Despre Sorin Preda, cu drag şi recunoştinţă

Recitesc un mail primit de la Sorin Preda într-o perioadă teribilă: tata era bolnav, într-atât de bolnav încât nu se mai vedea lumină la capătul drumului, iau eu încercam să strâng forţe de pe unde puteam; şi mai cu seamă din acele locuri din care primisem şi altădată. „Ce să mai spun? Voi păreaţi o familie unită şi o să suferiţi mult. Când îţi moare unul din părinţi, te trezeşti brusc singur şi bântuit de vinovăţii multiple (puteam să fac mai multe pentru el, nu i-am spus tot ce aş fi vrut să-i spun). Încearcă să-l vezi cât mai des, să-i fii aproape, să te saturi de prezenţa lui. Altcumva, Dumnezeu e nădejdea (multe minuni s-au văzut). Roagă-te să-l întărească”.

Mi-am petrecut restul zilei de după înmormântarea lui Sorin Preda citind şi recitind mailurile de la dumnealui; scurte, sacadate, câteva rânduri doar – dar cât de calde, de încurajatoare. Le-am citit cu drag şi cu un nod în gât: cu-atât rămân? Nu, nu rămân cu-atât. Rămân, întâi de toate, cu bucuria de a-l fi cunoscut, în vara anului 2000, la final de liceu. Desigur, la vremea aceea n-aveam de unde să ştiu că povestea asta se va transforma într-una dintre marile întâlniri cu care te bucură viaţa: profesorul Sorin Preda, la care mergeam săptămânal ca să mă lămuresc cu ce se mănâncă subiectele de examen la Facultatea de Jurnalism, îmi părea serios, prea serios, aproape aspru, şi greu de impresionat. Dădea sentinţe – „Ce scrii tu acum e cam de nota 5” – ca să le schimbe total sensul apoi: „Dar la Jurnalism nu se dau la admitere note mai mari de 7”. Aveam să înţeleg în următoarele luni că asta era un artificiu stilistic la care recurgea adesea şi, în fond, una dintre primele lecţii de scriitură pe care le-am învăţat atunci: pentru a menţine treaz interesul cititorului nostru, era bine să creăm contraste, să-l scoatem din zona de confort pe cel care citeşte, să-i propunem în final o cu totul altă cheie de lectură decât cea pe care o aşteaptă. Voi cei care l-aţi avut pe Sorin Preda profesor la FJSC ştiţi ce spun: să propui la finalul unei istorii o lovitură de teatru – povestitorul era, de fapt, o frunză sau o muscă – şi să-ţi obligi astfel cititorul să (re)gândească întreaga poveste.

Pentru nişte tineri care veneau din şcoală cu exerciţiul comentariilor învăţate pe deasupra – cine făcuse oare efortul să-l înţeleagă pe Ilie Moromete, care se ducea în fundul grădinii să fie singur cu gândurile lui...? – orele astea petrecute într-un apartament din Drumul Taberei erau cu totul altceva; o gură de aer proaspăt, exerciţii de gândire şi mirare, mintea care se pune în mişcare. Plecai de-acolo bucuros, uimit, entuziast, de parcă îţi căzuse un măr în cap şi te treziseşi – şi te străduiai ca până la următoarea întâlnire să fii şi tu original, să ieşi şi tu din cercul obişnuinţelor cu propunerile, cu istoriile tale. Şi-atunci e clar de ce, pentru mine şi pentru alţii, adevărata Facultate de Jurnalism n-a început cum începe de regulă o facultate, la 1 octombrie, ci mai devreme, cu câteva luni mai devreme, într-un apartament plin cu cărţi, din Drumul Taberei.

De-acolo mi se trage şi obişnuinţa de-a reţine, chiar de la prima privire, trăsăturile, înfăţişarea celui cu care vorbesc; iar pentru un jurnalist, acesta e, în mod cert, un exerciţiu esenţial. Şi, ca să ne intre în sânge automatismul, am pornit dinspre literatură către realitate: trebuia să reţinem – din toate romanele aflate în bibliografia pentru examenul la Jurnalism – portretul fizic al personajelor principale. Şi, vreme de un an şi mai bine, în cazul oricărei cărţi care-mi pica în mână, mintea mea încerca să reţină întâi de toate chipul lui X, al lui Y, al lui Z. Acestea au fost primele mele lecţii de jurnalism, cu profesorul Sorin Preda.

Abia mai târziu, în facultate, în timpul seminariilor de Tehnici de Redactare, am aflat că Sorin Preda era el însuşi jurnalist. Scria reportaje în „Formula AS” şi, câteodată, ca să ne exerseze spiritul critic, ne citea şapouri şi lead-uri ale propriilor texte, fără ca noi să ştim că-s ale sale; şi noi, cu-atâta libertate pe umeri, găseam de cuviinţă să mai strâmbăm din nas din când în când, la vreo frază care ni se părea mai stufoasă. Jurnalistul Sorin Preda zâmbea atunci pe sub mustaţă. În sălile noastre de seminar, mai degrabă înguste decât late, zâmbetul său era însă o raritate; şi când era, avea şi câte o urmă de ironie – ca şi cum şi din zâmbetul acela trebuia să învăţăm ceva. Profesorul îşi păstra sobrietatea, fapt care a făcut să existe, în cazul multor colegi de-ai mei, un lung proces de acomodare cu felul său de a-l fi. Noi, cei iniţiaţi, cei care trecuserăm de bariera aceasta de aparentă asprime, zâmbeam cu îngăduinţă. Ştiam că toată lumea o să-l iubească în cele din urmă pe Sorin Preda.

Din serile de iarnă, petrecute în cămăruţele de la etajul 6 al fostei „Ştefan Gheorghiu”, îi păstrez următoare amintire: cu un pulover gri, pe gât, cu paltonul lung pe umeri, profesorul vorbeşte încet, calm, şi, la un moment dat, după mai multe du-te-vino-uri prin sală, întredeschide unul dintre geamuri, ca să-şi strecoare afară mâna cu ţigara şi să sufle fumul. Fuma mult în anii aceia Sorin Preda, ţigară de la ţigară; şi, în mintea mea, lecţiile noastre de jurnalism vor avea întotdeauna miros de Kent şi asprimea valului de aer rece care intra pe geam.

Era direct profesorul, nu umbla cu fofârlica – şi detecta de la o poştă dacă textul pe care-l citeai cu voce tare era scris chiar de tine sau era „împrumutat”. Lăuda rar, aşa că atunci când o făcea ţineai cu dinţii de amintirea preţioasă a laudei. Pentru seminarul acesta de Tehnici de Redactare şi pentru cursul de Genuri de opinie de mai târziu mi-aş fi dorit să repet nişte ani de facultate – şi, ajunsă mai apoi într-o redacţie autentică, redacţia „Adevărului”, am păstrat nostalgia orelor cu Sorin Preda; m-aş fi întors fericită la facultate, ca să nu pierd niciuna dintre istoriile lui. Păstrez acest regret: mi se pare că n-am luat tot ce puteam să iau de la profesorul şi jurnalistul Sorin Preda.

Cred că prin facultate am aflat şi că Sorin Preda e chiar nepotul de frate al lui Marin Preda; acel Maria Preda. Şi-am înţeles atunci şi continua sa uimire în faţa lumii Moromeţilor, dragostea, ataşamentul, privirea sa îngăduitoare asupra personajelor din roman, care nu erau numai personaje de roman, erau familie. Ilie Moromete din roman – adică Tudor Călăraşu din Siliştea-Gumeşti, tatăl lui Marin Preda – era bunicul profesorului nostru, bâtu, adică. Iar Catrina Moromete (Joiţa Preda, în realitate), bâta. S-a învârtit mult în jurul acestei lumi profesorul şi jurnalistul Sorin Preda; nu voia să o lase să dispară. Şi din povestea asta s-a născut, de fapt, ultima carte a scriitorului Sorin Preda: Moromeţii. Ultimul capitol.

Mi-a scris cu bucurie despre cartea asta într-un mail de pe la mijlocul lui 2011 – îmi formasem obiceiul de a-i da veşti scurte despre noi, câţiva dintre studenţii săi din seria 2000-2004, şi de a cere sfaturi mărunte despre una, alta (presa în genere, redacţiile în care lucrăm, proiecte editoriale şi câte şi mai câte). Primeam în schimb misive scurte, bucuroase, respirând un aer rece, cu miros de ţigară, chiar dacă, între timp, profesorul se lăsase de fumat: „Oricât de ocupată ai fi, tot găseşti ceva timp pentru scrisul tău”, „Pune mai multă drojdie în text – să crească, să aibă relief. Nu te grăbi. Zăboveşte pe o imagine, pe un gând anume. Îţi ţin pumnii”.

Anunţam, de pildă, că mi-am terminat, după sforţări uriaşe, teza de doctorat – şi mă bucura un mesaj scurt, marca Sorin Preda: „E minunat că nu te-ai lăsat. Răsplata e a celor răbdători, cu inima mare”. Şi-apoi, după susţinerea efectivă, „La bucuria ta adaug şi bucuria de a fi luat premiul Academiei doar cu o zi înainte, pe 13 decembrie. Te aştept şi pe tine cu un premiu”. Era vorba, desigur, despre premiul Academiei Române pentru bijuteria de carte care e Ultimul capitol; şi-mi doresc să trăiesc ziua în care o vânzătoare de librărie nu va fi contrariată de întrebarea mea: „Aveţi Moromeţii. Ultimul capitol al lui Sorin Preda?”. „Ăăă, vreţi să spuneţi Moromeţii de Marin Preda, nu?” Căci dacă mai am un regret, un mare şi uriaş regret, acesta e: regret că nu l-am cunoscut mai bine – şi că nu-l cunoaştem în genere – pe scriitorul Sorin Preda. Generaţia mea nu-i cunoaşte prea bine pe optzecişti – iar cu Sorin Preda a mai dispărut unul, aşa cum a făcut-o, în august 2011, un alt profesor de-ai noştri, tot optzecist, Constantin Stan; atunci, în augustul acela, Sorin Preda scria într-un mail: „Astăzi mă duc la înmormântarea lui Costi Stan. S-a stins ca o lumânare, atunci când deschizi uşa brusc”.

Tot aşa, printr-un mesaj de la o prietenă absolventă de Jurnalism, acum câteva zile, pe 26 noiembrie seara, am aflat şi vestea asta care mi-a tăiat picioarele. N-am văzut cu claritate decât primul rând, „Bună, Flori. Nu ştiu dacă ai aflat, dar astăzi a murit Sorin…”, iar continuarea am citit-o cu inima mică: „...Preda. Ştiu că fusese unul dintre profesorii tăi preferaţi”. A fost greu de digerat mesajul – şi-apoi împrejurările: profesorul a căzut pe spate, după ce urcase cele patru etaje până la sala de curs de la Universitate, unde trebuia să-şi ţină ora cu studenţii de la masterul de Jurnalism Tematic. Inima – pe care-o operase cu trei luni înainte – n-a mai putut să ţină pasul cu poveştile sale. Sorin Preda împlinea 63 de ani pe 12 decembrie.

Anul trecut pe vremea asta încercam să identificăm o zi potrivită, o oră, ca să ne vedem: voiam să-i fac mamei o surpriză de Crăciun – un exemplar al Ultimului capitol, cu autograful autorului. L-am primit – o întâlnire scurtă, după o lansare, la Muzeul Ţăranului Român. Câteva poveşti mărunte – ce-am mai făcut, ce mai facem – şi-atât; profesorul a dispărut în noapte, spre maşina parcată pe o stradă din apropiere. Era obosit, condusese întins până la Galaţi şi înapoi şi se grăbea acasă. Câteva zile mai târziu mama s-a bucurat teribil să-şi primească darul.

Ca unul care-a primit nenumărate mâini de ajutor atunci când simţea că se duce în jos, îmi face bine gândul că aş putea să-ncurajez la rându-mi: fata profesorului, Violeta, trebuie să ştie c-a avut un tată bun, cald, generos. Şi că noi, atâtea generaţii de fejesecişti, n-am fi nici pe jumătate din cât suntem în absenţa istoriilor cu gust, culoare, miez, ale lui Sorin Preda. Iar în mintea mea, ca şi tata, profesorul Preda a plecat într-o vacanţă, fie ea şi mai lungă... Şi, în vacanţa asta lungă, unchiul Marin Preda îşi va veghea cu siguranţă nepotul – aşa cum o face în fotografia asta de familie, în care scriitorul e surprins, într-un gest duios, protector, alături de Sorin şi Marinică, fiii fratelui Alexandru (Sae) Preda.

Florentina Ţone
1 decembrie 2014

(fotografia face parte din arhiva familiei Preda)