Povestile mele dragi...

Daca aruncati o privire-n stanga paginii asteia, o sa vedeti, undeva mai jos, ca am inaugurat un soi de rubricutza cu povesti. Asa se si numeste: Povestile mele dragi. Si aduna articolashe pe care le-am scris eu pe parcursul timpului, mai cu seama in utimul an. Ei, da, as fi vrut sa pun mai multicele, dar arhiva ziarului nu mai e chiar asa de simpatica si ordonata, daca depasesti o anumita perioada de timp. Povestile nu sunt aranjate cronologic, ci mai degraba dupa chef. Dupa cheful meu de a reciti unele dintre ele. Asadar, primele sunt mai vechi, dar zic eu ca sunt ca vinul... pe zi ce trece, sunt si mai frumoase :) Deci, dac-aveti ceva de zis, aici e locul pentru comentarii. Si e chiar locul in care puteti sa insirati propuneri dragutze de noi materiale. Acestea fiind zise, va urez spor la citit. Mie una mi-e mai usor sa le citesc aici decat pe site, ca le-am adunat la un loc :)

Nu m-am putut abtine...

... sa nu fur de pe blogul Cronicarului filmuletzul asta. Bine, l-am luat de pe youtube, dar la Cronicaru' l-am descoperit. Si l-am pus aici in primul rand pentru mine, sa-l mai vad, sa-l mai ascult din cand in cand. Pentru curiosi/pasionati: Al Jarreau si Kurt Elling - "Take 5", Legends of Jazz.

Si s-a facut lumina...

Da, s-a facut lumina intr-o casa care n-a vazut lumina de cand se stie. S-a facut lumina in casa mamaii Ioana Galetoaia, vecina mea de peste drum, de la Jirlau. Si culmea, nici n-am observat in prima faza ca-n camarutza batranei e mai altfel decat de obicei. Am fost de Craciun acasa si m-am dus in vizita la mamaia, cum fac de fiecare data cand ma duc acasa, la mama si la tata. Intru, m-asez pe unul dintre paturi si-ncep sa ma conversez cu nepoata, Alina. De la Slatina. Si zic una, si zic alta, si nepoata - prietena veche de-a mea - se tot uita mine, c-un zambet in coltul gurii. Ma, ce-o fi?!, ma intreb. Si cand m-a izbit, m-a izbit rau de tot. Nu departe de capatzana mea - caci tavanu'-i relativ aproape - atarna un bec. Da. Un bec. Mirarea mea v-o fi parand ciudata. Pai, da, ca de tavanul ala nu fusese agatat nicicand un bec. Ce-avea mamaia pe pereti nu vedeam decat ziua, ca seara era rost de lampa. Alina venea la mine, sa se machieze, cand pleca la discoteca :)

In fine, pentru conformitate, pun o poza. Mamaia Galetoaia, in casa ei cu bec, in 2007 (caci poza e facuta in decembrie). Cum o fi cu bec, prima data in optzeci si ceva de ani?! Nu neaparat cu bec, ci mai ales "cu curent" (fie-mi scuzata cacofonia). Tot Alina m-a lamurit: "Sta cu radioul dat la maxim toata ziua, la muzica populara". Poza, poza!!

Asta ar fi stirea. As putea sa pun punct si sa ma culc. Dar m-am mai gandit oleaca si-am zis ca merita s-o cunoasteti pe mamaia. Sa vedeti ce-a facut pan-a ajuns sa aiba bec. Cred ca n-as exagera dac-as numi-o muza mea. Personajul meu preferat. Mamaia mea de suflet. Am scris adesea despre ea - cand si pe unde-am apucat - de-a ajuns Alina, nepoata, sa rada cand ma vede si sa ma-ntrebe: "Ce mai scrii despre mamaia? N-ai mai terminat? Doamne..."


Cred ca povestea a inceput la sfarsitul lui 2001, inceputul lui 2002. Aveam de facut un interviu de "istorie orala" c-un batran - la cursul profesorului Zoltan Rostas - si-mi bateam capul sa gasesc un batran interesant. Voiam sa gasesc nu stiu ce somitate si era cat p-aci s-o ratez pe "tata Ioana Galetoaia". Nici ca se putea sa am interlocutor mai potrivit. Interviul - absolut dementzial, din punctul meu de vedere, si asta din motive de personaj - a aparut ceva mai tarziu, prin 2004, in volumul de mai sus - "Istorie la firul ierbii". Cine-i curios, cartea se mai gaseste inca. E acolo viatza de-a fir a par a mamaii de la Jirlau. Printre o sumedenie de alte povesti cu bunici si de-ale bunicilor. Merita lectura cu varf si cu-ndesat.

Ei, ce credetzi c-am terminat? Asta a fost doar inceputul. Si-am zis ca nu se poate sa nu gazduiasca "Flacara", in 2005, un articol despre vecina mea de peste drum. Cum articolul nu-i de gasit pe net - "Flacara" si-a facut site mai tarziu - am zis sa-l pun pe blog. Spor la citit.

Ţaţa Găletoaia

"Ce mai faci, ţată Găletoaie?”, o întreabă cunoscuţii şi rudele din Jirlău pe Ioana Stângă, atunci când trec pe lângă dânsa. Pe bătrâna de optzeci de ani nu o supără însă apelativul ăsta colorat, mai ales când ştie că nu ea poartă vina pentru el. În plus, pentru locuitorii satului brăilean poreclele îşi au menirea lor, bine stabilită. Formule ca “nepotu’ lu Căţea chioară” sau “ăla a lu’ Dădălan” exprimă apartenenţa la un neam mult mai clar decât o face un nume de familie.

Dacă treci vara pe-nserate pe lângă căsuţa din chirpici şi nuiele-ngrădite a mamaii Ioana, ai senzaţia că te-ai întors în timp, că te afli în plină domnie a lui Ţepeş Vodă. Şi asta pentru că una din scândurile gardului ce-nconjoară locuinţa femeii se completează seară de seară cu un cap. Sticlirile ochilor mici şi foarte vioi te trezesc, însă, la realitate. Bătrâna s-a săturat să stea-n odăile luminate doar de-o lampă cu sticla afumată şi de-aceea, când se lasă amurgul, se postează lângă gard şi şade acolo, nemişcată, până târziu în noapte.

Multe se pot citi pe faţa ei prelungă, zbârcită, încadrată de-o basma albăstruie. Şi mai multe poţi sa afli dac-o-ntrebi pur şi simplu căci bătrânica-i tare vorbăreaţă. Ar vrea parcă să-ţi zică-n câteva minute tot ce n-a putut şi n-a avut cui să spună în atâţia ani.

Mai întâi i-au murit părinţii. Avea vreo douăzeci de ani pe-atunci şi era-n vorbă cu un băiat din sat. Nunta i-au făcut-o rudele. În timp, însă, măritişul s-a transformat într-o corvoadă pentru că Ion a început să bea. De-aici i s-a tras şi porecla de “Găleată” pe care i-au pus-o oamenii: “Găleată... Aşa i-a zis lu’ bărbatu-miu, polocru’ lui... Când se punea pe băutură bea cu oamenii din sat câte-o căldare de vin, câte-o găleată”. D-aia şi nevestei i se zice şi-acum “ţaţa Ioana Găletoaia”. Dacă “la trezie era om bun, la beţie făcea numai năpăşti”. O bătea şi pe ea şi pe cei doi copii care le rămăseseră. Mezinul, pe care urma să-l cheme Costică, murise la două luni după naştere. ”Poamă bună de om am avut”, rosteşte ea acru şi continuă: “Cât am dormit cu copiii, ascunsă p-afară, numai io ştiu...” O răceală la plămâni l-a trimis, însă, pe omul ei de pe baltă – era pescar de meserie – direct pe patul de spital. După ce-a venit acasă, n-a mai dus-o mult. Mai trist e că la doi ani i-a urmat şi Grigore, fiul, bărbat în toată firea, însurat şi cu copii. “A dat o maşină peste el”, spune pe un ton neutru. Nu mai are nici puterea să se plângă. În mai puţin de treizeci de ani i s-a golit casa. “Mi-a rămas doar Prohira”. Dar şi ea s-a căsătorit şi-a plecat departe. Prea departe…

Rudele au îndemnat-o să se recăsătorească dar nici n-a vrut s-audă. I-a fost frică să nu se repete povestea. Şi până la urmă, “de ce să mai spăl eu pe altul, să mă duc argată la altul… Lasă, dacă aşa m-a pedepsit Dumnezeu, aşa să rămân. Mănânc când vreau, mă culc când vreau, nu trebuie să dau socoteală nimănui…” Independenţa asta o costă pentru că mamaia Ioana n-a dus-o şi n-o duce deloc bine cu banii. Aproximativ un milion, asta-i pensia unei foste lucrătoare la C.A.P. Parcă nici nu poţi s-o crezi atunci când îţi spune că n-are nici o datorie. Se mai împrumută ea pe la vecini sume mici, dar la pensie nu uită să le înapoieze. Rude nu prea mai are prin sat ca s-o ajute, cu excepţia unor nepoate mai tinere care au problemele lor: “Vede de-ale lor fiecare…”, rosteşte ea fără pic de ranchiună.

La fel de singură îşi lucrează şi pământul. Asta face de când se ştie: “am tras de sapă când eram copilă şi mai trag şi-acuma”. Atunci când îşi permite, mai cheamă câte-un om din sat s-o ajute dar, de cele mai multe ori, le face ea pe toate. Fata o tot bate la cap să-şi dea pământul la asociaţie, să-l lucreze alţii iar ea să primescă o parte din profit. Dar ţaţa Ioana nu se-ndură. A auzit ea pe la femei că preşedinţii de asociaţie vâră toţi banii-n buzunar, opresc câte bucate vor iar ţie-ţi dau ce rămâne. Aşa că mai bine se lipseşte…

Învăţătura nu s-a prins de ea. Nu că n-ar fi vrut. Părinţii n-au avut, însă, bani să susţină educaţia celor şase copii pe care-i aveau. Două clase – atât au făcut toţi. A învăţat atunci să citească şi să scrie dar, în timp, cunoştinţele s-au dus pe apa Sâmbetei. N-o deranjează foarte mult lucrul ăsta. “Bani mulţi n-am, ca să-i pierd”, zice zâmbind, în vreme ce ochii-i sclipesc şmecher. Scrisorile către fată i le scriu nepoatele din sat. De altceva nu are nevoie…

Încăpăţânarea bărbatului a făcut ca mamaia Ioana să trăiască pe-ntuneric toată viaţa: “Cu cin’ să te-nţelegi? N-a vrut omu’ meu să bage curent…” La insistenţele ei, Ion îi replica mereu că nici unul dintre ei n-a trăit “cu curent la părinţi”. Deşi ar vrea să se conecteze la reţeaua de energie electrică, acum nu se mai poate. ”Costă milioane…” Aşa că se mulţumeşte cu lampa. “Dac-o sting, mi-apar toate-alea în faţă”. Nu îi place să stea pe întuneric dar acum e îngrijorată. S-a scumpit gazul iar ei îi trebuie în jur de un litru la patru zile.

Dac-o întrebi cum de reuşeşte să-şi cumpere de-ale gurii din pensie, îţi spune că n-o deranjează că trebuie să se mulţumească cu puţin: “parcă numai bune mănânci mereu…”, ci faptul că i-au căzut toţi dinţii şi ”nu pot şi eu să mai mănânc o murătoare, o varză”. Deşi nu creşte porc pentru că n-are un coteţ “ca lumea”, de Crăciun îşi mai cumpără şi ea câteva kilograme de carne să facă din cele tradiţionale. De găini nu se atinge decât vara, atunci când îi vine nepoata de la Slatina. “Şi-aşa, câte-am mai pătimit cu găinile-astea…” Acum câţiva ani au călcat-o hoţii şi i le-au furat pe toate. Deşi i-a auzit, n-a ieşit de frică. ”Ce puteam să fac eu, femeie bătrână?” Făptaşii au fost descoperiţi şi, după un an petrecut prin tribunale, i-au dat în loc nişte găini bolnave care-au murit la ea. Acum are altele şi le păzeşte ca pe ochii din cap.

Deşi soarta a lovit-o atât de crunt, bătrâna nu şi-a pierdut credinţa şi, când poate, mai merge pe la biserică. ”Mă duc pentru mine, de ce să nu mă duc?” Se roagă pentru fata de la Slatina, pentru ginere şi pentru nepoată, ale cărei veniri în timpul verii îi mai alină singurătăţile. Îi place când vine Alina că mai are şi ea cu cine schimba două vorbe. O cicăleşte, o mai şi ceartă dar când pleacă parcă-i pică ceru-n cap. Da, e singură, dar nu vrea să-şi părăsească căsuţa şi gospodăria de la Jirlău. Fata a rugat-o de mii de ori să vină să stea la ea. Dar bătrâna nu vrea cu nici un chip: “Eu nu stau acolo nici să mă chici! M-au mai luat copchii iarna la bloc. Da’ le ziceam când venea de la servici: «Fă, mamă, se suie pă trepte, trece toţi, intră la blocu’ lor, mă lovesc cu ei cot în cot da’ nu vorbeşte nici unu cu mine!» Nu poci să stau la bloc. Vreau să mor aici, nu la oraş”. Cu-atâta calm vorbeşte femeia asta despre moarte. Ştie foarte bine că-i va veni rândul într-o bună zi. Cu-o voce liniştită, îmi spune că şi-a luat din pensie toate cele trebuincioase pentru înmormântare şi le ţine într-o ladă în odaia din dos. De ce să-i supere pe copii?

Dac-o întrebi ce planuri de viitor are, începe să râdă şi-ţi zice că vrea să-şi facă o plapumă nouă, mai groasă şi să-şi repare gardul. Da, acelaşi gard cu care se confundă uneori...

Si ma opresc aici. V-am spus povestea. Desi - ca sa fim sinceri - ea continua si-n zilele noastre. Imi mai aduc aminte de mamaia si ma mai ajut de vorbele ei, ba pe colo, ba pe dincolo... Oricum, stirea ramane: mamaia are bec :)