"Vand craniu. Un milion"

Exercitiu de recuperare - text integral pe blog

“Absolvent. Vând craniu. 1 milion. 0740.xxx.xxx”. Anunţul acesta ar stârni oroarea dacă s-ar găsi pe pagina de mică publicitate a unui cotidian oarecare. Reacţia e cu totul alta dacă precizăm contextul: facultăţile de medicină din diverse oraşe ale României. De fapt, situaţia este aceeaşi peste tot. În anul I de facultate, orice medicinist se confruntă cu o problemă realmente serioasă: ca să-şi însuşească necesarul de cunoştinţe pentru a trece examenul de Anatomie, e aproape obligatoriu să aibă în posesie “materialul didactic” (a se citi cranii şi oase umane) pentru a-l studia pe îndelete. Orele de laborator sunt prea puţine iar craniile şi oasele din depozitele facultăţilor de medicină sunt mult prea vechi şi într-o stare prea proastă pentru a permite un studiu aprofundat.

“Studenţilor de la alte facultăţi li se pare ciudat. Şi mie mi se părea la fel când am intrat la facultate şi vedeam anunţuri de genul ăsta: «Vând craniu». Mi se părea aşa, sinistru. Dar când am avut şi eu nevoie, ştii cum eram? Disperată, de-a dreptul! Eu un stres atât de mare… Eu, când studiam craniul şi n-aveam acasă unul să învăţ pe el, simţeam că nu pot să reţin nimic. E o stare de criză, aoleu, Doamne!”. Vorbele de mai sus aparţin Andreei Zotescu, absolventă a Facultăţii de Medicină Generală din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF) “Carol Davila” din Capitală. Ele îl reprezintă, însă, pe orice tânar care aspiră să devină medic. O dată intrat la o facultate de profil, chestiuni care anterior îl ingrozeau peste măsură, îi par dintr-o dată normale. Ciudat e să nu te intereseze modalităţile de obţinere a craniului şi a oaselor necesare studiului, căci ar însemna că nu te interesează, până la urmă, viitorul tău. Examenele practice la Anatomie sunt o corvoadă şi trebuie să te ajuţi cum poţi ca să fii sigur că le treci. “Ai nevoie de craniu. Trebuie să vezi cum vin nervii, cum se inserează, pe ce faţă vin… Nu-ţi poţi da seama de toate astea doar privind pozele dintr-un atlas de medicină”, spune Crisa Ioniţă, acum în ultimul an la Stomatologie, iar Bogdan Dolofan, şi el absolvent de Medicină Generală, îşi aminteşte: “Din carte nu poţi să înveţi tot. Până nu pui mâna şi nu vezi şi nu te chinui… cu găurica lu’ găurica lu’ găurica, nu merge! Că noi aşa şi dăm examenul practic, prin găurile alea din căpăţână. Una e să le vezi în atlas unde-s frumos desenate, sunt toate… şi alta e să le vezi pe o căpăţână unde mai ai şi variante anatomice, mai e aia, nu e aia, mai e rupt nu ştiu ce. Ştii?”

Dar n-au oase şi cranii la facultate, nu pot învăţa acolo?, aţi putea foarte bine întreba. Păi, vedeţi dumneavoastră, tocmai aici e buba. Studenţii spun, în primul rând, că pentru a te pregăti temeinic pentru examinare, orele de laborator şi de disecţie pe cadavru sunt insuficiente. Unde mai pui că obiectele de studiu nu sunt tocmai în starea cea mai bună. Fost preparator de Anatomie la catedra profesorului Naum Ciomu, Octavian Arnăutu, şi el absolvent de Medicină Generală în cadrul UMF Bucureşti, o spune cât se poate de clar: “Oasele de la facultate sunt vai de capul lor! Sunt tocite şi vechi de mai bine de zece-cincisprezece ani. Au fost ele tratate la un moment dat cu o soluţie acidă ca să se scoată inserţiile musculare de pe ele şi ca să se cureţe. Dar lăcuite ca să nu se tocească n-au fost! Şi cine crezi că mai stă să le dea cu lac? Ar fi tămbălăul prea mare, înţelegi, şi nu se agită nimeni pentru că, până la urmă, studentul poate să înveţe şi aşa! Merge şi-aşa, ştii cum se spune”.

Studentul român e, însă, inventiv şi încearcă din răsputeri să compenseze aceste lipsuri ale sistemului de învăţământ. Ştiţi bine – şi dacă nu ştiţi vă spunem noi – că examenele practice la Anatomie se dau pe cadavrele din sala de disecţie. În ziua stabilită pentru examen, asistenţii înfig în “materialele didactice” (în cadavre, adică) nişte stinghiuţe subţiri cu diverse numere. Asistentul indică numărul respectiv şi studentul trebuie să identifice nervul, rămurica, vasul, osciorul şi aşa mai departe. Potenţialele probleme la examen sunt preîntâmpinate prin modalităţi diverse. Acelaşi Bogdan Dolofan îşi aminteşte din primii ani de studenţie: “Noi ne mai duceam şi noaptea în facultate pe la cadavre ca să mai învăţam pe ele. Dădeam şpagă la portar că el avea toate cheile, ca să ne lase să intrăm. Puneam mână de la mână, strângeam banu’ şi, ori îi dădeam banu’, ori îi luam o sticlă de ceva. Intram seara pe la 9-10 în sala de disecţie şi stăteam până spre dimineaţă”.

Sinistre pentru cei din exterior, orele de disecţie sunt ceva absolut normal pentru medicinişti. Cum să înveţe altfel? “Ce-i macabru, mamă? Nu mai ai nici un stres după un timp. Ne-am învăţat. În anul 1 era mai nasol, dar după aia… Păi ce, măi, că la laborator am băgat mâinile până la cot în cadavru şi trăgeam de toate alea pe acolo. La un moment dat, nu te mai interesează! Exact ca porcu’ de Crăciun când îl tai: zace acolo pe masă şi unu’ trage de ceva, altu’ de ceva! Aşa era si la disecţie!”. Iar pentru a nu avea surprize la examenele practice, “noi ne duceam, mi-aduc aminte, cu vreo săptămână-două înainte de examen, rupeam de prin cadavre tot ce nu ne convenea şi rămânea numai ce ne convenea nouă. Da, pur şi simplu, rupeam! Ce rămurica lu’ rămurica lu’ peşte pe care n-o învăţa nici dracu? Dacă nu erau, n-aveau nici asistenţii pe ce să pună numărul ăla!”.

Ne-am lămurit, aşadar, că medicinistul are, din varii motive, nevoie de propriile obiecte de studiu. Şi ce dacă se oripilează mamele şi vecinii, şi ce dacă proprii colegi de cameră de cămin, studenţi poate pe la alte facultăţi, te pun să ţii sub pat punguţa cu oscioare umane? Ştiţi prea bine, ştiinţa cere sacrificii. Cătălin Belinski, medic rezident la Urologie, se amuză şi acum când rememorează procesul de tăiere a calotei unui craniu în casa scării blocului în care locuia: “În anul I, stăteam la mătuşă-mea, în Dorobanţi, într-un bloc în care vârsta medie a locatarilor era în jur de 85 de ani. Şi făcând eu rost de craniu, m-am apucat să tai calota în casa scării, cu un ferăstrău absolut uriaş. Mai trecea câte un vecin, se uita, se închina şi pleca traumatizat. Noroc cu mătuşă-mea care asista procesul şi oferea explicaţiile necesare :«E nepotul meu. E student la medicină. Trebuie să înveţe pe el». A fost super! Mi-a plăcut enorm faza asta!” Alte rubedenii sunt mai puţin îngăduitoare. Pe Corina, studentă acum în anul 5 la UMF Bucureşti – Medicină Generală, mama n-a lasat-o să intre în casă cu săculeţul care conţinea oasele unui schelet uman. Destinaţia stabilită de comun acord: podul casei. Aşa că, dragi părinţi, care vă visaţi copii medici, trebuie să vă pregătiţi moral şi să daţi dovadă de înţelegere faţa de bizareriile ce caracterizează procesul de învăţare la facultăţile de medicină.

Întrebarea este, însă, de unde anume fac mediciniştii rost de cranii şi de oase? Că doar nu se găsesc, aşa, pe toate drumurile. Ciudat cum ar părea, sunt mai multe modalităţi de obţinere. Trei la număr. 1. Direct din cimitir. 2. Din facultate, înşelând vigilenţa paznicilor de la depozitele de oase, sau direct de pe cadavrele din sala de disecţie (în ultimul caz, vorbim despre oase şi oscioare, şi nu despre ditamai căpăţâna de mort). 3. De la studenţii mai mari care nu mai au nevoie de ele. A se vedea, astfel, anunţurile gen “Vând craniu + mandibulă + 30 de oase” care împânzesc facultatea şi căminele studenţeşti din Regie şi Grozăveşti. Să le luăm pe rând, căci toate variantele au “farmecul” şi povestea lor.

Filiera-cimitir. Cea mai ieftină metodă. Dar şi cea mai tulburătoare, psihic vorbind. Te duci la un cimitir, din provincie sau din Bucureşti, contează mai puţin, “filezi” groparul, îl abordezi (fii pe pace, e obişnuit cu astfel de cereri din partea studenţilor la Medicină), expui problema, el zice suma şi în ziua respectivă sau în cele care urmează primeşti ceea ce ai cerut. Adesea, se rezolvă cu o sticlă de ţuică şi cu-o sută de mii de lei. Alţi gropari s-au mai “deşteptat”, însă, şi cer o sumă mai mare sau mai mică în bancnote americane.

Bogdan Dolofan şi-a făcut rost de “căpăţână” de la groparul cimitirului din oraşul de baştină, Piteşti, în schimbul unei “sticle de votcă banală, nu cine ştie ce. I-am dat sticla şi mi-a zis că-mi face rost. M-am dus a doua zi şi mi l-a dat”. Alt Bogdan, din Tulcea de data asta, i-a dat groparului o sută de mii şi-o sticlă de vin. Şi s-a mai dus şi cu nişte colegi la un cimitir de-aici din Bucureşti cu acelaşi scop: “Am vorbit cu nişte colegi de facultate care voiau şi ei craniu. Şi m-am dus şi le-am zis: «Mergem aicea, la Sfânta Vineri». Bine, am mai fost la unul înainte, la un cimitir calvin, şi ne-a spus că nu poate să ne facă rost. Şi ne-am dus la Sf. Vineri. Şi i-am spus cuiva de acolo: «Dom’le, suntem studenţi la Medicină…», «Ah, staţi…». A venit nea Gigi groparul şi zice: «Ce doriţi?», «Păi, uitaţi, vrem şi noi un craniu». Şi-a zis: «50$». Eu îl cumpărasem pe-al meu cu 100.000 de lei. «Dom’le, prea mult 50$, 20-30$ mai zic, dar aşa…». Şi ni l-a dat cu 15$ până la urmă. În 20 de minute a venit cu capul de mort. Oricum, se vedea că n-are nici un stres. Ne-a şi zis: «De-acuma încolo, dacă vreţi ceva, să-mi spuneţi din timp ca să găsesc un flemur mai frumos…» Şi mi-a dat şi numărul de telefon, în caz că mai am nevoie. Da’ acuma nu-l mai am…”

Şi exemplele pot continua la infinit: Rodica, şi ea absolventă de Medicină Generală, şi-a făcut rost de craniu de la groparul cimititului “Sf. Constantin” din Brăila, Nicoleta, studentă în anul 4 la Facultatea de Medicină Generală – UMF Bucureşti, de la cimitirul “Dumbrava” din Buzău. Şi nu de unul singur a făcut ea rost, ci de mai multe căpăţâni, căci aveau şi colegi de-ai ei nevoie iar ei nu-i stricau nişte bani în plus.

Bine-bine, ai făcut rost de capul de mort, dar partea cea mai “frumoasă” de-abia acum urmează. Până la stadiul de “obiect de studiu”, căpăţâna cu pricina trebuie să treacă prin mai multe etape: fierbere, înlăturarea diverselor chestii de prin el, lăcuire, etc. Cum nu există o “reţetă culinară” general folosită de către studenţi pentru prepararea craniului, fiecare se descurcă cum poate: cu detergent de vase, cu detergent de rufe sau cu clor. Lăcuirea, etapa finală, e cât se poate de necesară, după cum se va vedea în interviurile alăturate. Aşa lăcuit, Andreea Zotescu a dus un os acasă la părinţi: “Eu am dus acasă numai calcaneul într-o punguţă mică. Şi le-am arătat osul şi la ei mei. Nu le venea să creadă. Nu, pentru că ştii ce bine arată când le dai cu lac… Zici că sunt jucării. Nici nu zici că-s de la om, pentru că-s lucioase, arată bine. Şi lăcuirea e şi un mod de conservare. Şi se păstrează şi foarte bine. Un schelet care e lăcuit e mult mai scump decât unul normal”.

Cum se face?
Dialoguri cu foşti şi actuali studenţi la diversele facultăţi din cadrul UMF – Bucureşti, cât priveşte obţinerea capului de mort şi pregătirea sa pentru studiu.

Vlad Budescu, absolvent al Facultăţii de Medicină Generală din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie (UMF), Bucureşti

Cum ai făcut rost tu de “material didactic”?
Cum am făcut eu rost de “material didactic”… Păi, eram coleg de cameră în anul I cu un tip din Galaţi şi el s-a dus la el acasă, la Galaţi, în cimitirul Eternitatea şi a aranjat cu groparul. Şi… ştii şi tu că după o anumită perioadă se dezgroapă mortul şi, în fine, i se vâră oasele într-o chestie mai mică, într-un săculeţ. Da, şi s-a dus la gropar şi i-a spus: “Măi, nene, uite am şi eu nevoie de un craniu…”

Şi s-a dus cu ceva la el? S-a dus cu taică-su, s-a dus singur?
S-a dus singur cu o jumătate de votcă şi i-a spus că are nevoie de un craniu. Şi groparul i-a spus: “Să vedem ce putem face”. Mă rog, ştia omu’ unde, ce şi cum, şi i-a dat un craniu, un femur şi încă ceva, nu mai ţin minte ce. Şi-a venit ăsta frumuşel cu craniul la Bucureşti, băgat într-o pungă….

Aşa, şi după ce îl iei, ce se întâmplă cu el?
Păi, iei craniul, faci rost de o oală… mai măricică, să încapă craniul în ea, şi fierbi tâmpenia de craniu…

Dar nu se distruge prin fierbere?
Păi, nu-l fierbi foarte, foarte mult. Îl fierbi cu apă şi cu clor, ca să se dezinfecteze. Stai c-am uitat. Înainte să-l fierbi, îl tai. Îi tai calota. Îi tai calota… ţaca, ţaca…

Şi calota o bagi tot acolo în oală, o fierbi şi pe ea?
Da, păi să iasă bun (râsete). Deci, îl tai, îi scoţi ce mai are pe-acolo…

Dar ce mai are pe acolo?
Mai are o iarbă, un pământ, o bucată de carne… mai sunt şi nişte membrane care nu se curăţă, membranele alea care învelesc craniul, şi alea se lipesc de os şi trebuie să le desfaci…

Şi cu ce le desfaci, cu cuţitul sau…
Cu mânuţa… Aşa, şi l-am desfăcut şi după aia l-am băgat să fiarbă.

Şi cât clor ai pus?
Crezi că mai ştiu? O jumătate de sticlă, da, cam o jumătate de sticlă de hipoclorit. Şi l-am fiert frumuşel în spatele căminului…

În ce cămin stăteai atunci?
În P20. Am făcut un foc, am făcut rost de oală…

Şi nu s-a strâns lumea să vadă?
Nu s-a strâns, că am făcut aşa, mai pe seară. Nu puteai să umbli ziua cu craniul în mână prin cămin. Se speria lumea… Aşa, şi l-am “aranjat”. Adică, l-am fiert, am mai luat ce mai era de luat de prin el. Trebuie, oricum, să ai grijă pentru că sunt foarte multe chestii care trebuie să rămână la locul lor: găurele, oscioare…

Şi cât timp l-aţi fiert?
Cam o jumătate de oră. Nu l-am fiert prea tare, că dacă îl fierbi prea tare se desfac oasele şi iarăşi nu-i bine.

Dar voi ştiaţi de undeva tehnica asta? De unde aţi ştiut să-l fierbeţi cu clor?
Păi, trebuia să-l fierbi ca să se desfacă alea de pe el. Şi cu clor ca să nu mai fie microbi. Eu ştiu de ce-o fi murit ăla, ce boală la cap o fi avut… (râsete). Ne îmbolnăveam şi noi după aia.

L-aţi fiert, l-aţi lăsat să se usuce….
L-am lăsat să se usuce şi după aia l-am lăcuit, ca să nu se… Cum să-ţi spun eu ţie? Osul, dacă-i lăsat aşa la aer… iese calciul din el şi se sfărâmă. Dacă-i dai cu lac, nu se mai sfărâmă, rămâne aşa. Şi asta a fost tactica de preparare şi-apoi l-am folosit în scopuri didactice.

Şi după ce aţi învăţat pe el, ce s-a întâmplat cu craniul?
Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, că a rămas la colegul meu. Eu am fost doar intermediar… ajutor de bucătar (râsete).

Bogdan Dolofan, absolvent de Medicină Generală, UMF Bucureşti

Ce ai făcut după ce ai luat căpăţâna de la cimitir?
Păi, am luat-o, am fiert-o, am dat-o cu lac…

Ai desfăcut-o mai întâi sau cum?
Păi, era deja desfăcută, nu mai aveam ce sa-i fac. Era craniu-craniu, era numai os. Nu mai avea carne, resturi sau alte chestii de-astea… I-am tăiat doar calota cu bonfaierul, l-am fiert cu apă şi cu detergent, cu Dero am impresia, l-am lăsat acolo să bolborosească…

Unde l-ai fiert?
La aragaz, îţi dai seama. Acasă, la aragaz.

Şi părinţii ce ziceau?
Ei, părinţii n-au ştiut de faza asta.

N-au ştiut? Şi-ai mai lăsat-o pe mama ta să folosească oala aia la ciorbă?
Păi nu, c-am aruncat-o eu după. Bine, că după aia m-a întrebat, că “unde-i oala?”, “ei, s-a spart”. Nu mai ştiu ce-am zis. Oricum, nu le-am zis de faza asta. Îţi dai seama s-audă c-am fiert mortu’-n casă, căpăţâna, de fapt, mă linşau!

Ştiai de la cineva cum să-l fierbi?
Măi, mai auzisem, cu detergent, cu clor… Eu am zis să pun nişte Dero acolo şi-am turnat cam un sfert de cutie. L-am lăsat să fiarbă vreo 5 minute în clocot, l-am luat, l-am lăsat să se răcească, s-a uscat şi i-am dat cu lac.

Că dacă nu i-ai fi dat cu lac?
Se rupea. Nu se menţine. Ca la mobilă: când îi dai cu chestie din asta, se menţine şi e frumos, are altfel culoarea. Oasele aşa, simple… sunt ca oasele de pui din ciorbă sau alea de porc… ai văzut, sunt albe cu puncte negre. Aşa, cu lac, se văd şi ele altfel. Arată altfel.

Bogdan, anul 6 la Facultatea de Stomatologie, UMF Bucureşti:

După ce ai făcut rost de el, ce-ai făcut, că sunt mai multe metode…
M-am interesat pe la facultate cum se face toată treaba asta… În fine, diverşi asistenţi, cu diverse păreri…

Ah, deci tu ai întrebat direct asistenţii. Deci ei sunt conştienţi că se întâmplă toate chestiile astea, cu cimitirul…
Da, cum să nu, şi fiecare ne dădea sfaturi. Şi până la urmă, am optat pentru o reţetă clasică. L-am luat, l-am spălat mai întâi la duşuri… [duşurile din cămin]. L-am fiert 12 ore. Nu mai ştiu dacă l-am tăiat, mi se pare că era deja tăiat. Dar oricum, puteam să-l tai şi la facultate. Ştiu sigur, că am vorbit cu asistenta şi mi-a zis: “dacă vreţi, puteţi să-l aduceţi aici că vi-l tai eu [e vorba de tăierea calotei]. Deci, l-am fiert…


Aici, în P20? Nu era lume pe-acolo?
Aici l-am fiert, îţi dai seama. O noapte întreagă a stat la fiert, am stat cu el. Veneau prietenii: “Ce faceţi, mă?”, “Facem ciorbă…”. Deci, l-am fiert, pur şi simplu, doar cu apă, după care l-am dezinfectat.

Mai avea chestii prin el?
Au ieşit toate la fiert. Au căzut şi toţi dinţii. După aia, l-am dat cu spirt. Am luat un litru de spirt, am luat o periuţă şi l-am frecat cu periuţa. După, l-am băgat în apă oxigenată, să se albească. L-am lăsat o jumătate de oră, o oră, nu mai ştiu. Şi după aia, l-am dat cu lac din ăsta de parchet. Şi-a ieşit un craniu… când m-am dus cu el la facultate, voia să mi-l oprească asistenta. Că era bine făcut şi n-avea nimic rupt în el.

Direct din facultate. Altă modalitate de a face rost de “obiecte de studiu” o reprezintă sustragerea lor din facultate. Că se poate, după cum mărturisesc studenţii, deşi marfa nu e de calitate. În caz de urgenţă majoră, însă, nu calitatea este cea care primează. Dacă eşti iute de mână, poţi să pleci uşor acasă cu un craniu sau un os din “rezervele” facultăţii. De regulă, la începutul orei de laborator, un reprezentant al grupei de studenţi vine la depozit, alege un anumit număr de oase şi lasă în schimbul lor buletinul sau carnetul de student. La sfârşitul orelor, vine cu oasele şi recuperează documentele. Octavian Arnăutu spune însă: “când se duc 20 de studenţi pe capul moşului acolo şi el nu mai ştie cui să dea oase mai întâi… Gândeşte-te şi tu” iar Vlad Budescu subliniază: “Poţi să iei şi de la facultate. Se duc câte 5-6 studenţi să ia oase şi după aia, când se întorc să le aducă şi să-şi recupereze actele, mai vin unii ca să ia alte oase pentru grupa lor… În învălmăşeala aia sigur că se poate”.

Unii mai “curajoşi” şi mai disperaţi fură oase direct de pe cadavrele din sala de disecţie. De pildă, Emanuel, şi el absolvent de Medicină Generală, a sustras o claviculă direct dintr-un cadavru pe care nu se mai lucra, aflat într-un colţ al sălii. Mai sunt unii care spun că un student bulgar a plecat liniştit acasă cu o mână întreagă dintr-un cadavru.

Comerţ cu cranii şi oase. Cea mai “cuminte” metodă este, însă, achiziţionarea materialului didactic de la studenţii care au trecut de primii doi ani de facultate. Şi cărora craniile şi oasele nu le mai sunt necesare. Gardurile, pereţii diverselor facultăţi din cadrul UMF Bucureşti, căminele studenţeşti (E, B1, B2 – din Grozăveşti, U1, U2, U3, U4, U5, U6, P20 – din Regie) sunt pline de afişe mai mici sau mai mari care anunţă vânzări de cranii şi de oase. Procedeul e şi el destul de simplu: suni, negociezi, te întâlneşti cu “neguţătorul”, tu îi dai banii iar el îţi dă “marfa”. Bobocii sunt sfătuiţi să meargă, însă, la “cumpărături” cu studenţi din ani mai mari ca nu cumva să fie traşi pe sfoară. Ei au nevoie de cranii şi oase în bună stare, cu şanţuri şi şănţuleţe vizibile, cu toate componentele la locul lor, eventual cu mandibulă şi calotă. Preţurile sunt, însă, cam piperate: se pleacă de la un milion şi se poate ajunge şi la 100$, în funcţie de calitatea ofertelor.

Ar mai fi de spus şi că acest tip aparte de comerţ e tolerat, dacă nu încurajat, de profesorii şi asistenţii diverselor facultăţi de medicină din ţară. Şi asta pentru că, “profesorii sunt, până la urmă, interesaţi ca studenţii lor să înveţe. Iar treaba e încetăţenită de când am intrat eu la facultate şi, probabil, cu mult înainte de asta”, mai spune Octavian Arnăutu. Şi are dreptate, cel puţin în ultima privinţă. Să ai propriul obiect de studiu e un obicei cu rădăcini adânci printre studenţii la facultăţile de profil. Şi se transmite din generaţie în generaţie. Fată de medici, Oana Şchiopu, şi ea absolventă de Medicină Generală în cadrul UMF, spune că şi tatăl ei a avut craniu în timpul facultăţii. Şi, după absolvire, i-a găsit o altă întrebuinţare: l-a transformat în veioză: “Era cam lugubru, însă, cu lumina aia care ieşea prin găurile orbitale. Oricum, mama l-a pus la un moment dat să arunce «veioza», fapt care s-a şi întâmplat”. Alţii păstrează, însă, pentru totdeauna craniul şi oscioarele umane, să le-amintească peste ani de visele şi aspiraţiile începutului de drum.

Varianta ceva mai scurta a acestui text a fost publicata in revista Flacara, in martie 2005.