cea a copilariei britanice. Nu s-a mai simtit atat de diferit. Desi, din cand in cand, isi mai gasea vestiarul vandalizat. Si desi nu indeplinea niciuna dintre conditiile necesare acceptarii: era inteligent, era strain si nu era bun la sport. A fost aici o intreaga poveste a conditiilor de indeplinit... iar Rushdie are un extraordinar simt al vorbei si al discursului. Cum il are, de unde-l are... nu stiu. Cert e insa ca a construit un univers pentru fiecare intrebare. De parca fiecare curiozitate era, in sine, cea mai mare si cea mai importanta. De parca responsabilitatea lui era in fiecare caz sa construiasca cel mai bun raspuns posibil.
A vorbit putin si despre familie. Despre intrebarile alor lui, "Unde ramanem? In India, in Pakistan?". Despre sprijinul prietenilor in timpuri mai putin placute (anii fatwei), cand, chiar daca nu l-au gazduit luni intregi, cum zice lumea, cum crede lumea, prietenii (Ian McEwan, Bono) i-au fost cu-adevarat aproape.
Si-a vorbit, cum v-am zis, despre scris. Despre experienta de copywriter. Despre cei treisprezece ani in care-a scris si n-a stiut daca-i scriitor sau nu ("Daca mi-ar spune acum cineva sa imi petrec urmatorii doisprezece ani scriind fara sa stiu ca asta va duce undeva, i-as zice ca-i nebun"). Despre asteptarea aparitiei primului roman. Despre travaliu. Despre munca de scriitor. "Nu stiu daca e o profesie, dar eu ma comport ca si cum ar fi. Scriu". Si cum scrieti?, s-a auzit. "Pai, la inceput, cand lucrurile nu sunt clare, cand e totul tulbure, cam trei-patru ore pe zi. Mai mult nu. Dupa trei-patru ore, creierul e terminat". Mai apoi, cand lucrurile se mai asaza, cand incep sa curga, sa se lege, scrie mai mult. Inspiratia... asa ceva nu prea exista. Inspiratia vine din munca. Multa munca. "Te-asezi, incepi sa scrii, aia merge, aia nu, sa merg in partea asta, nu, mai bine o iau in partea celalalta, se-nfunda, nu merg bine... si deodata, in tot travaliul asta, vine si inspiratia, gandul magic, strafulgerarea care duce lucrurile mai departe". Asa i s-a intamplat cu Midnight's Children. Care a inceput prin a fi povestea lui si s-a tranformat intr-un veritabil roman istoric. O saga a Indiei. O vedea, o gandea scrisa la persoana I. Si scria. Si refacea. Si scria. Si, in toate chinurile astea, a iesit cumva din el persoana a III - a. O voce. Cineva care vorbea printre randuri. "Cine-i asta? Ce-i cu asta? Cum a iesit asta?" De unde...?", s-a intrebat. A fost insa convins pe deplin ca asta e drumul de urmat. Si tulburat total de descoperirea lui. Pe care-ar fi vrut s-o tina cat mai mult, sa nu se piarda. "Din pacate, insa, revelatiile astea sunt mult prea putine, le traiesti de prea putine ori".
Si-a vorbit aproape continuu Salman Rushdie. Si eu m-am bucurat de cate aflu, de toata intalnirea asta. De privilegiul de a-l asculta. Cu accent de britanic autentic, a vorbit o ora aproape si-a mai varat, din cand in cand, pe sub mustati o prajitura. "I can't resist it".
O intrebare despre Herta Muller si despre Nobel era cumva previzibila. Nu stie. N-a citit. Nu stie decat niste cronici, nu stie decat ca-n scrisul Hertei se simt teroarea, Ceausescu. Zice ca e cumva recunoscator ca Nobelul face cunoscuti (pentru ceilalti) scriitori de altfel valorosi, dar ca nu stie ce criterii au suedezii, nu poate intra in mintea lor. Ca, intr-un fel, premiile sunt niste ciudatenii: juriul pentru Booker Prize se schimba in fiecare an, premiul Goncourt e primit, de regula, de scriitori care sunt publicati de una din patru mari case de editura... si tot asa. Ca dintre scriitorii romani nu-l stie decat pe Eugene Ionescu, in ale carui doua piese a si jucat la un moment dat...
A intrat putin si-n povestea "Seducatoarei din Florenta" construit pe doua planuri. Doua povesti aflate la zeci de ani departare, care se intrepatrund. A vorbit despre felul asta de-a scrie povesti care nu curg liniar, povesti in povesti, "acum citesti asta si mai incolo citesti altceva...", despre faptul ca obiceiul asta de-a sari la o poveste la alta, fara a finaliza pe una din ele, a starnit discutii serioase la inceput, prin 1970. Oamenii nu intelegeau de ce trebuie sa treci de la una la alta, sa incricisezi povestirile, de ce e nevoie de asta... "Astazi cititorul e mai educat cumva in ale lecturii, s-a alfabetizat, nu mai gaseste in asta o ciudatenie".
Si-a ramas, cumva, si spus, si nespus, regretul de-a nu fi primit Nobelul scriitori mari, foarte mari. "Tolstoi era in viata, dar Nobelul l-a luat Bunin. Bunin e un scriitor bun, interesant, dar, once again, Tolstoi era in viata..." Stie bine lista celor ramasi pe dinafara, a scris un articol la un moment dat. Nume mari. Tolstoi, Ibsen, Cehov, Joyce, Proust, Kafka, Borges, Nabokov... "Ce mai listă..."
Dac-ar fi dupa el, i-ar da Nobelul lui Philip Roth. Dac-ar fi in juriu, pe el l-ar vota. Incearca si o gluma: "Philip a avut lucrari bune si in tinerete, si la maturitate si acum. Si devine din ce in ce mai trist cu fiecare an..." Schimba registrul: "Glumesc. Philip e bine mersi". Dar nelamurirea ramane: de ce nu iau scritorii cu-adevarat mari Nobelul? Llosa ar fi o varianta, e categoric.
Si cu inca niste povesti despre faptul c-a simtit nevoia sa ataseze o bibliografie "Seducatoarei din Florenta" ("E cumva atipic, oamenii ma tot intreaba asta, dar daca m-am ajutat de diferite povesti, de diferite romane, pare de bun simt sa le trec la bibliografie. Prin asta spun, de altfel: uite, daca ti-a placut nu stiu ce si vrei sa mai citesti, gasesti aici"), cu asta, povestea intalnirii s-a cam incheiat. Cele 45 de minute dedicate intalnirii se dusesera de multisor. Se pregatea sa mearga la masa insotit de Monica si Bobby Paunescu. Si cum pleca la masa de pranz, n-a mai mancat din tortul pregatit de ziar. Asa ca l-am mancat noi. Cei ramasi in urma, pierduti in rotunzimea povestii lui, fara niciun chef de glume nesarate. Si admirandu-ne unii altora autografele personalizate.
Seara buna.
Update.
Transcrierea intalnirii, interviul, AICI. A aparut in varianta scurta in Adevarul literar si in varianta completa pe site-ul Adevarul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu