joi, decembrie 05, 2013

Valencia, o surpriza! Si ce mare si frumoasa surpriza.










 

Sa ne-ntelegem: despre vacanta asta - la Valencia, in septembrie - n-aveam nicio parere (hmm, eufemistic, vorbind, evident). Ca sa fiu sincera, orasul asta nu s-a aflat niciodata pe lista mea (nici lunga si cu-atat mai putin scurta) de destinatii de vacanta. As fi ales fara sa clipesc revenirea intr-un oras deja vazut - Cordoba, Granada, Sevilla, Barcelona - in locul unuia despre care nu stiam nimic: Valencia (ba da, stiam: stiam ca e poarta de intrare in Spania a romanilor care se duc sa munceasca in Castellon; si-mi imaginam ca e doldora de oameni de-ai nostri; si-atunci de ce sa nu ma duc, pentru o experienta similara, la Mangalia?).

Ati inteles, deja: anul asta, grupul de vacanta a hotarat destinatia; iar eu am acceptat cu jumatate de gura. Pe de alta parte, n-aveam energie sa sustin cauza unul alt oras: jumatate din an mi-am petrecut-o planuind o potentiala deplasare la Soci, anul viitor, asa ca o vacanta anul asta iesea din ecuatie. Iar atunci cand Soci a iesit si el din ecuatie - din motive financiare, evident - nu mi-am mai batut capul cu vacanta. Si l-au batut insa altii (si bine au facut), asa ca pe 16 septembrie, in miez de noapte, eram intr-un avion catre Valencia. Cu inima stransa, recunosc: paraseam un oras, Bucurestiul, prins cu totul in emotia Festivalului Enescu; si n-as fi vrut sa-l parasesc - imi place asa de mult orasul asta din doi in doi ani, in luna septembrie... Asa se face si ca ultimele doua zile inainte de plecarea in vacanta mi le-am petrecut nu facand programul concediului, cum m-am/v-am obisnuit, ci scriind cu bucurie si emotie despre festival; asta faceam, de altfel, si cu cateva ore inainte de plecarea spre aeroport... asa ca va inchipuiti ca entuziasmul meu vizavi de vacanta asta tindea... da, chiar catre zero.

Pana aici e clar, banuiesc. Valencia? Care Valencia?

Dar nu, aceasta nu e o lamentatie. Ci o oda. O oda Valenciei si un buchet de rugaminti de iertare. Caci orasul asta de la Marea Mediterana a fost o mare, frumoasa, minunata surpriza. Cald, primitor, generos, verde, cu o arhitectura uimitoare (o combinatie de Barcelona si Malaga, cu multe edificii din perioada Modernismo), vesel, colorat, de vacanta. Da, chiar de vacanta; iar eu cand spun "Modernismo", ma gandesc intotdeauna la ghidul absolut delicios (zau, foarte simpatic ghid; mi-l amintesc si-acum) care ne-a prezentat Palau de la Musica Catalana din Barcelona, tot o cladire in stil Modernismo, acum cativa ani... si tot la ghidul ala m-am gandit si cand am vizitat Estacio Norte din Valencia; sau Palatul Postelor si Telefoanelor din Playa de Ayuntament.

Prima zi in Valencia ne-am petrecut-o, deci, umbland alandala, fara tinta, pe strazile doldora de palmieri, cu masute la fiecare colt, cu doamne elegante, cochete, ingrijite, stand la taclale. Am facut ce fac valencienii: intr-un soare cald si respirand a lene, am mancat pe strada, la o bodeguta de familie, cu felul 1, ensalada, si felul 2, orez cu de toate, merluciu la gratar sau porc la tava, am ras, am palavragit, ne-am uitat unii la altii, bucurosi, si ne-am scufundat in vacanta.


Si-a fost o vacanta faina asta - si rugamintile mele de iertare trebuie s-ajunga cumva la Valencia, pe care-am judecat-o atat de aspru. In realitate, orasul asta e cum nu se poate mai aratos. Da, nu e el atat de plin de muzee ca altele din Spania, dar cui ii mai trebuie muzee dupa cate-am vazut pe la Torino-Roma-Malaga-Barcelona-Nisa-Lisabona...? Are, insa, unul foarte fain: Muzeul National de Ceramica, gazduit intr-o cladire de-men-ti-a-la - iar Fuhrer ar putea, cred, sa vorbeasca in termeni elogiosi despre Muzeul Soldateilor din Plumb, cu cea mai mare colectie din Europa. Si mai are, evident, si Muzeu de Arta, si Muzeu de Arta Contemporana, si Muzeu de Arheologie... - dar nu pot sa ma pronunt, ca nu le-am vizitat; eu va povestesc despre Muzeul de Ceramica...








 

Dar mai are si un incredibil Oras al Artelor si Stiintelor, opera arhitectului valencian Santiago Calatrava (pe care l-am privit, de asemenea, cu neincredere inainte de plecare; cu niciun chip nu voiam sa stau la ce credeam eu a fi mama naibii, langa acest complex intitulat pompos Oras al Artelor si al Stiintelor...). Ei bine, timp de sapte zile am vazut pe geam Palatul Artelor "Regina Sofia", din orasul lui Calatrava, si mi s-a parut be-ton! Ba intr-o zi am stat, cu obiectivul foto la ochi, sa-l observam, eu si Ali, pe curajosul care se catarase pe spatele "balenei", incercand, probabil, sa remedieze cate ceva... Si, in ziua plecarii, ne-am tolanit oasele obosite la umbra operelor lui Calatrava, printre bazinele cu apa verde-albastruie, mozaic alb-stralucitor si tufe de Bougainvillea, suspendate pe unde nici nu te astepti.




Si-apoi, orasul vechi. Ce viu, ce primitor, ce vesel (ma rog, prezentarea idilica mai are si fisuri, dar nu din pricina orasului, ci din pricina noastra, ca nu ne-ntelegeam unde sa ne oprim sa mancam - asa ca ajungeam sa batem una si aceeasi strada de mai multe ori pe zi). Un lucru e cert: am mancat foarte bine la Valencia. A fost o vacanta in care la pranz s-a mancat in oras (ca si la Porto) - ceea ce spune despre oras ca e si abordabil, financiar vorbind. Si credeti-ma, stiu ce spun: am facut nenumarate vacante cu sandvisuri in spate - iar ziua la Monte Carlo, de acum cativa ani, a ramas si azi ca un vis rau, de foame, in amintirea grupului de vacanta.

La Valencia se mananca, asadar, bine si ieftin. Cu 7-8 euro de persoana prin cartiere (meniu alcatuit din felul 1, 2, bautura si eventual desert), cu 11-12 euro de om prin centru, chiar si in weekend, si, atentie, cu 15-25 de euro in port (unde platesti privelistea). Ma rog, noi am ocolit plaja si restaurantele ei la orele pranzului - nu facea bine la buzunar. Dar am trecut si prin ghiftuiala suprema - si ce dulce ghiftuiala - in ultima zi, la un restaurant cu specific japonez, unde-am mancat cu 11 euro cat am putut duce, de la toate felurile de sushi pana la sepii, calamari, creveti, salata de alge, bucatele suculente de rata si de vita, orez cu somon si alte bunataturi cu nume necunoscut, slavite sa le fie numele (pentru asta sa traiasca Laurentiu - ca tare bine mai e sa ai un prieten bun si vechi, care stie unde-i rost de mancat bine la Valencia...).




 
 
 
 

Ati inteles: in concediul asta am mancat si ne-am plimbat. Cred ca ne-au facut picioarele multi kilometri pe zi (omul nostru de baza, Adrian, zice ca-n jur de 8-10), pe care Dora - draga de Dora a fost si ea in vacanta cu noi, prima ei vacanta in strainatate, daca nu punem la socoteala si ziua la Balcic - i-a petrecut, tolanita ca o boieroaica, intr-un carut. Care carut a fost o investitie geniala: cumparat de la un Second din Manises, chiar in ziua sosirii, a carat-o pe Dora toata vacanta, dar si - foarte important - toate bagajele noastre: rucsacii cu apa, mere, piersici, aparate de fotografiat, dar si sacosele de shopping; mai cu seama sacosele de seara, cu pungi cu pesti si sticle, multe sticle cu vin.
Intr-o zi buna, carutul Dorei arata ca un monstru: aproape ca n-o mai transporta pe Dora, ci Dora se afla, mica, sub o increngatura de pungi, pungute si rucsace. Cred ca, daca ma straduiesc, identific o fotografie reprezentativa. (Si, evident, carutul n-a mers singur: Marius a facut, de cele mai multe ori, serviciile de taximetrist; dar cu bucurie si entuziasm le-a facut; ca numai el stie cat a carat la rucsaci in alte vacante; rucsaci in care Fuhrer reusea sa-si strecoare, dimineata, pe neobservate, si cate o sticla cu apa, de un litru...)



Apoi Turia. Domnule, Turia e o mare chestie: un fluviu verde, care strabate orasul. O gradina imensa, pe vreo 8 kilometri, in care toti valencienii alearga sau se dau cu bicicleta. Si cand spun toti, chiar asta vreau sa spun: toti. Un sir nesfarsit de alergatori, cu tricouri care atestau participarea la cutare sau cutare maraton. Un oras de oameni sanatosi - asta e clar. Unul in care sa-ti tot vina sa traiesti. Caci atunci cand am spus ca-i primitor, prietenos, am vrut sa spun ca-i mai cu seama prietenos cu cei care locuiesc in el. Si n-am gresit nici atunci cand am spus ca-i un fluviu verde, Turia, care strabate orasul; caci pana la inundatia catastrofala din 1957, Turia a fost cu-adevarat un rau; dupa inundatie, cursul sau a fost schimbat astfel incat sa nu mai treaca prin oras, iar pe locul vechiului curs a fost amenajata Jardin del Turia. Desteapta treaba, nu? Mai cu seama ca in felul asta o mare parte din oras are acces la gradina/parc. Ca sa alerge cu picioarele sau cu bicicleta - ati inteles.

Ca veni vorba de asta, cred ca nu-i valencian, fie el mic sau mare, care sa nu posede bibicleta. Daca nu ma credeti, va invit sa va convingeti singuri si sa fiti in Valencia la anul, pe 22 septembrie, cand se sarbatoreste Ziua europeana fara masini - care coincide si cu Ziua europeana a mersului pe bicicleta. Plecati in cautarea unui targ de antichitati/vechituri, despre care stiam ca e in apropierea stadionului Mestalla, am stat vreo 20 de minute pe trotuar, ca sa treaca, pe strada, un sir nesfarsit de biciclete si biciclisti: intreg orasul sarbatorea ziua asta a bicicletei si, da, erau si foarte putine masini pe strazi (ma intreb cum s-a sarbatorit 22 septembrie la Bucuresti...) Si inca o observatie tot din zona asta: dom'le, la Valencia nu e trafic, nu sunt ambuteiaje, nu sunt claxoane. Ma intreb: or fi fost plecati toti valencienii in vacanta? Hmm, nu cred; era plin orasul de ei.




Ce-ar mai fi de spus? Aaaah, Oceanariumul. Ma rog, Oceanografico. Cel mai fain, zice-se, din Europa. Si chiar ca e. Zic eu care l-am vazut si pe cel din Barcelona si care m-a entuziasmat, imi amintesc, pana peste poate. Poate de-aia am si ramas cu nostalgia Oceanariumului din orasul lui Gaudi: acolo am trecut prima data printr-un tunel, pe un fel de banda rulanta, in timp ce deasupra mea circulau nestingheriti sumedenie de rechini si pisici de mare. La Valencia e ceva similar, doar ca tunelul e ceva mai maricel. Dar ansamblul in sine e mult mai mare decat la Barcelona: aici ai, separat, zona de Marea Mediterana, de Marea Rosie, de Ocean, de peisaj arctic si de Antarctica, de zone umede (cu nenumarate pasari, inchise intr-o constructie uriasa, o cusca gigant, din sarma; doar ca pasarile astea aruncau din cand in cand, ca un proiectil umed, cate un gainat; asa ca Ali si-a pus in cap un servetel si aproape ca a renuntat sa mai viziteze zona pasarilor...).

Cred c-ati priceput: Oceanografico, ca parte a Orasului artelor si stiintelor imaginat de Santiago Calatrava, e un ansamblu gigant. Drept urmare, ne-am petrecut aici aproape toata ziua. Si, cu bucurie spun, legitimatia de presa a folosit si ea la ceva: a condus la economisirea a 36 de euro pe cap de vita furajata (72 in total, eu cu Marius), caci, na, pentru ziaristi vizitarea complexului era moca (36 de euro era biletul care-ti oferea acces la toate partile complexului: Oceanografico, Muzeul Artelor si Stiintelor, Hemisferic...). Cu economia asta in buzunar chiar din ziua doi de concediu chiar ca viata la Valencia parea frumoasa. Cum a si fost :).


Da, trebuie sa spun si asta: plaja Malva-Rosa e infinita, uriasa. Imaginati-va peticutul de plaja de la Olimp si inmultiti cu infinit. Atat e Malva-Rosa. Si, din fericire, toate autobuzele ajungeau aici; asa ca n-am facut mari eforturi in a atinge destinatia Malva-Rosa. Si nisipul. Fiiiiiin. Fiiiiiin. Si ceva scoici. Miiiiici. Miiiiiici (aici vine bila neagra: scoici uriase, portocalii, ca la Rincon de la Victoria, n-am mai gasit nicaieri; asa ca-mi promit mie ca-n viata asta o sa mai ajung odata la Rincon. E musai).

Si apa de Mediterana. Caaaaaaalda. Ca o ciorbita. Asa ca grupul de vacanta, fie el si in formula restransa, dar cu Dora in frunte, s-a balacit. Si ce s-a mai balacit. Si ce n-ar mai fi iesit. Ultima baie pe anul asta, in Mediterana care scalda tarmul Valenciei, o sa ramana in memoria tuturor. Am zis.

 



Si-ar mai fi povesti: rochia de flamenco a Dorei; si pantofii cu buline. Outletul de langa Valencia si minunatele mele sandale cu ciucurei de la Camper. Ziua la Gradina Zoologica. Aerul. Plimbarile. Linistea. Bucuria. Le vedeti pe toate in poze (ca, da, stiti deja ca blogul asta gazduieste numai povesti nesfarsite...)


 

 
Iar la final, acasa, din nou, emotia Festivalului Enescu. Nu se putea sfarsi in lipsa mea; asa cum nu se putea sfarsi nici in lipsa domnului in varsta si foarte simpatic, care, pe 25 septembrie seara, la concertului Orchestrei Nationale a Rusiei, dirijate de Mihail Pletnev, i-a spus unui amic de generatie, aflat langa mine (iar eu am facut parte fara sa vreau din dialogul lor): "Tocmai m-am intors din San Benedetto. Am avut bilete la Enescu in primele sapte zile si mai am pentru ultimele patru". Am zambit in sinea mea: iata c-au mai pacatuit si alti iubitori de Enescu, absentand de la festival ca sa plece in vacanta...

La final, un regret, o nelamurire: de ce nu promoveaza spaniolii Valencia ca destinatie de vacanta?

3 comentarii:

Gif Imagini mișcătoare gratuite 3D Poze animate cod HTML spunea...

Buna,
Vino si ia imagini miscatoare gif de Craciun foarte frumoase pentru blog.
Magia sarbatorilor te va cuprinde chiar de astazi.
Coltisor de Rai
Animated Gif Free
Valy

Anonim spunea...

In stilul care te-a consacrat, reusesti sa storci si o portocala uscata pentru un pahar de suc delicios. na.

barzoica spunea...

Foarte bune informatiile. As dori, daca se poate, sa-mi spui unde este restaurantul cu specific japonez in care ati mancat voi.
Noi plecam pe 12 sept si vrem sa stam 2 zile asa ca orice informatie suplimentara este valoroasa :-)).
Multumim.