Jacqui Banaszynski si-un nod in gat.

Nodul meu. Reactie la povestea ei despre o alta poveste, cea care i-a adus un Pulitzer la sfarsitul anilor '80.

Recunosc si imi asum marturisirea: nu stiam nimic despre Jacqui Banaszynski inainte sa citesc despre ea, despre venirea ei in Romania, pe blogul lui Cristi Lupsa. Cum n-am fost la cursurile de jurnalism narativ ale lui Cristi de la CJI - desi imi doresc acum s-o fi facut-o, cred sincer c-as fi auzit altfel de lucruri despre un alt fel de jurnalism - cum n-am fost, n-am auzit de Jacqui pana zilele trecute. My loss, obviously. Dar nu-i totul pierdut de vreme ce-am cunoscut-o azi. "Cunoscut-o", asa cum cunosc eu multi oameni: ascultandu-i. Si-a avut cateva povesti de spus Jacqui Banaszynski si cred c-ar fi un castig imens s-o mai ascult si cu alte ocazii. She made me think. M-a indepartat cumva de zona mea de confort, m-a rupt din lantul meu de ganduri alcatuit din "azi trebe sa editez cutare", "maine trebe sa paginez dosarul", "oare vin pozele in timp util". M-a facut sa ma gandesc la lucruri pe care le indepartasem cumva din lista de ganduri stabilite, "oficiale", permise. Si asta, cred, nu-i putin.

Ca sa porneasca de undeva, sa intre in poveste, a intrebat ce carte anume din copilarie ne-a influentat cumva, ce carte am simtit aproape cand eram copii. Intuneric total la mine in minte. Nu-mi venea nimic. Pe bune ca nu m-am gandit de mult la treaba asta, daca m-oi fi gandit vreodata... Am cautat, am cautat, am cautat si nu-mi venea decat "Povestasul" lui Llosa, dar asta a fost tarziu, pe la inceput de facultate. Si-am cautat pan-am gasit "La Medeleni", "Am fost medic la Auschwitz" (pe asta am citit-o mult, mult prea devreme si m-am sechelizat definitiv) si, in fine, cartea de povesti a bunicului, cu multe povesti, cum ii zice si numele, dar, mai presus de toate, cu "Parlita", un fel de "Fetita cu chibrituri". Cand am ajuns la povestea favorita a unui film, m-am dus pe-o carare deja batatorita: categoric, Gone with the wind, pe care l-am vazut si rasvazut de nu stiu cate ori la cinematograful in aer liber de la Monteoru. Adormeam intotdeauna pe la mijloc si ma trezeam la final, asa ca stiu cel mai bine scena de inceput, cu Scarlet inconjurata de baieti :) Mai tarziu, am vazut si tot filmul (de mai multe ori) si-am citit si cartea (de mai multe ori). Si nici mie nu mi-a placut sfarsitul, tot speram ca Scarlet sa-si vina in fire si sa revina la Rhet.

In fine. S-a vorbit mult despre povesti, asta era scopul intalnirii. Despre cum sa spui povesti. Despre cum o poveste ar trebui sa traga dupa sine alta poveste. Despre povestile lui Tim O'Brien din "The things they carried" si curajul lui de-a merge in Vietnam. Unde curajul a fost, mai degraba, teama de-a nu fi privit ulterior ca un las. Despre viata lui dupa Vietnam si cum sa explici unei fetite de 8 ani - a lui - de ce e el, tatal ei, atat de varza, de messed up. Despre cum sa alegi esentialul dintr-o mare de zgomot, despre cum sa-l pui "in a nutshell" si sa-l dai mai departe. Despre inceputurile jurnalismului narativ in State. Si despre cele doua mari povesti ale ei, ale lui Jacqui: foamete in Africa, in anii '80 (a stat o luna in Africa si-a aflat o poveste excelenta: ca oamenii isi cantau seara povestile, celor mai tineri, ca acestia sa le duca mai departe; suna a "Povestasul" lui Llosa si, mai cu seama, suna a istorie orala, acea istorie orala despre care vorbeste Paul Thompson in "Voice of the Past") si cum sa traiesti cu HIV, tot in anii 80, in America, si sa mori de SIDA putin mai tarziu.

In centrul povestii, un cuplu de homosexuali traind in Glenwood, Minnesota: Dick Hanson si Bert Henningson. Din motive independente de mine (da, da, o scuza, stiu), nu reusisem sa citesc toata seria de articole "Aids in the Heartland", caci asa s-a numit seria asta care a luat Pulitzerul, inainte de intalnire. Citisem o parte, substantiala, si mai citisem asa, pe deasupra, ca sa stiu care-i firul narativ. Cum se termina (desi asta era, cumva, evident). De-abia cateva ore mai tarziu, cand Jacqui povestea povestea povestii (verb substantiv substantiv - pentru cei care cred ca vad dublu sau triplu), abia atunci a venit si nodul in gat. Si cred ca pe o tipa de langa mine o apucase plansul. Seria de articole te atinge, in mod evident. Dar aproape si mai tare te atinge bucataria articolelor, cum s-au facut ele, ce-i in spatele lor, zbuciumul, framantarile. I-a fost greu autoarei sa scrie, sa documenteze, a reiesit din suita de intrebari care-au urmat povestii: viata personala s-a cam dus pe apa Sambetei, caci nu mai avea timp de nimic (serile, weekendurile le petrecea cu cei doi, Dick si Bert), editorul de la publicatia la care lucra o trimitea sa planga in casa scarii, sa se adune inainte sa se apuce de scris ("nu se obisnuia ca jurnalistele sa planga in redactie"). Povestea a fost dificil de scris. Si daca ma pun eu in papucii lui Jacqui, cred ca mi-ar fi fost teribil de greu sa nu ma implic emotional in toata povestea. Cred ca nimeni n-ar fi reusit sa fie cold as a rock in fata unei morti iminente.

Ea a facut sa para, insa, ca a luat-o ca pe o sarcina de lucru: voi veti muri de SIDA, iar eu scriu despre voi. Ca sa stie lumea ca existati, ca nu sunteti doar niste statistici, ca sa stie cum e. Totul a fost clar, de la inceput. Ca sa stie in ce anume se vara cei doi, ca sa stie ca ea si fotoreporterul vor fi acolo in cele mai intime situatii, i-a spus lui Dick, aproape textual: "I'm asking for your permission to watch you die". Asta urma sa fie finalul. Si-aici, nodul in gat. Nodul. Al meu. Si-a mai fost si-o serie de fotografii realizate in timpul documentarii, cu cei doi. Crude. Teribile. Si povestea colaterala a unui frate a lui Dick (personajul principal), prins intre fratele bolnav de SIDA si sotia terifiata de homosexuali si de SIDA. Si niste copii ai fratelui, nepotii lui Dick, care n-aveau voie sa-si vada unchiul decat din masina, o data cu geamul din spate foarte putin crapat. Si nepoata lui Dick (care era atunci in masina si-avea 10 ani), care-a descoperit povestea unchiului (si si-a descoperit asa si tatal) dupa 20 de ani si i-a scris lui Jacqui un mail cu final tulburator: a aflat din articole ca tatal ei, fratele lui Dick, a fost bun, a incercat sa fie alaturi de fratele bolnav de SIDA in ciuda scandalurilor sotiei. "Am crezut intotdeauna ca tatal meu a fost un om bun, dar it's nice to see that on print" (citat aproximativ).

Cred ca e greu sa scrii astfel de povesti. Foarte greu. Si cum sa faci sa nu devii parte din poveste, sa nu te implici mai mult decat trebuie s-o faci? Dar poti sa scrii o poveste buna daca nu te implici? Si daca simti ca te duci prea mult intr-o poveste, ce faci? Renunti? As fi vrut s-o intreb daca a renuntat vreodata la o poveste, daca a renuntat sa scrie o poveste pentru ca i s-a parut ca nu poate s-o duca. Sau daca s-a gandit, cel putin, sa renunte. Cred totusi, din povestea ei, ca n-a facut-o. Nu numai pentru ca e puternica. Dar e altceva aici si asta a reiesit de peste tot din intalnirea cu Jacqui: trebuie sa te gandesti mereu de ce faci asta. Pentru ce o faci. Cui foloseste. Si cred ca daca vezi imaginea de ansamblu reusesti sa treci peste sentimentul ala enervant ca poti sa te ineci intr-o poveste. Asa cred.