Sofia Coppola rules :)

"N-am cuvinte sa va spun" - e uzata sintagma asta. Cu toate astea, n-am cuvinte sa va spun ce infinita stare de bine provoaca in mine orice film al Sofiei Coppola. Unii zic ca nu inteleg nimic din filmele astea, altii - ca se plictisesc ingrozitor. Eu zic ca le-as vedea inc-o data... si inc-o data... si inc-o data...

Imi face bine sa ascult momentele de liniste, crampeiele de melodii vin la mine fara sa intampine oprelisti, iar imaginea... ei bine, tot ce vad e un rasfat pentru privire. Parca totul se potriveste, parca totul e la locul lui. Recunosc, m-a prins femeia asta. Sofia, Sofia Coppola.

"Marie Antoinette". De fapt, Marie-Antoinette, cu cratima, ca sa respectam adevarul istoric. L-am vazut de dimineata. Dupa "Lost in translation", imi era clar ca voi aprecia versiunea Sofiei, in ciuda mai multor sfaturi gen: "nu te uita, e o prostie".

Si m-am uitat, si-am zis c-am sa ma tot uit la "prostii" din astea... Aceeasi liniste pe care o asteptam si pe care o doream, fara ca filmul sa fie, totusi, unul linistit. E vorba despre Marie Antoinette, pana la urma... Dar si momentele de desfrau, de opulenta, de decadenta, toate-au fost invaluite de o aura de liniste. Nimic deranjant, nimic grotesc...

Mi-au ramas in minte: buclele blonde ale reginei, contopite in verdele crud al pajistii, alergatura vesela prin gradinile din preajma palatului, chiotele, privirile, coafurile, pantofii (creatzie - Manolo Blahnik :) ...

Una peste alta, e un film pe care o sa mi-l amintesc. Nu pentru actiune, nu pentru replici inteligente, nu pentru vreo figura masculina absolut incantatoare, ci pentru starea de spirit cu care ramai dupa. Mda. Cam asta ar fi... Ah, a nu se uita soundtrack-urile. De la oricare film al Sofiei. Foarte simpatice. Pe cuvant.

In fine, pentru amatorii de Sofia Coppola (existenti, potentiali...), dar si pentru cei care nu inteleg nimic din filmele ei, pun mai jos o chestie... nu stiu cum sa-i zic... hai ca-i zic cronica de film, desi pare cam indrazneata eticheta. E o cronica la "Rataciti printre cuvinte" (adicatelea - Lost in translation). Io stiu, poate daca nu v-a placut filmul, o sa va placa cronica... V-am mai spus ca "Lost in translation" e filmul meu de suflet?

Lost In Translation - povestea unei prietenii neaşteptate

Sofia Coppola este, fără îndoială, odrasla faimosului ei tată atunci când vine vorba de talent. Cu certitudine, însă, filmele ei nu seamănă deloc cu-ale tatălui. Tot ce iese din mâna lui Francis Ford Coppola poate fi catalogat drept măreţ, drept magnific. Poveşti importante, personaje puternice cu trăiri puternice. Filmele Sofiei, însă, împrumută mult din “hainele” unui poem – sunt simple, profunde, liniştite şi fragile. Iar Lost In Translation este, cu siguranţă, unul dintre acele filme care-ţi rămâne în minte în ciuda trecerii anilor. Un film pe care-l păstrezi în suflet ca pe o amintire caldă şi frumoasă, la care te întorci ori de câte ori te simţi pierdut şi suferind.

Lost In Translation e o poveste dulce-amăruie despre oameni care s-au rătăcit în propria viaţă. Este, în acelaşi timp, un film despre acele prietenii care se nasc de unde nu te-aştepţi, un film despre acele legăturile omeneşti surprinzătoare care nu durează multă vreme dar care te însoţesc pe tot parcursul vieţii.

Inspirată dintr-o serie de vizite ale Sofiei Coppola în Japonia anilor ’90, acţiunea filmului se petrece în ameţitoarea metropolă Tokyo. Dar, aşa cum lesne vom pricepe la sfârşitul filmului, Japonia nu este decât un pretext pentru a spune povestea a doi americani, un bărbat şi o femeie, care-au atins un punct mort în vieţile lor, doi americani care se simt obosiţi, plictisiţi, singuri şi incapabili să redescopere calea pe care au pierdut-o.

Actorul Bill Murray joacă în film rolul lui Bob Harris, un star de la Hollywood sosit la Tokyo pentru a turna o reclamă la whisky-ul Suntory, un proiect care-i va îmbogăţi serios contul bancar cu puţin efort din partea sa şi cu nici un fel de prejudiciu asupra carierei sale hollywoodiene. “Pentru că – aşa cum spune Bob – oferta era a dracului de bună ca s-o refuz”, actorul a venit în Japonia, deşi nu-i face nici o plăcere să fie parte a unui anunţ publicitar, să primească instrucţiuni absolut imposibile din partea regizorului japonez al reclamei, să stea câteva zile într-o ţară şi într-un oraş pe care nu le înţelege cu nici un chip. Dar banii erau prea buni ca să spună nu: Bob va primi nici mai mult nici mai puţin decât 2 milioane de dolari pentru a sta aşezat într-un fotoliu de piele, îmbrăcat într-un frac, ţinând în mână un pahar cu whisky-ul Suntory şi rostind nemuritoarea replică: “For relaxing times, it’s Suntory time”. Dar acestea nu sunt deloc momente relaxante pentru Bob. Cariera sa e încă pe linia de plutire: actorul este încă recunoscut iar entuziasmul fanilor este autentic, în special în Japonia. Cu toate acestea, ai impresia că interesul lui Bob pentru activitatea sa a scăzut considerabil. Da, încă se comportă ca un profesionist în tot ce face, ascultă cu atenţie indicaţiile regizorului, care îi sunt aduse la cunoştinţă într-o traducere suspectă, dar bucuria de a juca din anii tinereţii nu mai e acolo: ochii săi şi-au pierdut strălucirea, sunt trişti şi obosiţi, faţa, inexpresivă şi plictisită iar umerii căzuţi.

Aflăm pe parcursul filmului că Bob Harris are o familie. Dar nici mariajul său de mai bine de 25 de ani nu-i mai trezeşte nici o emoţie. Soţia sa, reprezentată de o voce exasperată în telefon, e mai interesată de redecorarea biroului lui Bob decât de simţămintele acestuia. Actorul se simte pierdut în hotelul în care petrece toate momentele libere, se simte pierdut în acest necunoscut şi copleşitor Tokyo al secolului 21, se simte rătăcit şi pierdut în propria viaţă. În plus: nu poate să închidă noaptea un ochi.

Nici Charlotte, interpretată magnific de Scarlett Johansson, nu poate să doarmă. Absolventă de Yale de puţină vreme, Charlotte se află la Tokyo, acompaniindu-şi soţul fotograf într-o vizită de lucru. Pentru că el este extrem de ocupat cu şedinţele sale de fotografie, tânăra doamnă îşi petrece majoritatea timpului singură, umblând alandala prin hotel şi nimerind la cursuri de ikebana, dormind ore întregi după-amiaza şi plângând adesea din senin. Când rareori se aventurează în oraş, Charlotte dă nas în nas cu o versiune a modernităţii occidentale care o ameţeşte peste măsură. Atunci când vrea să dezlege tainele budismului, tot ce vede şi înţelege e un templu plin de preoţi mormăind într-o japoneză incomprehensibilă. Căsătorită de doi ani, ea se simte deja pierdută în relaţie, incapabilă să se integreze în cariera soţului, incapabilă să-şi dea seama ce anume vrea de la propria viaţă. Nu mai e sigură că-l cunoaşte pe cel cu care s-a legat pe vecie. Nici Bob nu mai ştie dacă îşi cunoaşte soţia cu-adevărat, chiar şi după 25 de ani. Amândoi cunosc o înstrăinare faţă de partenerii de viaţă, amândoi sunt pierduţi în ganduri şi încearcă să-şi dea seama către ce anume se îndreaptă: Charlotte se află la început pe drumul căsătoriei iar Bob, deşi familiarizat cu acest drum de mai bine de douăzeci de ani, pare că l-a rătăcit.

Legătura dintre ei se naşte în mod natural: se întâlnesc aşa cum se întâlnesc, de regulă, oamenii în hoteluri – în lift, în barul hotelului. De fapt, barul este locul în care se întâlnesc propriu-zis pentru prima oară, locul în care fiecare devine conştient pentru prima oară de prezenţa fizică a celuilalt: Charlotte şi Bob se surprind ridicând din sprânceană în timpul unei versiuni absolut groaznice a unei piese clasice, interpretate de cântăreaţa hotelului. Park Hyatt Tokyo Hotel devine, în scurtă vreme, un spaţiu calm şi confortabil pentru aceşti doi americani, care evită oraşul-gazdă, dată fiind ignoranţa lor culturală şi lingvistică. Cei doi îşi pierd vremea prin barul hotelului, pe la restaurant, pe la piscină, uitându-se din când în când pe ferestrele înalte ale imobilului la oraşul care-i intrigă şi-i tulbură peste măsură. Încetul cu încetul, Bob şi Charlotte încep să-şi caute prezenţa şi o legătură aparte ia naştere pe nesimţite. În cele din urmă, ei petrec fiecare moment liber împreună, vorbind despre te miri ce şi căutând feluri diverse să evite discuţia despre iminenta despărţire.

Rupţi de ţara de baştină şi de vieţile de dinainte, Bob şi Charlotte ajung să-şi înţeleagă, fără vorbe chiar, temerile şi tulburarea faţă de suprizele pe care le rezervă viitorul. Relaţia lor – pe-alocuri tandră, pe-alocuri amuzantă – e sarea şi piperul filmului.

Lost In Translation este povestea a două suflete care se-apropie şi se înţeleg. Dar, merită a fi spus, povestea lor nu se conformează nici unui stereotip privind relaţia dintre un bărbat în vârstă şi o femeie frumoasă şi mai tânără. Nu e vorba despre o poveste de dragoste sau despre genul de poveste pe care ne aşteptăm să-l primim de la un film, oricare ar fi acela. E o poveste simplă despre cum doi oameni atât de diferiţi descoperă efectele benefice pe care le au unul asupra celuilalt.

Lost In Translation este un film despre cum oameni diferiţi interacţionează în anumite situaţii. E un film care surprinde, în mod strălucit, dezorientarea celor două personaje principale. Bob şi Charlotte sunt două persoane care, în condiţii normale, nu şi-ar fi oferit, poate, unul altuia mai mult decât un zâmbet. Puşi împreună într-un loc în care nu înţeleg limba şi obiceiurile şi n-au către cine să se întorcă, ei devin cei mai buni prieteni. Nu ni se spune dacă această legătură specială dintre ei supravieţuieşte şi în “lumea reală”. Ca în acele filme de televiziune cu final dublu, suntem lăsaţi să alegem varianta de care ne simţim cel mai apropiaţi…