Mămăiţa

Mămăiţa Tudora s-a dus pe lumea cealalta in liniste, fara sa deranjeze pe nimeni cu nimic; exact asa cum a fost toata viata ei (sau, cel putin, viata in ultimii noua ani de cand o cunosc eu). O mamaie mititica, subtire si vioaie, cu multe povesti si maini in aer cand povestea. Cu un batic innodat sub barbie, cu ochii vii, foarte vii, in vesnicele ei camasi albe cu margini colorate, cusute cu mainile ei mici.

Mamaia Tudora a fost, inainte de toate, mamaia lui Marius. Dar eu, intr-o continua cautare de mămăiţe, dupa ce ale mele s-au dus, am inhatat-o cu toata puterea in 2002 si nu i-am mai dat drumul. Mi-a placut cum vorbea, cum era, cum se purta - era mămăiţa mămăiţelor. Mult mi-a placut, tare mult. Asa de mult incat in 2007 m-am dus pe capul ei, cu tot cu un coleg, sa-mi povesteasca cum era lumea, cum era satul in tineretile ei, cum era cu descantecele, cu vracii, cu leacurile. Am ras atunci mult, vesel, autentic, si-a ras si mamaia povestindu-mi. M-a dus apoi la vraciul satului, la mos Ion Cucoşcătă, s-a asezat pe marginea trotuarului, cu mainile impreunate, si ne-a asteptat, rabdatoare, pe mine si pe mos Ion Cucoşcătă sa terminam de intrebat, de povestit.

Tare draga mi-a fost mamaia, cu vorba ei repezita si camasile ei frumoase, cu fata ei plina de cute si de pliuri si cu mainile ei, cand cuminti, cand vorbind si ele, completand povestea. Si s-a dus pe lumea cealalta vineri noapte, s-a sfarsit in liniste, fara sa deranjeze, asa cum a fost toata viata ei in ultimii ani. A ramas in spate o sora, tusa Marioara, adusa de spate, care-i seamana intocmai (aceeasi fata, aceleasi maini, aceeasi intonatie, acelasi fel de-a vorbi), cu tot cu bocetele ei, care mi-au rupt mie inima: "Leleee, ce viata ai avut, numai cu peretii... Ai avut ce pune pe masa, dar n-ai avut pe langa masa..." Mamaia Tudora era vaduva de saisprezece ani. In urma am ramas noi, copiii, nepotii, cu tristetile noastre, cu lacrimile noastre sarate si cu nodurile in gat. Si-a mai ramas, peste toate, si regretul meu de-a nu fi stat de vorba mai pe indelete despre viata ei (am tot planuit si-am ramas cu planurile - vesnica poveste) si cu parerea acuta de rau de-a nu fi trecut mai des pe la Iepuresti. Si-a ramas in spate si-un sfarsit de saptamana ce pare ca nu s-a intamplat, cu priveghi, cu bocete, cu babute vorbind in bulgareste, cu sicriu, cu inmormantare si pomana, cu mine dormind pe mine, ca intr-un vis pe care mi se parea ca il traiesc; numai nu era vis.
Mamaie, sper ca iti e bine unde esti acum, ca nu te mai uiti la pereti si ai mai multi oameni la masa. Dumnezeu sa te ierte.

Mucenici, măcinici... pe care i-am mancat :)

Acasa, la Jirlau, le-am zis intotdeauna "măcinici". Nu mucenici, ci măcinici; habar nu am de ce. Asa am auzit, asa am spus, asa am crezut ca eu ca-i corect, tot asa cum cred si-acum, cateodata, ca troleul e tramvai si invers; tot asa cum a crezut si Ali vreme de ani buni ca se zice "cimintir", nu cimitir. Niste inculte, ce sa mai :) Potrivit Dex, "măcinicul" e un om venit la moara, sa macine, dar nici asta nu ma poate convinge; asa c-o sa le zic in continuare "măcinici" acestor minuni portocalii sub forma de opt, cu gust bun si dulce, si dulce si bun de cozonac (sau de gogosi - ca mai e si varianta celor prajiti, pe care papilele mele gustative si-i amintesc cu mare drag), peste care o mana grijulie a presarat o ploaie de mieji de nuca sfaramati, dupa ce aceeasi mana a trecut pe deasupra lor o pensula bine inmuiata in miere. Asadar, măcinicii mei, cei pe care mi-i amintesc de-acasa, asa sunt: aurii si sub forma de opt,. Asa cum arata cei de jos si de sus, pregatiti de data asta la Bucuresti, din care m-am infruptat eu din seara asta, fara sa mai astept ziua de 9.

Mai tarziu, pe la liceu, am mancat si "ciorba de măcinici"; sau supa sau ce-o fi. Pregatea mamaia lu' Ali si venea cu ei, intr-un borcan din sticla, mare, mare, alaturi de o rezerva considerabila de mieji de nuci, pe care s-o mai adaugam, din cand in cand, in "supa". Venea la garsoniera din Buzau cu borcanul, ca sa-si hraneasca nepoata cu "măcinici" (Ali le zice corect, mucenici) si, pe langa nepoata, sa se hraneasca si prietena nepoatei, care nu mai vazuse ciorba de "măcinici" pan-atunci.

Dora cea portocalie/Si experimentele ei in bucatarie

La cererea publicului: Dora in bucatarie la mamaia, cu mainile pana la cot in coca. Ei, nu chiar pana la cot. Dar se pregateau painici si Dora trebuia sa pregateasca si ea o painica pe masura ei. Si alte noutati: eu nu mai sunt "Foiiii", ci sunt "Foliiiii", si aseara am facut oficii de gazda pentru Dora: am pozat-o si, la finalul serii, am facut amandoua yoga (Dora a adus yoga in Margeanului, sa stiti; nu eu sunt responsabila :)

Jurnal de Dora: Mamaia mi-a imprumutat sortul, asa ca sunt o bucatareasa autentica acum... Si-am sa ma plimb prin casa in urmatoarea jumatate de ora, pretinzand ca am o rochita/ca sunt printesa/ca sunt mireasa...

Jurnal de Dora: Ei si ce daca la masa de seara am mancat painici calde, inmuiate in vin, si o picatura buclucasa, de culoare rubinie, mi-a alunecat pe bluza de "mariner"? (Ah, ba da, e o problema - povestea cu vinul trebuia sa ramana secreta si nu mai e....:)