... o soba si o galagie de lemne infumurate sub aprinderi portocalii...

...asha dupa cum banuit-a Verbiaj, intr-un comentariu la postul precedent:)

Da, acasa exista si soba pe care o "alimenta" tata pana cand incaperea se transforma intr-o sauna. Si existau si lemnele trosnind, si taciunii mocnind, galbeni, rosiatici si portocalii. O betie de culori calde. Imi place caldura de Craciun :)

Acasa de Craciun

O rusoaica si-un francez pe ritmuri de flamenco

O sa zicetzi ca m-am tampit. Ce atata Cortes, atata flamenco, atata palavrageala pe tema asta? Pai, am decis sa strang pe blogul asta lucruri/chestii care-mi fac placere. Care mi-au placut. Care m-au impresionat. La un moment dat.

Si ca tot a fost perioada asta, impregnata de Cortes, am zis sa pun pe blog si-un filmuletz cu Marina Anissina si Gwendal Peizerat. Ea, rusoaica, el, francez - o pereche fenomenala in dansul pe gheata. Ma rog, nu intru in detalii. Erau foarte buni atunci cand concurau.
Si-au avut oamenii astia, acum cativa ani - prin 2002, cred - un program original (asta e programul de dinaintea programului liber) foarte bun, pe ritmuri de flamenco si tango. Il pun pe blog, ca sa-l mai vad din cand in cand. Ratiuni egoiste, stiu. Dar bag mana-n foc ca mai sunt cel putin doua persoane care o sa aprecieze filmuletzul :) Se stiu ele care sunt :) Bine, se vede cam prost, dar incercati sa facetzi abstractzie de treaba asta :)

In genunchi

Da, dom'le, am stat in genunchi in Sala Palatului. Aproape de scena. Cu simturile la panda. Ca sa fiu cat mai aproape de "El bailaor". Ca sa simt, sa vad tot si s-aud tot. Toata incrancenarea, tot focul, toata nebunia. Zambetele. Grimasele. Zvacnirile. Sa-mi se fixeze pe retina. Sa-mi amintesc tonul, culoarea, amploarea. Sa nu uit.

Acuma, daca am ales sa-mi parasesc locsorul cald - platit cu bani buni - din sectorul C, de langa o bunicutza simpatica, dar in spatele unor unor dudui vorbaretze... da, daca am ales sa ma furisez mai in fatza cu riscul de-a sta foarte incomod, a trebuit sa imi asum niste chestiuni. Si sa vad si lucruri pe care n-as fi vrut neaparat sa le vad. Sa vad cum se spulbera mituri - daca o fi vreun mit ca hainele lui Jean Paul Gaultier sunt rezistente la ritmurile nebune de flamenco... In fine, amica mea Anita a tradus intamplarea intr-un mod interesant si tind sa merg pe mana ei:

"Auzisem eu cum ca pierde cateva kilograme intr-un spectacol, dar mi s-a parut o exagerare, pana l-am vazut cum a facut leoarca bunatate de costum Gaultier. Si mai stiu sigur ca omul danseaza pana crapa hainele pe el si praful se ridica din scena. Astea nu sunt exagerari, le-am vazut cu ochii mei..."

Da, le-am vazut cu ochii nostri. Si parca mi-era ciuda ca niciunul din oamenii din trupa nu i-a facut un semn, cat de mic: "Joaquin, nu mai ridica piciorul ca ai probleme cu pantalonii". In fine, asta a fost "o placere" rezervata doar celor din primele randuri, in spate nu s-a vazut nimic dubios. Lamentarile mele, de dupa spectacol, au primit si un alt tip de raspuns: "Dom'le, ce te agiti atata? Cand mai vedeai tu o bucatzica din zona inghinala a lui Cortes?!" Mda. M-as fi putut lipsi. Nu de-aia m-am dus. Si mi-a venit sa-i trag una unei cucoane aranjate si fandosite care, la iesirea din sala, comenta incidentul - si ea statuse tot in fata, dar pe scaun: "Nu era tigan ca lumea, daca nu era putin rupt in fund..." Zi ceva daca poti. Cu asta a ramas individa.

In fine, sa ne intoarcem la continut. "Zapatos Blancos". Asa s-a numit. "Pantofi albi". Improvizatie. Multa improvizatie. Indicatii catre regia tehnica - "mai putina lumina, sa fie amosfera mai intima", vorbe trimise inspre public, incursiune curajoasa printre oameni, insotita de pupaturi si de imbratisari... Si peste tot si toate, nebunie pe ritm sacadat de flamenco. Pe unii i-a deranjat forma asta a spectacolului. Dar nu asta/nu si asta e flamenco? Muzica, miscare si vorbe? Si pasiune? Si admiratie crescanda pentru "El bailaor? Si dorinta de-a arata cat mai mult? Si lupta cu tine, si dansul pana la limita rezistentei?

Unii au carcotit: ca Joaquin era prea plin de el, ce-si tot dadea mana prin par? de ce-a trebuit s-o ia printre randurile de spectatori, nu putea sa ramana pe piedestalul lui, pe scena? Eu am gustat spectacolul in forma asta. N-am nimic de carcotit. Da, pot sa recunosc: Mi Soledad, de anul trecut, a fost altceva. A fost gandit sa fie altceva. Bucati clare, bine delimitate, de muzica, de coregrafie. Cu margini, cu limite de netrecut. Anul asta, a ales sa se prezinte altfel. Si pe mine m-a bucurat sa-l vad a doua oara, intr-o alta forma, cu un alt mesaj. Din punctul meu de vedere, mult mai aproape de ceea ce cred eu ca e/ca a fost flamenco: improvizatie la colt de strada, cu chiote, cu veselie, cu suspine si amor... Poate am eu o imagine aiurea despre ce-i flamenco. O sa studiez :). Dar pe mine Joaquin nu m-a dezamagit. Zic unii ca "Zapatos Blancos", in forma asta, e cel mai prost spectacol al lui Cortes. Eu n-as zice. Arta poti sa faci in mii de feluri.

Da, nu v-am povestit prea multe de microfoniile din timpul spectacolului, de comunicarea asta cu oamenii din regie, care a dat senzatia ca spectacolul a fost pregatit cam in graba... Nu v-am povestit pentru ca, daca stau sa ma gandesc, pentru mine n-au prea contat. Si chiar am asteptat vreo doua zile sa ma "obiectivizez", sa nu scriu sub impresia intalnirii cu Cortes. Cu un lucru sunt de acord: a fost un spectacol scurt. O ora si un pic. Asa o fi el, de la mama lui? O fi fost ceva in neregula aici? Or fi avut pantalonii aia care n-au vrut sa ramana intregi vreun rol? S-o fi prins Joaquin ca e ceva aiurea in aer?

Ca acum urmeaza partea trista. Nu stiu cum a reactionat Joaquin la finalul spectacolului, cand impresarul i-a spus ca bunica lui a murit, intr-un spital din Madrid, in timp ce el sustinea conferinta de presa la un hotel de langa Otopeni. Inteleg ca staff-ul lui a stiut lucrul asta dar ca a tinut toata povestea la secret, ca dansatorul sa se poata concentra si ca sa poata sustine spectacolul de la Bucuresti.

Da. Ma opresc aici. E tarziu.
Nu. Nu am filmat nicio farama din spectacol, desi am fost tentata sa o fac. Au facut-o, in mod sigur, altii. Fac un update, daca gasesc ceva. Dar ca sa va faceti o idee cum a fost intalnirea cu Cortes de acum doua zile, pun un filmulet de pe youtube: Joaquin, undeva in Italia, intr-o secventa din "Zapatos Blancos". Bine, daca aveti rabdare - si sper ca aveti - sa-l vedeti pan' la sfasit, o sa vi se ofere "posibilitatea" (ce ma enerveaza faza asta cu posibilitatea) sa mai vedeti inca vreo doua fragmentzele din acelasi spectacol. Sunt, in total, cam vreo 20 si ceva de minute din "Zapatos Blancos":

Asteptandu-l pe... Cortes

Da, am si eu slabiciunile mele. Putine da'... bune :). Nu intram acum in detalii. Ba da, intram. Vizual :). Pentru ca pe 19 decembrie - maine, adica - merg la un spectacol de zile mari. "Zapatos Blancos". La Sala Palatului. Cu Joaquin Cortes. L-am vazut pe domnu' si anul trecut, in "Mi Soledad". Si-am zis ca de cate ori o sa vina el in Romanica sa se produca, o sa ma prezint si eu. Sa aplaud pan-o sa ma doara palmele. Pana una-alta, pun pe blog, pentru incantarea ochilor mei, cateva fotografii cu Joaquin. Ma rog, am scapat cam multe. Sa nu va fie cu suparare. De la atata entuziasm mi se trage. Pentru cei care asteapta lucruri serioase de la blogul meu, va asigur ca asta e un lucru cat se poate de serios. Pentru mine.














Ne-auzim dupa "Zapatos Blancos".

Cum e cand dezamagesti

Nu e bine deloc, asta mi-e clar. Un comentariu recent al unui amic m-a intristat. De fapt, in prima faza m-a amuzat. Pana cand m-am prins ca nu e nimic de ras. Ci e mai degraba de plans. In fine, spun tampenii. Care n-au semnificatie decat pentru mine. Ce voiam sa spun e ca o replica primita zilele trecute m-a facut sa-mi dau seama ca e foarte simplu sa dezamagesti pe cineva. Care crede/a crezut in tine. Si mi-a adus in minte un episod in urma caruia am iesit al naibii de sifonata. In care am dezamagit. Si nu neaparat din vina mea. Si-am zis sa-l povestesc aici, sa ma judecati voi.

In fine, povestea e simpla: cu vreo trei ani in urma (cred), m-am intalnit cu un tip la Universitate, la McDonald's (asa se scrie?), pentru un material. Omul ala mi-a placut la maxim. Am stat vreo doua ore la taclale, despre tot si despre toate. Mi-a placut cum gandea, cum se raporta la lucrurile din jurului lui, mi-au placut sumedenie de lucruri la el. L-am admirat. L-am invidiat pentru felul lui de a fi. A fost o placere sa-l intalnesc. Realmente. In urma intalnirii a rezultat un articol. A fost publicat in Adevarul, la vremea lui. Va invit - daca n-aveti nimic de facut in momentul asta - sa-l cititi. Si va spun "poanta" la sfasitul lecturii:

A plecat in State in septembrie 2005, cu 40 de kilograme in bagaje. Si pe umeri, cu un cap destept, mustind de formule si de teorii. Si cu renumele unuia care de la nici un concurs nu s-a intors cu mana goala. Stia inca din tara ca va imparti apartamentul cu un coreean, un indian si patru americani. Stia ca va fi unul dintre cei 1.200 de boboci ai unei universitati de elita, toti cu IQ peste medie. Nu stia insa ca va descoperi la Princeton University atat de multe lucruri in afara matematicii, nu stia ca se va pierde in filosofie si in arta fotografica sau ca se va scufunda cu totul in dictonul "Carpe diem". Mai presus de toate, Gabriel Kreindler nu stia ca se va intalni, zilnic, pe-o alee, cu profesorul John Nash. Acelasi John Nash care-a primit, in '84, Premiul Nobel pentru matematica, acelasi Nash care a inspirat pelicula "A beautiful mind"...

Cinci ani consecutiv, locul intai la Olimpiada Nationala de matematica

Daca-l intrebi pe Gabriel Kreindler de ce s-a apucat de matematica, iti raspunde candid si amuzat: "Am ajuns la concluzia ca trebuia sa ies in evidenta cu ceva, asta e personalitatea mea...". Apoi devine serios: "Ideea de olimpiada ma speria cumplit, eram timorat cu totul cand am participat prima oara la nationala, in 2001, cand eram clasa a VII-a. Am luat locul patru atunci si nu mi-a venit sa cred. Tin minte ca ma uitam la cei de langa mine, cum se-apucasera imediat de rezolvat problemele, si ma gandeam: "Mama, ce destept e asta!" si, dup-aia, ma gandeam la mine: "Vai de capul meu!", ca nu mi se parea deloc usor".

Din clasa a VIII-a, Gabriel devine abonat la locul I al Olimpiadei Nationale de matematica, iar statutul de olimpic ii aduce destule beneficii: "Eram o sumedenie de olimpici la Colegiul "Tudor Vianu" din Bucuresti, asa ca eu nu eram ceva special, dar puteam chiuli cu totii in mod "oficial", ca sa ne pregatim pentru concursuri. Plus ca nu se punea problema sa primim note proaste... Iar teme pentru acasa n-am mai facut din clasa a VI-a". Genul de elev care "prinde din clasa", Gabriel recunoaste, insa, ca pe parcursul anilor de scoala n-a fost decat o singura data premiant: "Nu m-am preocupat de note niciodata. Si nici ele de mine...".

In 2002, are loc si prima iesire din tara a viitorului matematician. Care aduce dupa ea si prima medalie internationala de aur: in Cipru, la Balcaniada de Matematica pentru Juniori. Un an mai tarziu, aurul "se agata" din nou de Kreindler, de asta data la Balcaniada Seniorilor. In clasa a X-a, ia argintul la Olimpiada Internationala de la Tokyo, dar la Balcaniada zice "pas", pe motiv de rujeola. In ultimii doi ani de liceu, are loc si o rocada: in 2004, aur la Balcaniada si argint la Internationala, iar in 2005, exact invers.

Universitatea Princeton ii plateste peste 40.000 de dolari pe an

Tolba cu medalii si potentialul tanarului roman i-au convins pe cei de la Princeton University sa-l accepte ca student si sa-i acopere aproape 95% din taxele de scolarizare, in conditiile in care un an la Princeton e echivalent cu aproximativ 45.000$. Gabriel a aplicat in noiembrie 2004 si-ntr-o luna s-a vazut acceptat: "Eram foarte mandru ca m-au ales. Au un dar de-a te face sa te simti special: chiar daca scrisoarea de acceptare e aceeasi pentru toata lumea, te unge pe suflet!".

Liber sa-si aleaga in primii doi ani la Princeton cam tot ce-si doreste, Gabriel s-a inscris la doua cursuri de matematica, unul de fotografie, unul de filosofie si unul care te invata sa scrii eseuri academice. Ultimul ii cam da batai de cap, dat fiind ca n-a prea scris multe eseuri la viata lui: "Nu plagiatului! Cam asta e ideea centrala a cursului, pe care se insista cu predilectie. De altfel, exista si o serie de manuale in care se precizeaza foarte clar: "Atentie celor care vin din alte tari, cultura americana este diferita!"". Si chiar de-i toba de matematica, "la cursurile de mate alese nu aflu chestii pe care eu le-as sti deja. Eu ma obisnuisem acasa cu matematica teoretica: demonstratii, teorii si teoreme, fara legatura cu realitatea, or aici se insista foarte mult pe teme aplicative. Dupa ce ni se prezinta o chestiune teoretica, urmeaza invariabil intrebarea: "De ce v-ar interesa pe voi asta? La ce foloseste? Hai sa va explic..."".

Acceptat la Princeton pentru performantele din domeniul matematicii, Gabriel e acum "in rand cu lumea": "Data fiind structura liberala a universitatii - fiecare isi ia ce cursuri vrea - nu mai am cum si cu cine sa ma compar. Acasa, erau olimpiadele... Eu ma credeam foarte bun la mate cand am ajuns aici, dar cand vezi pe unul de varsta ta care-si ia un curs mai greu de mate decat tine, ca-ti poti alege din toate cursurile din cei patru ani, nu mai stii ce sa mai crezi..."

Job in campus ca sa se imprieteneasca cu universitatea

Ca parte a intelegerii cu universitatea, Gabriel si-a luat un job in campus: "Spal vase si curat mesele la cantina Colegiului Wilson, de care apartin. Lucrez 15 ore pe saptamana si primesc 10$/ora din care, teoretic, ar trebui sa-mi cumpar carti. Imi place, insa, mult mai mult sa merg la biblioteca si sa-nvat acolo: liniste, fotolii, canapele confortabile..." Cele patru luni de zile la Princeton i-au schimbat statutul lui Gabriel: singura preocupare, matematica, a fost inlocuita de altele, care-i fac placere si care-l bucura enorm: "am senzatia aici ca pot sa fac ce-mi place, iar sistemul ma sustine serios in acest sens".

Usor incurcat, ca omul care nu vrea sa se planga ca sa nu i se ia darul, Gabriel spulbera din aura care-nconjoara universitatea americana: "La inceput, eram supermandru ca sunt "student de Princeton". Speram ca voi gasi aici oameni deosebiti. Foarte multi oameni deosebiti. Ei sunt, insa, la fel de rari ca oriunde. In esenta, diferentele nu sunt chiar asa de mari. Princetonul te ajuta sa intelegi, sa inveti mai mult, dar nu te-ajuta pe tine, ca om, sa devii un om mai bun...".

Bun, asta a fost articolul. Nici nu trebuie sa-mi spuneti voi. Stiu ca am facut o greseala. Am observat si eu a doua zi, in ziar, ca, in entuziasmul ala cu care am scris, am facut o greseala de om tampit, pentru care m-a taxat lumea pe site la Adevarul: am scris ca John Nash luase Nobel pentru matematica (ha!, ha!, acuma rad, dar atunci m-am infuriat pe mine), cand, de fapt, primise premiul Nobel pentru Economie. In fine, nu aici era buba majora. Pentru asta m-ar fi iertat, poate, si Gabriel Kreindler. Si m-as fi iertat si eu.

Alta e treaba. Eram in concediu cand a aparut articolul in Adevarul. Il lasasem in spek, la plecare, stiind c-o sa apara in perioada in care eu lipseam. Asa a fost. A aparut. C-un titlu de-o schioapa, care nu-mi apartinea:

Olimpicul de aur Gabriel Kreindler spala vase in cantina unui colegiu american

Cum vi se pare titlul asta? Eu am intzepenit cand l-am vazut. Fusese speculata o chestie din articol, o chestie absolut normala intr-un colegiu american. Speculata de dragul... nu stiu clar de dragul cui. Speculata ca sa atraga atentia. M-am umplut de spume. Dar faptul era consumat. Cate vorbe de "bine" mi-am luat eu in ziua aia, pe forumul ziarului, nu va mai spun. Dar nici nu ma interesa asta. Ma durea, in schimb, ca am dezamagit. Nu din vina mea, dar ce mai conta? Am dezamagit un om care imi placuse enorm. Si despre care scrisesem cu drag. Inutil sa spun ca n-au mai existat portite de comunicare cu Gabriel Kreindler. Inutil sa mai spun ca-n liceul din care venea olimpicul, articolul a fost judecat foarte aspru. Si eu, bineinteles. Continut articolului nu mai conta. Titlul ma facuse varza. La propriu.

Ei, poveste veche. Am ramas cu sechele. Nu mi-as fi amintit de ea, probabil, daca n-ar fi fost o replica, zilele trecute, care a fost cat p-ci sa ma aseze, din nou, intr-o situatie asemanatoare. In situatia de a dezamagi, fara ca eu sa fiu de vina. Atat. Daca povestea v-a plictisit, inseamna ca n-am eu talent sa sintetizez. Si sa trag concluzii. Dar ma gandesc ca, poate, ati citit un articol bunicel...

Ma bucur...

Nu, revelatia/castigul zilei (ziceti-i cum vreti) n-a fost reprezentat de concertul lui Stefan Banica jr. de la Sala Palatului. Desi banuiesc ca pentru unii asta o fi fost vreun concert de zile mari, ceva de tinut minte, dom'le. Nu, ziua mea nu s-a sfarsit fabulos. A inceput fabulos. Cu o intalnire care mi-a umplut sufletul. Suna al naibii de pompos, stiu. De pretentios..., de..., de... Dar asa a fost. De-asta ma bucur. Cateodata ma bucur cu totul ca sunt ceea ce sunt si ca pot, ca am onoarea, ca am privilegiul, ca mi se ofera sansa sa cunosc niste oameni mari. Nu d'aia mari fabricatzi de presa din care fac si eu parte. Din aceea mari de-a dreptul. Mari pentru ca sunt ei mari.


N-ar trebui sa o iau inainte. Sa va dau amanunte inainte sa m-apuc de scris. Nici nu-mi sta in obicei sa stric surpriza. Sa va dau o lingurita de gem in loc sa va intind borcanul. Dar nu puteam sa las sa treaca ziua fara sa marturisesc blogului meu ca m-am bucurat azi. C-am cunoscut un om... nici nu stiu cum sa-i zic... talentat? cuminte? oleaca smecher? vesel cu toata fiinta? serios si incruntat cand o cere momentul? Putin din toate? Am cunoscut un violoncelist. Un tanar violoncelist. Care-o sa-nsemne mult, in anii care vin. Eu asa zic. Si-asa zic si altii. Nu va spun cine e, unde e, unde sta. Vrea sa-mi cititi materialul in ziar cand am sa-l scriu. Si, langa el, un profesor care-l sustine. Care-l cearta parinteste: "Bai, scuipa aia din gura!" (guma adicatelea), "Da' unde s-o pun, ca nu e cosh?" (intr-adevar, nu era cosh in sala de studiu), "Ei, lipeshte-ti-o in par" (adolescentul cu violoncelul are coada :))

In fine, pun si niste poze. Opera lui Lucian Muntean. Nu stiu daca am voie, dar imi asum riscul :)

La o vorba :)


El si "lebada" lui (asta-i numele bucatii pe care-o canta)

Si vreau sa mai zic ceva. Tot virtual. Am avut parte si de-un mic concert. Doar pentru urechile noastre. Ale mele si-ale fotoreporterului. Nu va pun inregistrarea deocamdata. Dar pun un filmuletz de pe youtube. Ca sa va dati seama cam ce-am ascultat eu la 10 dimineata. Si sa ma invidiati :)) In centrul clipului e Misha Maisky, violoncelist faimos al zilelor noastre. Favoritul tanarului violoncelist roman. Asta tot azi am invatat-o. Asta cu Misha Maisky. A se asculta cu atentie. Si ma opresc aici. Am avut o zi buna. Eu asa zic :) Ah, in filmuletul asta, Maisky canta la violoncel o bucata care se cheama "Lebada". Asta ca sa va prindeti ce-i cu "lebada" de mai sus... Avetzi rabdare cu introducerea... ce-i mai bun urmeaza dupa ea. Asa ca, rogu-va, fitzi ingaduitori :)) As mai avea o sugestie: ati putea reciti postul asta ascultandu-l pe Maisky. Parca suna altfel ce am scris eu, cand asculti si violoncelul...

Update - 3 ianuarie 2008

Iata si articolul:
http://www.adevarul.ro/articole/asul-violoncelului-la-doar-17-ani/336553