Am inaugurat o noua rubricutza...

Sunt pusa pe imbunatatit blogul. Ma si gandeam zilele trecute care ar fi trebuit sa-l numesc altfel, sa-i zic "despre lucruri care-mi plac", nu "despre toate si despre nimic". Ei, faptu-i consumat. Pana una-alta, dupa ce am inaugurat o sectiune care cuprinde linkuri catre articole scrise de mine cu precadere in ultimul an, am decis acum sa strang, intr-un alt coltisor al blocului - tot in stanga, numit Citeste... citeste... reciteste... - articole de-ale altora, articole care mi-au placut la un moment dat. Articole care-mi plac inca.
Inaugurez rubricutza cu o poveste de suflet. E despre satul Morometilor si-i apartine unui om mare. De la care am invatat tot ce stiu, de la care mi se trage aplecarea asta catre reportaj. Il cheama Sorin Preda. Scriitor, reporter si profesor. Articolul a fost publicat in Formula As, în anul 2000 (nr. 419). E impecabil. De la prima litera pana la ultimul punct. Cititi-l. Garantez ca n-o sa va para rau.

Morometii - halta finala

Satul copilariei, evocat de fratele scriitorului,
Alexandru Preda

Din toti Morometii nu a mai ramas decat el, Alexandru Preda. Sae sau Saica, dupa cum ii spun prietenii. Ceilalti s-au prapadit unul dupa altul, urmandu-l parca pe Marin: Gheorghe (Achim), Ilinca si, de curand, Mita (Tita). O familie cam ciudata, rasucita in vrej, cu copii din trei casatorii - un rand al Joitei Preda (Catrina), alt rand al lui Tudor Calarasu si, la urma de tot, copiii celor doi: Marin, Ilinca, Alexandru - mezinul, al mai mic, cel care la masa se grabea sa termine mai intai mamaliga, dupa care incepea sa planga: "Uite, mama, cum mananc branza goala". Primind inca o portie de mamaliga, se grabea sa infulece branza, reclamand apoi nefireasca situatie: "Uite, mama, cum mananc mamaliga goala". Se scula satul de la masa, repetand de doua-trei ori figura. Era un joc. Oricum, Joita il proteja, fiind cel mai plapand dintre toti. De asta l-a si dat la scoala, ca pe Marin. Nu era facut pentru munca grea a campului. Nu se compara in nici un caz cu Achim care lua in dinti sacul de 50 de chile si urca cu el in podul casei, sa vada lumea de ce era in stare. Sa fii bun de munca insemna sa ai falcile si umerii puternici. Sa tii la tavaleala. Sa joci Calusul ore in sir. Sa fii ca Buric, al mai al naibii calusar din sat, care la nunta, vazand musafirii pleostiti, lua masa in dinti si pleca cu ea, semn ca trebuia sa inceapa jocul.

De ce il cheama Sae si nu altcumva? Alexandru Preda ridica din umeri, constatand filosofic: "Ei, uite, la asta nu m-am gandit". Daca insisti cu intrebarea, iti raspunde pe masura: "Sa se mire prostii, de aia!". Dumnezeu stie cine a inventat numele de Sae sau de ce Guicai i se zicea Ga Maria. Ce inseamna Ga? Asa-i vorba la Silistea. Spui bat pentru bunic, bata pentru bunica, iar pe pisica o alungi strigand: Zat!

Alexandru Preda foloseste multe din expresiile lui Moromete: "Ce ranjesti fasolele la mine?"... "Da-mi si mie parascovenia aia"... "Esti destept. Te pomenesti ca esti singur la sotie!", iar daca il intrebi ce vrea sa manance, iti raspunde invariabil: "Raci, scoici si melci". Adica ce ai in casa. Nu are preferinte, nu face nazuri.

Dintre toti fratii, e cam singurul netrecut in "Morometii". Nici vorba sa fie suparat pentru asta. I se pare normal, cata vreme Marin, autorul, ii luase locul in carte, dandu-se drept mezinul familiei. Ratiuni literare. El, care a citit o sumedenie de carti, stie ca nu te joci cu ratiunile literare. E mandru, totusi, ca pe un exemplar din "Imposibila intoarcere" Marin Preda ii multumeste pentru formula de acum celebra: "Pe ce te bazezi?". A luat-o de la el. Prin urmare, intr-un fel, a intrat si el in istoria literaturii, ca ceilalti din familie.


Branza fripta pe jar - alt gust, alta tarasenie

Viata i-a imprastiat care incotro pe cei ai lui Moromete: Ion (Nila) a plecat pe front, unde a si murit. Marin s-a tras la Bucuresti, cum bine se stie, iar Sae a ajuns la Bacau. In Silistea nu au ramas decat fetele, asa cum convenisera in prealabil: baietii mergeau la scoala, daca renuntau la pamant, la mostenire, la cele cateva pogoane de arabil. Asta e si scuza lui Sae, atunci cand il pui sa-si aminteasca de copilarie, de casa parinteasca, de sat. A parasit Silistea pe la 14 ani, pentru a merge la Scoala de Meserii - Grivita. Nu mai tine minte "cu exactitate" cum statea pe atunci treaba in sat: "Una-alta, ca la tara, parca tu nu stii?".

Ii scoti vorbele cu clestele din gura. Apoi, intr-o doara parca, pomeneste de arsita verii si, brusc, amintirile se desfac ca un pepene izbit de pamant, fotografii amestecate si cioburi de intamplari, imaginea satului asa cum te apropii de el, venind de la gara din Balaci - o turma de case napadite de salcami (mama Doamne, ce salcami vanjosi), o adevarata padure in mijlocul tipsiei nesfarsite a Baraganului, lanurile de grau si porumb, cat vezi cu ochii doar camp, soarele la asfintit, ca o mamaliga uriasa, si drumul prafos spre Mirosi sau Zambreasca, serpuind intins, ca linia vietii din palma batucita a unui batran. "Pai, fratele meu - zice Sae, incurajandu-se parca singur - toata tarasenia se petrecea la camp. Copilaria mea si a lui Marin a fost campul. Marin avea 13-14 ani. Fusese bolnav de friguri, cu crize care se repetau in fiecare an, si parea slabit, fara vlaga. Cine nu a fost bolnav nu stie cum devine chestia. Vecinii, dar si cei de-ai casei se uitau cu mila la el. Ziceau ca-i adormit. Adica, nu era tocmai bun de munca. Chiar si asa, tata ne trimitea cu caruta la camp. Adunam mohorul dintre randurile de porumb. Acolo era distractia. Discutam aia si aia, dale copiilor, si apoi coceam porumb. Era teribil de dulce. Porumb romanesc, galben, cu bobul nu mare, rotund si sticlos. Tu nu ai de unde stii, ca ai crescut la oras."

Cel mai frumos era toamna. Atunci incepea vanatul de iepuri, harmalaia copiilor care, cu batele in mana, starneau dintre haturi si porumbisti puzderie de iepuri. Tot atunci, copiii mancau lapte covasit dupa pofta inimii. Mulgeau oile la camp, puneau laptele intr-o ulcica, o legau la gura cu frunza de dovleac si o ingropau in pamant. Dupa doua saptamani, laptele era mai gros decat iaurtul.

Gusturi de mult uitate revin in memorie. Povestind, Sae se mira si el. La sfarsitul lui august, ingropau printre randurile de vie pepeni cruzi. O luna mai tarziu, cand dadea prima bruma, erau copti si zemosi, numai buni de mancat. Tot la camp ("In pamanturi") frigeau branza pe jar. Era o nebunie. Era, oricum, altceva decat mamaliga si branza rece. Pe jar coceau si ouale. Alt gust, alta tarasenie. "Cam asta am mancat noi toata copilaria. Hat, mai tarziu, am trecut la cas de oaie zapacit cu oua nebatute, zdrobite direct in tigaie. E o mancare grea. Cade cu zdronc la stomac, dar merge."

Noaptea, la pascut caii

Marin Preda se infuria cumplit cand cineva pomenea de copilaria lui nefericita. De unde pana unde? Orice copilarie este fericita. Nici Sae nu e de alta parere. Era teribil, domle! Sa mergi noaptea sa pasti caii pe luna - o luna mare si alba ca painea de test. Sa calaresti pe desalate, simtind vantul si spaimele intunericului cum iti trec pe la ureche, infiorandu-te sau tolanindu-te in iarba inalta si racoroasa. Sa auzi linistea pasunii, sforaitul si nechezatul calului. Sa joci cu copiii bobicul, poarca sau tranta. Sa prinzi o zi de Craciun, mergand cu colindetele sau sa traiesti o zi de Pasti, zi pentru care baietii mai smecheri isi pregateau ouale rosii punandu-le in varf sacaz si alte parascovenii, ca apoi sa intre din casa-n casa, la ciocnit. Sa prinzi macar Calusul, cu Mutu cel nebun imbracat in femeie, sau sa asisti la Spalatul de Rusalii,cand femeile scoteau in batatura scaunelul, cazanul cu apa, un brat de rozmarin, lana de oaie si sapun de casa neinceput si abia apoi chemau barbat de cruce (copil sau matur) sa-l spele pe picioare.

Asa ceva face cat toate bogatiile pamantului. Nu le gasesti pe strada si nici n-ai de unde sa le cumperi. Greu era, intr-adevar, la seceris. Cand te sculai pe intuneric si te suiai in caruta nu mai era frumos. La sfarsitul lui iunie, de San Petru, in noaptea cea mai scurta din an, prima geana de lumina te gasea in capul locului. La 9, cu soarele atarnat intr-o rana, abia incalzind, fetele pregateau prima mancare. "Era un ritual intreg - isi aminteste Sae. Tata pasea ca un inspector si alegea locul cu graul cel mai inalt. Smulgea spicele si facea legaturi pentru snopi - o treaba destul de migaloasa si cu dichis. Daca ii mai ramanea timp, punea si el mana pe secera, dar, de regula, statea prost cu timpul - avea alte treburi, mergand pe la vecini sa ceara o tigara sau sa discute despre ultimul discurs al Regelui. Daca ziua trecea greu, intoarcerea de la munca era o tragedie. Fetele ramaneau la bucatarie sa pregateasca bucatele de a doua zi, iar baietii cadeau pe unde apucau, ca secerati. Aveau snaga in ei, caci spre seara isi schimbau hainele si plecau pe linie - adica la fete. Era o nebunie sa stai la poarta si sa asculti cum treceau flacaii cantand. Cel mai grozav era unu, Alecu, care canta din toti rarunchii. Auzindu-l, mama inlemnea de placere: , zicea ea, oftand nostalgic, nu se stie de ce."

A lu' Patanghel

Nu e usor sa-i intelegi pe taranii din Silistea. Unii sunt asa, altii altfel - fiecare dupa facultati. Cam toti trebuie sa fie buni de gura, sa nu se lase. Daca taci si nu stii sa intorci vorba esti prost. Cocosila, cand intra in curtea lui Tudor Calarasu, striga de la poarta: "Ba, zapacitule, esti acasa? Esti prost, ba! Da o tigara!", dar nimeni nu se supara. Era un fel de "buna ziua" si "ce mai faci". Altele erau jignirile, vorbele de ocara. Moromete daca se supara pe nevasta, ii spunea: "Taci, ma, dosadito!". Era grav, si femeia disparea cu lacrimi in ochi. Ceea ce nu suporta silisteanul e sa te dai ce nu esti, sa te scalambai fara motiv. Si acum Sae rade cand isi aminteste de vecina lor, Anghelina Bibinei, care striga sa se auda in tot satul, lui fiu-sau, iesit in fata portii, la taclale: "Sanduleee, ti-ai luat perna?". Adica fiu-sau intrunea toate calitatile sa nu stea cu posteriorul direct pe marginea santului. Tot ea ii striga lui barbata-sau: "Corneleee, unde ai pus toporul (secera sau ce o fi fost)?" si ala raspundea invariabil, soptit parca: "In pelaria mea".

Tudor Calarasu era mai cumpanit la vorba. Acasa, mai mult tacea. Se plimba ingandurat prin gradina sau statea pe marginea prispei, band tutun, cu privirea pierduta in zare. Se gandea la ale lui. Vanduse un pogon de pamant sa-i plateasca lui Marin taxele scolare, fetele stateau necasatorite, darile la stat trebuiau si ele platite. Rar cand avea chef de vorba. Atunci povestea, de pilda, cum fusese drumul la munte, la Campulung; cum ii facuse el muntencei o mamaliga atat de gustoasa, de manca, sarmana femeie, mamaliga ei cu a lui. Nu-l auzeai rastindu-se. Evita sa jigneasca. Daca cineva, care nu-i placea, il saluta: "Ziua buna, nea Tudore", el ii raspundea de dupa gard: "Buna sa-ti fie inima" dupa care, intorcand capul, adauga: "Pa mata de chior". Era duplicitar. Nu avea incotro. Adeseori, trebuia sa se bage intre copii si sa-i desparta ("Ia vedeti-va de treaba"), fara a lua nimanui partea pe fata. Nu era usor, cu copii din trei casatorii si cu o sora ca Guica, cea mai barfitoare fiinta de pe pamant. Avea cam 10 guri de hranit. La masa, stransi in jurul strachinii comune, nimeni nu scotea o vorba. Daca te apucai de povesti, ramaneai nemancat. Iarna, masa rotunda si joasa era pusa in tinda. Moromete avea locul lui - pe prag. La gaina, tartita era a lui. La miel, capul si coada. Era sfant. Nimeni nu se atingea de bucatile lui. Daca il suparai, te pleznea cu vorba: "Esti destept. Tii de pomana capul intre urechi". Sae si-l aminteste inalt si nu prea, usor adus de spate, cam firav cu sanatatea, cu nelipsita palarie pe cap (niciodata noua) si o flanea de lana, cu doua buzunare incapatoare, in care isi tinea tutunul si foita de tigara. "Avea o minte brici. In fata lui nu umblai cu fofarlica. Te prindea imediat. Era contemplativ si bland, dar - lucru ciudat - nu-mi amintesc sa fi imbratisat pe careva dintre noi. Nu avea efuziuni sentimentale, cum se zice. Pe mine sau pe Marin, cand ne ducea cu caruta la gara din Balaci, nu ne saruta la despartire. Ne intindea doar mana. Imbratisarea i se parea ceva necuviincios, nebarbatesc."

Alexandru Preda povesteste, scuzandu-se cand si cand. Multe le-a uitat. "Nu m-am gandit niciodatasa retin cutare si cutare lucru, ca o sa vina cineva sa ma intrebe cum a fost." De altfel, Marin a avut o memorie fenomenala si acum, n-ar mai fi nimic de adaugat. Tudor Calarasu, zis si Patanghel, era asa cum l-a prins Marin in carte. Sigur ca a mai pus de la el. Nila nu era asa cum l-a descris. Dimpotriva, era un baiat bun si linistit. Tot asa, se poate spune ca Balosu nu era vecinul lor, in spate stand Marin Mitroi, iar Morometii nu e un nume luat de la rusi - cum prost si in necunostinta de cauza zicea Eugen Barbu - ci era numele unei familii din sat.

In Silistea, oamenii au primit "Morometii" care cum a citit-o. In general, nu le-a placut. Vazandu-si numele in carte, multi au crezut ca baiatul lui Tudor Calarasu a vrut sa-i denunte, sa le faca rau. Unii comentau ironic: "Al dracului si baiatul lui Patanghel (Tudor Calarasu). Taie salcamul in curtea lui si copacul cade la Balosu, in capul celalalt al satului". Altii, cum a fost Ilie Barbu, au venit la Marin sa-i ceara drepturi de autor. Incercau si ei marea cu degetul. Chiar si acum, daca mergi la crasma din centrul satului si tragi cu urechea, taranii nu prea discuta despre Marin Preda. Omul cel mai respectat in Silistea e generalul Dragnea. El a facut - se zice - sosea asfaltata pana in sat, el a ajutat multi veterani de razboi sa obtina o pensie. Marin Preda, cu casa lui memoriala, mai poate sa astepte. In lipsa de altceva, s-a organizat la scoala veche o sala cu cartile lui. Decat deloc, e bine si asa.

Sincer vorbind, lumea Morometilor a disparut. Tugurlan, Bizdoveica, Ianga, Cocosila, Balosu, Besensac, Iocan, Nasturel, Buric, Cismoaca, Geaca, Baragan (ala de striga cu goarna de se cutremurau salcamii), Costica Rosu sau Aristide Primarul se odihnesc de mult in cimitir. Au disparut pana si salcamii, oamenii lasand ici-colo cate un corcodus, pentru umbra si ceva tuica. Paraul Cainelui, in care pe vremuri se inecau oameni, e un firicel de apa, usor de trecut cu piciorul. Casele, padurea Cotigioaiei, curtile oamenilor - toate parca s-au facut mai mici. Nimic nu mai e ce-a fost. Lumea a plecat la Bucuresti, la Pitesti, in tara, manata de necazuri si de serviciu. Au ramas batranii, care se sting in picioare. Amintirile lor sunt tot mai putine, mai nesigure. Din toate, a ramas o carte, "Morometii", pe care nepotii lor o invata la scoala, asa cum invata legile fizicii si ale chimiei. Pentru Silistea-Gumesti, timpul nu mai e nici grabit si nici rabdator. E doar o halta finala.

Cei care-au citit pana aici pot sa afle acum ca Sorin Preda, autorul articolului, este chiar nepotul lui Marin Preda. Fiul lui Alexandru Preda (Saica, Sae), care umbla la cutia cu amintiri in povestea de mai sus.