Sheffield 2012: zile doldora de patinaj; la televizor :)

Nathalie Pechalat si Fabian Bourzat. © Sean Gillis/Europe on Ice

Campionatele Europene de la Sheffield s-au încheiat azi, iar eu nu-mi amintesc vreo ediţie la care să fi fost atât de mulţumită cu rezultatele (dacă nu-mi amintesc, nu înseamnă că n-au fost, dar asta e déjà altă discuţie…): francezii Nathalie Pechalat şi Fabian Bourzat au câştigat aurul la dans, urmaţi de Ecaterina Bobrova&Dmitri Soloviev şi Elena Ilinykh&Nikita Katsalapov; aflat într-o revenire absolut spectaculoasă, Plushenko a câştigat al şaptelea titlu continental, urmat fiind de Artur Gachinski şi Florent Amodio; în lipsa Alionei şi a lui Robin, în proba de perechi au dominat Tatiana Volosozhar&Maxim Trankov, argintul a mers la Vera Bazarova&Iuri Larionov, iar bronzul la o pereche pe care n-am mai văzut-o până anul ăsta, Ksenia Stolbova si Fedor Klimov (si care nici nu ma impresioneaza in mod deosebit); la fete a câştigat Carolina Kostner, urmată de Kiira Korpi şi Elene Gedevanishvili.

Cui foloseşte recapitularea asta? Păi, în primul rând mie; deşi mă uit la patinaj încă de când comenta Cristian Ţopescu (cel mai vechi concurs de patinaj pe care mi-l amintesc cred că e de prin ’88...) am tendinţa să uit una, alta; iar blogul ăsta îmi serveşte şi ca memorie externă, auxiliară, cum zicea prietena mea Ali la un moment dat. Şi mai e ceva: încerc să nu abandonez blogul, în condiţiile în care entuziasmul meu iniţial, de după x sau y program de patinaj, se risipeşte în posturi pe facebook :). Să recuperăm, aşadar, entuziasmul...

Campionatele de la Sheffield au început prost; nu-mi plăcea nici lumina nici patinoar, nici unghiurile de filmare, nici pata de apă care se zărea într-o parte. Nu m-am împăcat nici acum cu minusurile acestei ediţii a Europenelor, dar, în rest, totul a mers brici. Am petrecut mai multe seri şi-o zi întreagă doldora de patinaj cu prietena mea Ali, recreând cumva zilele şi serile de patinaj din timpul liceului (şi zău că nu-mi închipui patinajul fără Ali) şi pregătindu-ne, într-un fel, pentru Mondialele de la Nisa, de la finalul lui martie. Când, ferice de noi, vom fi în sală şi nu vom mai asculta comentariile insipide ale Alinei Alexoi. Am râs isteric, încercând să învăţăm, într-o oră şi ceva, toate săriturile din patinaj (da, nu le ştiam, ruşine nouă) şi-am izbutit (eu) să recunosc doar Lutzul, Axelul şi Loopul (cu restul am probleme mari, dar perseverez), am mâncat plăcintă bună şi patinaj pe pâine şi-am petrecut una dintre cele mai simpatice zile din ultima vreme. Şi, da, aceasta este o odă pentru Ali; şi nu v-o împrumut pentru zile de patinaj, să fie clar :).

Eu si Ali la Torino, in fata (sau spatele) Palavelei (CM de la Torino, 2010), intr-o fotografie antologica deja, by Mariusache.

Dincolo de asta, a fost un European cu multe imagini-cheie, emoţii, gesturi care-o să-mi rămână în minte. Să luam, de pildă, bucuria sinceră a lui Plushenko din timpul programului liber şi de după; câştigase alt titlu european (al şaptelea), dar se bucura de parc-ar fi fost primul. „Sunt mândru de mine”, a spus înainte de premiere. Şi a adăugat, în felul caracteristic: „Dacă eram sănătos, patinam şi mai bine, eram şi mai bun”. Modestia nu-l prinde; pentru că modestia nu e pentru el. Vorba ceia, să fie modest cine are de ce. Nu Jenia. Care a tras cu dinţii să fie în formă maximă pentru competiţia asta, deşi se operează la un genunchi în două săptămâni. De-aici bucuria autentică; e încă, nu bun, foarte bun; şi sper că l-a văzut şi Patrick Chan. Revenirea lui a fost piesa de rezistenţă a Campionatelor Europene de la Sheffield; motivul pentru care eu o să uit şi lumina aiurea, şi filmarea aiurea, şi băltoaca aiurea. „Plushenko skated out of his skin this afternoon”, a conchis unul dintre comentatorii britanici de la Eurosport; iar eu nu pot spune ceva mai inspirat de-atât.



Din proba masculină eu o să-mi amintesc însă şi altceva: profilul lui Florent Amodio şi profilul lui Nikolai Morozov, înainte de evoluţia francezului, ultima din concurs. Ochi în ochi, palma lui Morozov pe spatele firav al lui Florent, ca un transfer de încredere. Asta, deşi Florent venea de pe 5 după programul scurt, iar Brezina se instalase lejer pe locul 3 (sperând, poate, că va scăpa de blestemul eternului loc 4 in competitia continentala sau mondiala).



Urmărit de cel mai bun antrenor pe care l-ar fi putut avea, Amodio a patinat cu zvâc, cu entuziasm, a fost sută la sută pe gheaţă şi a luat bronzul; maximul pe care-l putea obţine la ediţia asta de Europene. Şi, la afişarea notelor, l-a apucat plânsul; iar Morozov l-a luat în braţe şi l-a ridicat în sus. Ce echipă sunt oamenii ăştia doi... Şi ce echipă face, în general, Morozov cu fiecare dintre elevii săi: mi-a rămas în minte şi acum, la doi ani după, mâna lui pe mâna lui Miki Ando, la Mondialele de la Torino; câteva secunde de linişte, de pregătire, de „hai că poţi” înainte de program.

CM de patinaj artistic de la Torino, 2010. Miki Ando si Nikolai Morozov. Foto: Florentina Ţone

Iar în timpul evoluţiilor patinatorilor săi, Morozov este el însuşi un spectacol: se agită, se plimbă ca un leu în cuşcă, se lasă la nivelul mantinelei, ba se uită, ba nu se mai uită, ba îl vezi, ba nu-l mai vezi. Şi, după campionatele astea, încep să cred că ruşii mici din proba de dans, Elena Ilinykh şi Nikita Katsalapov, n-au făcut deloc o mutare rea alegându-l pe Morozov în defavoarea lui Zhulin, Alexandr Zhulin. Perioada petrecută cu Morozov, cât va fi ea, o să le prindă bine. (Şi cred în continuare că, deşi a făcut progrese uimitoare la tehnic şi sare cvadruple, spaniolul Javier Fernandez era cu mult mai expresiv şi entuziast când era antrenat de Morozov, şi nu de Orser. Luaţi in timpul liber programul scurt pe muzică din desenul animat „Nu zaiţ, nu pogodi” şi o să-mi daţi dreptate...)

Elena Ilinykh si Nikita Katsalapov. © Sean Gillis/Europe on Ice

Programul ruşilor Elena Ilinykh şi Nikita Katsalapov, în proba de dans, e şi el unul dintre momentele memorabile ale acestui campionat. Am avut dubii cu programul asta la Grand Prix-uri, i-am şi bodogănit pe ruşi că l-au părăsit pe Zhulin după minunatul exerciţiu din sezonul trecut, cu Elena în rochiţă de balerină, dar cred acum că „Ave Maria” din sezonul ăsta li se potriveşte foarte bine; în plus, ea e foarte frumoasă, iar el un dansator desăvârşit. Bronz pentru ei la Sheffield; prima medalie din cariera lor la seniori. O să mai vină şi altele, asta e clar; iar Rusia îi pregăteşte pentru Sochi. Eu îi văd campioni olimpici; mai vorbim peste doi ani.



Si mai sunt si, peste tot si toate, Nathalie Pechalat şi Fabian Bourzat; aurul de la dans. Fabian, descătuşat, la Kiss&Cry, după ce locul I a devenit clar, şi Nathalie cu lacrimile ei (şi cred că şi-ale Angelicăi Krylova, antrenoarea); şi îmbrăţişarea celor trei – marile imagini ale acestui Campionat European. Victoria, aşa cum a trăit-o fiecare dintre ei; şi programul din gală, pe „Time of my life” din „Dirty Dancing”. Şi, cred, emoţiile şi presiunea care preced un Mondial la ei acasă. Îmi doresc teribil să fie pe podium; o să-mi strâng pumnii până o să mă doară în patinoarul din Nisa, o să strig, tare, sacadat, „Na-tha-lie, Fa-bian!”, „Na-tha-lie, Fa-bian!”, şi-o să mă agit, cu Ali şi cu toate băbuţele din clubul „Suporteres de patinage”. (V-am spus că o băbuţă franţuzoaică din spatele nostru, de la Torino, era acum la Sheffield? Aşa cum era şi rusul care a stat lână Ali; şi pe care l-am văzut de-atunci şi la Europenele de anul trecut de la Berna, şi la Mondialele de la Moscova, şi acum, în Anglia, la Sheffield...; îl invidiez şi îl admir).

Nathalie (sus) si Fabian. Foto: AFP

Ar mai fi, probabil, destule de zis (graţia Verei Bazarova, energia Elenei Gedevanishvili, constanţa – din acest sezon – a Carolinei Kostner, programul scurt al italienilor Cappellini şi Lanotte); dar tac; am zis destul. Minivacanţa se încheie aici. On se revoir a Nice.