Ana Blandiana, Requiem pentru o strada

„Strada Colonadelor nu spunea nimanui nimic. Pentru a fi inteles, trebuia sa adaugi: la coada calului. Celebra statuie, de pe al carei soclu impodobit cu inscriptii latine Mihai Viteazul se avanta calare spre intrarea Universitatii, intorcea spatele si dadea porecla acestei strazi, mai putin lungi decat inalte, fomata din doua sau trei ministere si un bloc de locuit.

Locuiam acolo, de acolo priveam, de sus, de pe balcon, prapastia ei geometrica si misunatoare. Ministerele impunatoare si cenusii o umpleau la ore fixe de fluxul si refluxul functionarilor, scurgandu-se grabiti inspre sau dinspre birourile lor luminate cu neon, apoi o lasau indiferenti pe seama blocului de locuinte care nu obosea sa pulseze, prin poarta miscandu-se greu, batraneste din incheieturile de fier, din zori si pana tarziu in noapte, viata.

Mai intai, ieseau si se intorceau pripite gospodinele incarcate cu franzele si sticle cu lapte; apoi se indepartau, mancandu-si in fuga ultimul sandvici, cei care trebuiau sa ajunga la locurile lor de munca; la ora 10, se deschidea marele magazin de produse cosmetice de la parter, prin vitrinele caruia frumoase vanzatoare ofereau cumparatorilor licorile frumusetii; alaturi, o minuscula cofetarie - mostenitoarea, mai idilica, a celebrei bodegi Assan - raspandea neobosita rauri de cafea si munti de aluaturi cu frisca; mai tarziu, apareau turisti constiinciosi cu obiectivele complicatelor aparate de filmat indreptate spre silueta fragila si exotica a bisericii rusesti care inchidea, auriu si sarbatoreste, perspectiva; si, mult mai tarziu, dupa ce se epuizau si ultimele valuri de spectatori ale cinematografelor de pe strazile vecine, barul Continental, ascuns in subsoluri, isi aprindea luminile, semnalizand distractii si veselii inspre suprafata pamantului.

Si ministerele si biserica aurie continua sa existe. Dar la coada calului nu mai este o strada. Muntele de moloz care o interzice indeparteaza intr-un trecut imemorial fereastra camerei noastre de la etajul 7 pe care incerc zadarnic sa o situez undeva, deasupra piscului, pe cerul albastru, inconstient.

E atât de demult de cand curtea interioara a blocului era stapanita de acordurile, ajungând la noi, inspiratoare, ale pianului lui Tudor Dumitrescu; e atat de demult de când ne întalneam pe scari cu Toma Caragiu planificand de fiecare data sa stam la taclale mai lungi într-o seara; e atat de demult de cand, prin fereastra bucatariei, îi vedeam pe Veronica Porumbacu si pe Mihai Petroveanu în bucataria lor cu doua etaje mai jos; e atat de demult de cand juristul Mircea Popescu ne povestea in lift intamplari de pe vremea cand era secretarul lui Ionel Teodoreanu; e atat de demult de cand Nea Mihai, portarul nascut în Ipoteati, ne oprea in drum ca sa ne spuna versuri din Eminescu si citate din Iorga; e atat de mult de atunci, incat totul mi se pare apartinând unei vieti sfarsite de mult, în care am fost probabil mai iubiti decat credeam, din moment ce ni s-a mai dat sa traim o viata”.