Celelalte povesti ale vacantei italiene:
Proba de foc: ce-mi mai amintesc eu din/despre Tivoli dupa doua luni si mai bine? La prima vedere - mai nimic; au fost doua luni dificile; ciudate; aiurea. Cu toate astea, in Tivoli sunt oameni dragi mie, foarte dragi, iar culoarea orasului, nuantele, conturul n-au disparut cu totul din mintea mea obosita.
Tivoli e un oras portocaliu-caramiziu pe alocuri, cenusiu-fumuriu prin alte parti, cu cladiri inalte, din piatra veche, plina, unde, cum zice Mirela, s-ar putea foarte usor turna un film de groaza:). E un oras cu rufe colorate, intinse pe franghii la soare (si, sa ne intelegem, ador franghiile cu rufe colorate intinse la soare), cu flori in glastre, in ferestre din lemn, cu doamne cantand la tamburina in diverse incaperi, incaperi inalte, cu ecou, un oras cu inghetata, multa inghetata, cu magazine scumpe si cu alei inguste, ba-n sus, ba-n jos (dovada vie e ziua in care am cautat de ne-au sarit ochii Vila Gregoriana), cu multe mici si simpatice Fiaturi 500 (model vechi), raspandite pe stradute, ca niste comori, cu steaguri ale Italiei fluturand pe ici, pe colo, cu Villa d'Este si fantanile ei fabuloase (si cu interioarele ei minunat impodobite cu fresce - vizionate pe acorduri de Liszt), cu lene, multa lene si alene, cu vederi fabuloase asupra Romei (caci Tivoli e balconul, sa ne-ntelegem, si resedinta preferata a multor papi; si imparati romani; si...; si...), cu cale, multe si frumoase cale, cu taclale in miez de noapte, dupa nenumarate feluri de paste si feluri de vin, cu Via Francesco Bulgarini/Barberini (sau cum o fi) si, mai presus de orice, cu Mirela, Denis, Vanessa si David. Si cu imnul Italiei fredonat, cu voce de "vero italiano" in devenire, de David. Asta a fost Tivoli. Asta este, in mintea mea, Tivoli. Va invit sa vedeti si voi Tivoliul meu :)
