Drumul catre marele oras

Am stat la Gulpilhares, asta stiti. Ce nu stiti e ca suburbia asta din apropiere de Porto (suburbie sau ce-o fi; ca inca nu mi-e clara organizarea administrativa a zonei) ne-a intampinat cu o ploaie cu bulbuci. Am coborat din tren la Francelos si-am stat in statie ca gainile plouate, in trenciuri colorate si cu genunchii tremurand, asteptand sa se opreasca potopul. (Si-n gand: "Ma, ce drac de concediu e asta? Ploua ca la balamuc la astia"). Si-apoi, pe drumul umed, cu gentile dupa noi, ne-au latrat toti cainii pana la apartamentul inchiriat; haraiau trollerele, domnule, ce sa mai discutam. In fata blocului (nou, simpatic, nimic de zis), ne astepta in masina domnul Antonio; elegant, imbracat bine, care ne-a prezentat apartamentul dar a catadicist sa ne spuna abia in ultima zi ca ar fi trebuit sa mancam la bodega nu stiu care din Gulpilhares, unde vine la pranz chiar antrenorul lui F.C. Porto. Data viitoare, musiu Antonio; data viitoare.

Ce nu stiti e si ca apartamentul asta din Gulpilhares arata bestial. Zau. Cald, luminos, incapator; cu camere asemanatoare (iar asta a fost pentru noi un mare plus; obisnuiti in vacantele precedente sa tragem la sorti cine ia camera superba, cu jacuzzi, cu vedere, si cine ia stiftul, camera naspa, camera cu soparle, camera inchisoare, cu un singur geam, si ala la mama naibii :). Deci, da; aici a fost bine; si camerele, asemanatoare, frumoase si luminoase (uite-ma pe mine jos, intr-o dumineata, cu clovnul, pe perete). Bine, la Fuhrer s-a nimerit si de data asta, ca si la Nisa, camera fara caldura :) Pe cuvant de cercetas ca data viitoare Fuhrer si Ali o sa primeasca incaperea cea mai tare (Zagreb se apropie :).

 

Si ce nu mai stiti e ca asa cum am inceput am tinut-o tot concediul. Adica intr-o maaaare alergatura. Si, nu, nu e vorba de alergatura prin oras, ca-n orice vacanta. E vorba de alergatura pana in oras. Pentru ca, doamnelor si domnilor, ca sa ajungem la Porto din Gulpilhares trebuia sa luam trenul; fie din statia Francelos, fie din statia Miramar. 

Si, ca sa ajungem la tren, trebuia sa alergam de fiecare data pana ne iesea limba; si pana curgea transpiratia rauri-rauri. Dat fiind ca noi, lenesii, ieseam din casa la 10 fix si la 10 si 14 venea trenul. Si pentru ca, desi linia ferata era aproape, iar noi vedeam trenurile din sufragerie, ca sa ajungem in statie ocoleam de ne ieseau ochii; si limba, ati inteles. Ca nu era un drumeag, ca orice drumeag, pe langa linie. Nu, domnule. Trebuia sa bati tot cartierul, sa te latre toti cainii (si pisicile, ivite mot pe la garduri), sa treci linia de cale ferata - si numai la verde; ca treceau trenuri de mare viteza pe acolo si stationarea la verde era obligatorie; am si pierdut trenul c-am stat vreo enspe minute la verdeeee - sa mai mergi pe-o strada, pieptis, pieptis, sufland si rasufland ca un dependent de tutun, sa mai treci o data linia de cale ferata (tot la verde, ce credeati?) si, da, abia apoi s-ajungi in statie. Si asta-ti lua in jur de zece minute daca alergai cu limba de-un cot (cu-o mica pauza la verde). 

Ne-ar fi fost mai bine si mai comod daca ieseam din casa la fara un sfert. Dar, nu; noi am perseverat cu ora fixa; asa ca-n statie ne storceam hanoracele de sudoare rece si pana-n Porto (15 minute) abia ne recapatam suflul si culoarea normala in obraji. Ati inteles: ce trebuia sa fie o exceptie - in prima zi de concediu am alergat spre statie, ca trebuia sa dea Ali un examen online de reumato la un internet cafe din Porto; internet cafe pe care nu-l vazuse nimeni decat pe Google Maps - s-a tranformat in regula. Alergatura de dimineata. (Si, da, Ali a ajuns la internet cafe, multumesc de intrebare; cu patru minute inainte sa inceapa examenul; pe care l-a si luat, sa stiti :).

Si in alergatura asta a noastra zilnica nu mai era timp sa vezi nimic; ma rog, exagerez. Vedeai in viteza niste flori, niste azulejos, o casa galbena, te mai latra un caine, te mai lasa un nerv... sau doi; iar intr-o dumineata curajosii grupului au luat-o chiar pe langa linie; desi scria pe-acolo ca e interzis, ca e periculos, ca se lasa cu amenzi; ei, nu si nu, au vrut sa faca pe localnicii :)) Au ajuns in statie mai devreme decat noi, astilalti, cei ascultatori; dar n-au mai repetat experienta cand au vazut cu ce viteza trec trenurile de mare viteza. PARE, ESCUTE, OLHE - scria mare pe afise; adaos la semafor. Eu una treceam liniile intr-o milisecunda, cu permanentul stres: "Daca nu merge semaforul ca lumea?" :))

Ei, dar intr-o dumineata cu soare am reusit sa pozez - tot in viteza luminii - si casa alba cu ferestre galbene; uite-asa o casa de vacanta vreau si eu sa am cand o fi sa fie. S-a notat? :))

 

Si, gata, suntem in tren, ne ducem spre Porto; pregatiti-va sa fiti uimiti: in urmatorul episod va povestesc despre Estacao Sao Bento. Doldora de azulejos :)

Intalnirea.

Prima data ne-am vazut la Nazare, acum trei ani. Era toamna, toamna vesela, cu nisip marunt, cu inflexiuni aurii; si, din loc in loc pe plaja, babute in rochii negre si plase cu pesti mici, pusi la uscat. Erai cuminte, linistit, tacut; si valuri mici, ca o spuma de sapun, iti tulburau din vreme in vreme suprafata limpede, verzuie.

Dar anul asta, intr-o seara de mijloc de octombrie, la Gulpilhares, m-ai bagat in speriati. Zau. Un zgomot asurzitor, o furtuna cu tunete, un muget, o bolboroseala care nu se sfarsea; si valuri, valuri multe, mari, inalte, o spuma nervoasa, continua, involburata, care nu lasa sa se mai vada niciun centimetru de apa verde, limpede. Tu, oceanule,  m-ai bagat in sperieti la Gulpilhares; parea ca vii sa ne inghiti pe mine si pe Ali; iar eu n-aveam nicio incredere in garantiile tale: cum sa ma plimb relaxata pe potecuta aia din scanduri, cand potecuta era invadata pe jumatate de nisip si urme de valuri se vedeau la mai putin de un metru distanta...? Si tu urlai, tranteai, pufneai, iar eu radeam, de groaza, de uimire, de uimire si de groaza; radeam cum rade un copil pe care il arunca tatal lui in sus, iar el rade ca sa-si acopere groaza... Stiti sentimentul, nu? Veselie si teama, una intr-alta: figura mea la Gulpilhares, la a doua intalnire din viata cu Atlanticul. 

Printre rasete ingrozite, au aparut, cu totul paradoxal, si firimituri de curaj; dar tot n-am avut incredere sa merg pe aleea din lemn, pe langa tine; am luat-o pe strada si-am revenit apoi pe poteca din scanduri, pentru ca, da, se vedea in departare o biserica inconjurata la propriu de ape: Capela do Senhor da Pedra, biciuita nemilos de valurile tale.

Cateva zile mai tarziu, in Porto, la Foz du Douro (Foj du Duru, daca vreti sa stiti cum zic localnicii), acolo unde Douro se intalneste cu tine, aproape ca ne-am imprietenit: eu am cules scoici, mici, pricajite, macinate de atatea lovituri, si nu te-am mai bagat in seama; pe tine care te izbeai si-acum cu putere de farul ala care parea la capatul pamantului. Ai indraznit la un moment dat sa ma pleznesti in fata, eu, cu tot cu aparatul meu de fotografiat, iar obiectivul meu n-o sa te ierte prea curand...

Si scria negru pe alb, pe un panou: "pericol"; insa pescarilor de pe dig nu le pasa; desi urme generoase de apa aratau ca, da, trecusesi si pe-acolo; si de curand chiar. Am vrut s-o iau la fuga de cateva ori, recunosc.

Ceva mai tarziu, dupa un pranz copios in Matosinhos, m-am apropiat din nou de tine; plaja - lata, intinsa - era doldora de pescarusi; si de gainaturile lor, sa ne intelegem. Hanoracul meu albastru poate sa va confirme c-a fost si el gazda generoasa a unuia (nu, nu a unui pescarus, ci chiar a unui gainat); mi-am promis c-o sa joc la loto pana la sfarsitul sejurului si n-am facut-o. Dar de la Matosinhos eu asta imi amintesc: nisipul umed, cu pete albe, multe pete albe, colonia de pescarusi, surferii, aburul umed, cetos, pescarii si inghetata scapata din greseala pe nisip de Ali, o pata mare de alb si roz pe nisipul primitor. Tu, in schimb, erai mai linistit; si in zare gazduiai un vas de croaziera, o lume intreaga pe apa; si vase mai mici, pescaresti, adulmecate talhareste de perdele de pescarusi.

 

In penultima zi, la Gulpilhares, ne-am imprietenit de-a binelea: tu, cuminte si calm, eu cu vesnicul acoperamant roz de ploaie (pe care-l plimb dupa mine in fiecare vacanta, inca de la Viena, din 2006). In ochi nu mi se mai citea groaza; dar am inteles un lucru: marinaria pe Atlantic n-ar fi fost de mine. Zau.