vineri, martie 09, 2007

Sofia Coppola rules :)



"N-am cuvinte sa va spun" - e uzata sintagma asta. Cu toate astea, n-am cuvinte sa va spun ce infinita stare de bine provoaca in mine orice film al Sofiei Coppola. Unii zic ca nu inteleg nimic din filmele astea, altii - ca se plictisesc ingrozitor. Eu zic ca le-as vedea inc-o data... si inc-o data... si inc-o data...

Imi face bine sa ascult momentele de liniste, crampeiele de melodii vin la mine fara sa intampine oprelisti, iar imaginea... ei bine, tot ce vad e un rasfat pentru privire. Parca totul se potriveste, parca totul e la locul lui. Recunosc, m-a prins femeia asta. Sofia, Sofia Coppola.

"Marie Antoinette". De fapt, Marie-Antoinette, cu cratima, ca sa respectam adevarul istoric. L-am vazut de dimineata. Dupa "Lost in translation", imi era clar ca voi aprecia versiunea Sofiei, in ciuda mai multor sfaturi gen: "nu te uita, e o prostie".

Si m-am uitat, si-am zis c-am sa ma tot uit la "prostii" din astea... Aceeasi liniste pe care o asteptam si pe care o doream, fara ca filmul sa fie, totusi, unul linistit. E vorba despre Marie Antoinette, pana la urma... Dar si momentele de desfrau, de opulenta, de decadenta, toate-au fost invaluite de o aura de liniste. Nimic deranjant, nimic grotesc...

Mi-au ramas in minte: buclele blonde ale reginei, contopite in verdele crud al pajistii, alergatura vesela prin gradinile din preajma palatului, chiotele, privirile, coafurile, pantofii (creatzie - Manolo Blahnik :) ...

Una peste alta, e un film pe care o sa mi-l amintesc. Nu pentru actiune, nu pentru replici inteligente, nu pentru vreo figura masculina absolut incantatoare, ci pentru starea de spirit cu care ramai dupa. Mda. Cam asta ar fi... Ah, a nu se uita soundtrack-urile. De la oricare film al Sofiei. Foarte simpatice. Pe cuvant.

In fine, pentru amatorii de Sofia Coppola (existenti, potentiali...), dar si pentru cei care nu inteleg nimic din filmele ei, pun mai jos o chestie... nu stiu cum sa-i zic... hai ca-i zic cronica de film, desi pare cam indrazneata eticheta. E o cronica la "Rataciti printre cuvinte" (adicatelea - Lost in translation). Io stiu, poate daca nu v-a placut filmul, o sa va placa cronica... V-am mai spus ca "Lost in translation" e filmul meu de suflet?

Lost In Translation - povestea unei prietenii neaşteptate



Sofia Coppola este, fără îndoială, odrasla faimosului ei tată atunci când vine vorba de talent. Cu certitudine, însă, filmele ei nu seamănă deloc cu-ale tatălui. Tot ce iese din mâna lui Francis Ford Coppola poate fi catalogat drept măreţ, drept magnific. Poveşti importante, personaje puternice cu trăiri puternice. Filmele Sofiei, însă, împrumută mult din “hainele” unui poem – sunt simple, profunde, liniştite şi fragile. Iar Lost In Translation este, cu siguranţă, unul dintre acele filme care-ţi rămâne în minte în ciuda trecerii anilor. Un film pe care-l păstrezi în suflet ca pe o amintire caldă şi frumoasă, la care te întorci ori de câte ori te simţi pierdut şi suferind.

Lost In Translation e o poveste dulce-amăruie despre oameni care s-au rătăcit în propria viaţă. Este, în acelaşi timp, un film despre acele prietenii care se nasc de unde nu te-aştepţi, un film despre acele legăturile omeneşti surprinzătoare care nu durează multă vreme dar care te însoţesc pe tot parcursul vieţii.

Inspirată dintr-o serie de vizite ale Sofiei Coppola în Japonia anilor ’90, acţiunea filmului se petrece în ameţitoarea metropolă Tokyo. Dar, aşa cum lesne vom pricepe la sfârşitul filmului, Japonia nu este decât un pretext pentru a spune povestea a doi americani, un bărbat şi o femeie, care-au atins un punct mort în vieţile lor, doi americani care se simt obosiţi, plictisiţi, singuri şi incapabili să redescopere calea pe care au pierdut-o.

Actorul Bill Murray joacă în film rolul lui Bob Harris, un star de la Hollywood sosit la Tokyo pentru a turna o reclamă la whisky-ul Suntory, un proiect care-i va îmbogăţi serios contul bancar cu puţin efort din partea sa şi cu nici un fel de prejudiciu asupra carierei sale hollywoodiene. “Pentru că – aşa cum spune Bob – oferta era a dracului de bună ca s-o refuz”, actorul a venit în Japonia, deşi nu-i face nici o plăcere să fie parte a unui anunţ publicitar, să primească instrucţiuni absolut imposibile din partea regizorului japonez al reclamei, să stea câteva zile într-o ţară şi într-un oraş pe care nu le înţelege cu nici un chip. Dar banii erau prea buni ca să spună nu: Bob va primi nici mai mult nici mai puţin decât 2 milioane de dolari pentru a sta aşezat într-un fotoliu de piele, îmbrăcat într-un frac, ţinând în mână un pahar cu whisky-ul Suntory şi rostind nemuritoarea replică: “For relaxing times, it’s Suntory time”. Dar acestea nu sunt deloc momente relaxante pentru Bob. Cariera sa e încă pe linia de plutire: actorul este încă recunoscut iar entuziasmul fanilor este autentic, în special în Japonia. Cu toate acestea, ai impresia că interesul lui Bob pentru activitatea sa a scăzut considerabil. Da, încă se comportă ca un profesionist în tot ce face, ascultă cu atenţie indicaţiile regizorului, care îi sunt aduse la cunoştinţă într-o traducere suspectă, dar bucuria de a juca din anii tinereţii nu mai e acolo: ochii săi şi-au pierdut strălucirea, sunt trişti şi obosiţi, faţa, inexpresivă şi plictisită iar umerii căzuţi.

Aflăm pe parcursul filmului că Bob Harris are o familie. Dar nici mariajul său de mai bine de 25 de ani nu-i mai trezeşte nici o emoţie. Soţia sa, reprezentată de o voce exasperată în telefon, e mai interesată de redecorarea biroului lui Bob decât de simţămintele acestuia. Actorul se simte pierdut în hotelul în care petrece toate momentele libere, se simte pierdut în acest necunoscut şi copleşitor Tokyo al secolului 21, se simte rătăcit şi pierdut în propria viaţă. În plus: nu poate să închidă noaptea un ochi.

Nici Charlotte, interpretată magnific de Scarlett Johansson, nu poate să doarmă. Absolventă de Yale de puţină vreme, Charlotte se află la Tokyo, acompaniindu-şi soţul fotograf într-o vizită de lucru. Pentru că el este extrem de ocupat cu şedinţele sale de fotografie, tânăra doamnă îşi petrece majoritatea timpului singură, umblând alandala prin hotel şi nimerind la cursuri de ikebana, dormind ore întregi după-amiaza şi plângând adesea din senin. Când rareori se aventurează în oraş, Charlotte dă nas în nas cu o versiune a modernităţii occidentale care o ameţeşte peste măsură. Atunci când vrea să dezlege tainele budismului, tot ce vede şi înţelege e un templu plin de preoţi mormăind într-o japoneză incomprehensibilă. Căsătorită de doi ani, ea se simte deja pierdută în relaţie, incapabilă să se integreze în cariera soţului, incapabilă să-şi dea seama ce anume vrea de la propria viaţă. Nu mai e sigură că-l cunoaşte pe cel cu care s-a legat pe vecie. Nici Bob nu mai ştie dacă îşi cunoaşte soţia cu-adevărat, chiar şi după 25 de ani. Amândoi cunosc o înstrăinare faţă de partenerii de viaţă, amândoi sunt pierduţi în ganduri şi încearcă să-şi dea seama către ce anume se îndreaptă: Charlotte se află la început pe drumul căsătoriei iar Bob, deşi familiarizat cu acest drum de mai bine de douăzeci de ani, pare că l-a rătăcit.

Legătura dintre ei se naşte în mod natural: se întâlnesc aşa cum se întâlnesc, de regulă, oamenii în hoteluri – în lift, în barul hotelului. De fapt, barul este locul în care se întâlnesc propriu-zis pentru prima oară, locul în care fiecare devine conştient pentru prima oară de prezenţa fizică a celuilalt: Charlotte şi Bob se surprind ridicând din sprânceană în timpul unei versiuni absolut groaznice a unei piese clasice, interpretate de cântăreaţa hotelului. Park Hyatt Tokyo Hotel devine, în scurtă vreme, un spaţiu calm şi confortabil pentru aceşti doi americani, care evită oraşul-gazdă, dată fiind ignoranţa lor culturală şi lingvistică. Cei doi îşi pierd vremea prin barul hotelului, pe la restaurant, pe la piscină, uitându-se din când în când pe ferestrele înalte ale imobilului la oraşul care-i intrigă şi-i tulbură peste măsură. Încetul cu încetul, Bob şi Charlotte încep să-şi caute prezenţa şi o legătură aparte ia naştere pe nesimţite. În cele din urmă, ei petrec fiecare moment liber împreună, vorbind despre te miri ce şi căutând feluri diverse să evite discuţia despre iminenta despărţire.

Rupţi de ţara de baştină şi de vieţile de dinainte, Bob şi Charlotte ajung să-şi înţeleagă, fără vorbe chiar, temerile şi tulburarea faţă de suprizele pe care le rezervă viitorul. Relaţia lor – pe-alocuri tandră, pe-alocuri amuzantă – e sarea şi piperul filmului.

Lost In Translation este povestea a două suflete care se-apropie şi se înţeleg. Dar, merită a fi spus, povestea lor nu se conformează nici unui stereotip privind relaţia dintre un bărbat în vârstă şi o femeie frumoasă şi mai tânără. Nu e vorba despre o poveste de dragoste sau despre genul de poveste pe care ne aşteptăm să-l primim de la un film, oricare ar fi acela. E o poveste simplă despre cum doi oameni atât de diferiţi descoperă efectele benefice pe care le au unul asupra celuilalt.

Lost In Translation este un film despre cum oameni diferiţi interacţionează în anumite situaţii. E un film care surprinde, în mod strălucit, dezorientarea celor două personaje principale. Bob şi Charlotte sunt două persoane care, în condiţii normale, nu şi-ar fi oferit, poate, unul altuia mai mult decât un zâmbet. Puşi împreună într-un loc în care nu înţeleg limba şi obiceiurile şi n-au către cine să se întorcă, ei devin cei mai buni prieteni. Nu ni se spune dacă această legătură specială dintre ei supravieţuieşte şi în “lumea reală”. Ca în acele filme de televiziune cu final dublu, suntem lăsaţi să alegem varianta de care ne simţim cel mai apropiaţi…


10 comentarii:

cinesseur spunea...

asadar despre filme. cu f de la florentina. stai un pic sa-mi trag sufletul... ok, e mai bine acum :)
sa procedez metodic:
1. mai intai o mirare. "marie antoinette" (filmul, nu neaparat regina) are multe virtuti si printre ele sau intre ele e coloana sonora. ma mir ca nu ai zabovit mai mult asupra ei. macar o melodie amintita acolo, un the cure ceva, ce naiba :)?
2. definitely sofia coppola rules. mai ales ca nu are decat patru filme la activ ca regizor. doua de exceptie, unul bun (virgin suicides) si unul pasabil. in schimb, nu-s de acord ca "tot ce iese din mâna lui Francis Ford Coppola poate fi catalogat drept măreţ, drept magnific" . a mai facut si nasarambe si prostioare, intre care "dracula" e la loc de cinste orice ar spune unii si altii.
in rest, de acord cu tine :)

Florentina spunea...

Deci, despre filme cu d. de la daniel.
1. Coloana sonora e clar unul dintre punctele forte ale filmului! Acuma chiar imi pare rau ca n-am insistat asupra ei, e betoana! Plus ca eu am scris tot postul asta cu Sofia si despre Sofia ascultand coloana sonora de la Lost in translation. :)) Deci, traiasca minunatele soundtrack-uri de la filmele Sofiei :)) Si-am remarcat numele lui Kevin Shields in ambele cazuri: Lost in translation si Marie Antoinette... Death in Vegas - Girls, my personal favourite :))

2. Care e filmul pasabil? (ca nu stiu). In cel priveste pe Coppola-tatal poate am exagerat putintzel, dar am facut asta doar ca sa evidentiez ce urma: caracteristicile peliculelor apartinand Sofiei. Cu totul si cu toooootul altfel :)) In fine, truc de gazetar. Cica :))

cinesseur spunea...

frumos retur :) in lung de linie... dar sa vezi ce backhand liftat vine :)
in opinia mea, in "lost in translation" pe coloana sonora suna bine si "The State We're In" (The Chemical Brothers) si "Air" (Alone in Kyoto). Trupa asta ("Air") face o muzica depresiva, alienanta si bantuitoare cum nici Radiohead pe "Amnesiac" nu au reusit, insa in ansamblu ascultabil-enjoyable. E trupa ei fetis cred, fiindca-i prezenta cam in toate filmele Sofiei, de la "Virgin Suicides" (unde are jumatate din coloana sonora, vreo 13 piese in care includ si "Playground Love", categoric cea mai buna si preferata mea) pana la "Marie Antoinette", unde a reusit sa strecoare o bucatica instrumentala printre alde Aphex Twin, New Order sau The Cure.
P.S: Filmul pasabil e chiar cel de debut ca regizor, "Lick the Star". E singurul in care "Air" nu apar pe soundtrack, dar nu de asta e pasabil :)

cinesseur spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
cinesseur spunea...

Ca subiect, atmosfera si dialoguri Lost in Translation imi aduce aminte de "Brief Encounter", "Stazione Termini" si "Clair de femme". Are din toate cate ceva, dar stilul este extrem de personal. Ca sa folosesc titlul unui film celebru, "Sophie's choice" e sa citeze discret, abia vizbil, din fiecare... Inclusiv pe soundtrack e un citat-reverenta din Nino Rotta, autorul temei principale a filmului "La Dolce Vita" de Fellini. Doar ca fapt divers, scenariile pentru toate cele trei filme de mai sus au ca autori scriitori exceptionali: Noel Coward, Truman Capote si Romain Gary :) Trage tu concluziile!

Florentina spunea...

Mama, ce cultura cinematografica :) Ma inclin. Recunoasc ca habar nu aveam de sumedenia de filme de la care ar fi putut sa porneasca Sofia. In fine, oricare ar fi sursa de inspiratie, rezultatul ramane remarcabil in ochii mei :)

Ahile spunea...

Misto postul.
Ma mir ca te-au impresionat pantofii din film. Voi, fetele, sinteti ceva aparte...
N-am vazut Maria Antoaneta da' am vazut Lostu in translatie si m-a deprimat. E deprimant rau de tot si urasc filmele deprimante. Urasc genul asta de atitudine pasiva si resemnata in fata "destinului" pe care il au personajele principale. Mutrele lungi nu sint pe placul meu. Cum nu au fost nici in Eternal Sunshine, un film absolut gretos si dezgustator, despre decadenta umana si mizerie. N-am inteles ce era cu vopseaua aia albastra in capul lu aia...cum ii zice, de-a jucat in Titanic...grasa aia, stiti tu. N-am inteles de ce facea mutrele alea de napastuit jegosul personaj interpretat de Jim Carrey, care nici macar nu isi radea barba aia murdara. Ok, viata lui era un jeg, da' el de ce nu se radea?
Ailalta vopsita albastru era vai de capul ei da de ce nu-si dadea jos culoarea aia timpita?
Stiu ca o sa zici ca nu inteleg. Eu zic ca nu te intelegi tu.

Florentina spunea...

Aoleu, Ahile, aoleu, altceva nu poci pentru ca sa zic :( Nu sunt de acord cu nimic din comentariul tau. Atat. Dar, asta e, ramai prietenul nostru :)

cronicaru' spunea...

mama, cat poti sa scrii...

Florentina spunea...

Cronica aia de la Lost in translation era deja scrisa :)) Doar am postat-o.